„haos calm“ de sandro veronesi

sandro veronesi 

haos calm

 (caos calmo) 

editura rao, bucurești, 2007

 traducere de diana turculeț

441 pagini broșate 

coperta de florica zahiu

cel-care-în-timp-ce-bărba-su-o-lăsa-să-se-ducă-la-fund-ca-toporu'-i-a-salvat-viața-riscându-și-o-pe-a-lui-și-apoi-imediat-și-a-pierdut-soția-și-suferă-în-liniște-dedicându-se-cu-trup-și-suflet-fiicei-lui-într-atât-încât-rămâne-întreaga-zi-în-fața-școlii-unde-ea-învață

cam ăsta este numele personajului, pe care sandro veronesi însuși îl dă la pagina 307 a cărții, roman care a luat cel mai important premiul literar italian - premiul strega - în 2006.

am întrebat un scriitor italian aflat la filb (festivalul internațional de literatură bucurești) care, dintre scriitorii italieni contemporani, e tata lor, și macaronarul livresc mi-a răspuns de parcă asta numele ăsta-l purtase în gât toată seara și abia aștepta să mi-l arunce: sandro veronesi.

iată-mă deci trăgând pe nas cartea prin metrouri și autocare, nedesprinzându-mă și netrezindu-mă din odiseea unui bărbat văduv de 43 de ani, pietro paladini, care se decide, nu ca don quijote să se tireze după aventuri, ci să șadă-n mașină toată ziua în fața școlii puradelei lui orfane de mamă.

și iată-l pe ciumalăul nostru bulversând lumea dimprejur - pe fra-su', pe cumnată-sa, pe secretară-sa, pe sef-su', creând deci haos în jurul lui, în vreme ce el va rămâne calm. vorbindu-ți singur, îți zici că bleah, e ficțiune, ca simon liftnicul nostru (adică nu al nostru, ci al lui petru cimpoeșu) sau ca arhitectul din nostalgia lui cărtărescu, însă te bate și pe tine gândul să-i faci pe toți cu un astfel de gest. frumos este că, împreună cu alegerea sa, de a-și băga picioarele în viața de pân-atunci, pietro paladini decide - în acest fel crizat - de a rămâne fidel lui însuși, și mai ales fetiței lui căreia, în recreații, îi face din mașină semne.

mișto că veronesi arată cum curajul unui astfel de gest mai întâi șochează lumea. dar destul de repede, se simte atrasă într-un fel misterios, mistic, și iat-o atrasă ca musca de căcat, căutând și ea salvarea din bulibășelile vieții ei meschine (de lume vorbesc).

morala cărții?: suntem liberi să facem, din când în când, gesturi ozborcăite, dar care ne așează viața mai bine. e nevoie de curaj, dar nu-i nebunie în orice curaj?

citiți, bă, cartea, că-i mișto!

foto autor de aici