şi-am văzut gomorra.şi nu m-am transformat în stâlp de sare, deşi n-am ştiut să zic mai mult decât mamă, ce film, mamă, ce film, mamă...
o lume în care nu vreau să trăiesc, la care refuz să mă gândesc, să nu cad pradă ghearelor disperării şi să-mi trag un glonţ. pentru că mahalaua noastră nu e mult diferită decât cea a neapolelui, unde colcăie camorra în sânuri de familie, nu una cu ştaif cu care se lupta odinioară cattani, ci una a copiilor care nu se duc la şcoală să înveţe, ci în ruine să tragă cu arme, copii care ucid pe bani şi-şi doresc putere, copii care-şi varsă în propriul trup, otravă.
regizorul m-a rupt în două, planuri apropiate în care nu recunoşteam oameni, ci umbre, corpuri reci, murdare de roşul sângelui, prăfuite de heroină şi îndulcite cu euro, euro, euro... planuri depărtate în care nu recunoşteam cartiere, ci cimitire, o lume pe care nu vreau s-o văd decât în filme. sau în romane sf.
dar care există. printre noi. nu departe. poate în fiecare.
*
scriitorul cărţii după care s-a făcut filmul, roberto saviano, are treizeci de ani şi de la publicare, trăieşte păzit. iată un interviu cu el:
