(despre volumul anterior aici)
volumul acesta este dintre cele mai faine de pân-acum, mai întâi se deschide cu câteva snoave, dintre care mi-a plăcut una:
cele trei dorinţe
se spune că pentru arabii foarte credincioşi există noaptea putinţelor atotputerii, când aceştia primesc îndeplinite 3 dorinţe. într-o noapte de ramadan, un om, înainte să le primească. se sfătuieşte cu nevasta ce anume să ceară.
nevasta se gândeşte şi evident, cere o mătărângă "cu asupra de măsură". dar aceasta e, desigur un incovenient atât pentru nevastă care o ia la fugă înfricoşată de ce vede, cât şi pentru bărbat care "
de da să se culce trebuia să se scoale, iar de da să se ridice trebuia să se culce."
aşa că a doua dorinţă este deci să se izbăvească de danie şi de acest necaz. dar deodată nu mai are nici urmă - povestea spune că o avea ca a unei fetiţe... nevasta iar sare şi-l ceartă că "
a lipsit-o pe veci de bunul ei."
ca urmare, a treia şi ultima dorinţă este să fie ca la început. aşa că omul îşi iroseşte toate dorinţele din cauza nevestei şi a încălcării proverbului
trebuie să te multumeşti cu ceea ce ai.
povestea lui khalif cel sărac
această poveste mi-a amintit unul dintre cele mai întristătoare texte pe care le-am citit, volumul doi din
don quijote, mai precis cel în care bogaţii se distrează pe seama nebuniei sale.
aici, un om sărac, khalif cel sărac (sic!), are tot felul de ghinioane, spre amuzamentul celor cu huzmeturi şi huzururi, care se-ndură de el, ce-i drept, dar fac mişto cu toptanul. din pricina asta, a sărăciei şi a inocenţei, se-nfurie foarte des şi devine ridicol.
nu-ţi e permis să râzi de cel sărac pentru că e inuman, zic eu, în răspăr cu şeherezada. care, chiar şi dacă în cele din urmă îi sorteşte noroc şi trai bun, nu şterge catarzisul.
oricât ai fi de bogat, nu eşti Allah să te joci cu viaţa oamenilor... dar politicienii cred altfel...
***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 8 (povestea floarei-de-granată şi a lui zâmbet-de-lună), ed. minerva, bpt, 1973, trad. h. grămescu, 412 p