„e un pod pe drina...“ de ivo andrić

ivo andrić 

e un pod pe drina... 

(na drini ćuprija) 

editura polirom, iași, 2018 

trad. de gellu naum și ioana g. seber

 358 pag. broșate 

 coperta de radu răileanu

ce înseamnă balcanismul?

• înseamnă plăcerea povestitului - despre un pod, despre un bețiv, despre un cartofor, despre o mireasă sinucigașă, despre o hangiță evreică;

• înseamnă taifasul - între negustori, între vecini, între conaționali, între religii, între ocupați și ocupanți, între cueriți și cuceritori - taifasul pe terasa din mijlocul podului de pe drina, numit KAPIA, inima lui și inima târgului;

• înseamnă traiul liniștit, condus de obiceiuri și obișnuințe, după un „așa trebuie să fie“, după „acesta e rostul lumii“;

• înseamnă timp oprit și vechi, ce se lungește ca pelteaua, fără să se rupă de tot, de timpurile noi; 

• înseamnă să te obișnuiești cu toate, că accepți încet-încet totul, până la urmă chiar și moartea.

• înseamnă deseori suflete mici, cu dorințe meschine: 

Bazele lumii și temeliile vieții și legăturile dintre oameni sunt de neclinitit, secole de-a rândul. Asta înseamnă că nu se schimbă, dar, măsurate după durata vieții omenești, ele par veșnice. Raportul între durata lor și lungimea unei vieți omenești e același cu raportul dintre suprafața frământată, mișcătoare și fugară a unui râu și adâncul stabil și trainic, ale cărui schimbări sunt lente și imperceptibile... Dorința de schimbări bruște și ideea realizării lor prin forță se ivește adeseori printre oameni, și ia avânt, de cele mai multe ori, în capeteletinerilor. Numai că aceste capete nu gândesc cum trebuie; până la urmă și de obicei ele nu duc la nimic și, cel mai adesea, nu sunt prea trainice. Căci nu dorința omenească hotărăște și duce la îndeplinire treburile lumii. Dorința e ca vântul, stârneștee praful și-l mută dintr-un loc într-altul, întunecând uneori toată zarea, dar, în cele din urmă, se potiolește și cade și lasă după el vechea înfățișare a lumii. Omul nu-i decât o unealtă oarbă și supusă... Toate dorințele acestea năvalnice și toate cuvintele acestea îndrăznețe, rostite sub cerul nopții, pe kapia, nu vor schimba temelia nici a unui lucru; ele vor trece pe deasupra marilor și trainicelor realități ale lumii și se vor duce să piară, acolo unded se potolesc dorințele, unde se domolește vântul. Și, cu adevărat, oamenii mari ca și construcțiile mari răsar și vor răsări în loculile hotărâte lor de gândirea divină, independent de dorințele dșarte și trecătoare și de vanitatea omenească. (pp. 280-281) 

#KarlOveKnausgård #LuptaMea #4

#karloveknausgaard #karloveknausgård #mystruggle #minkamp #chestiilivresti #bookstragram #norwegianliterature #bookreviews #bookreview #books #literature #literaturequotes #quotes #norway #postmodern #bookseries #contemporaryliterature #bestseller #bookworm #editura_litera

#Decameron #GiovanniBoccaccio

#bookstragram #chestiilivresti #thedecameron #decameron #boccaccio #giovanniboccaccio #bookreview #renaissanceliterature #instagrambookreviews

„visul unui om ridicol“ de feodor mihailovici dostoievski

feodor mihailovici
dostoievski

 visul unui om ridicol

(cон смешного человека)

în jurnal de scriitor, vol.2

 editura polirom, iași, 2006

 traducere de adriana nicoară,

 marina vraciu, leonte ivanov

 și emil iordache

20 pagini (pp. 388-408) broșate

o excelentă scurtă târzie povestire fantastică

aflată printre articolele publicate de dostoievski în foileton sub titlul de jurnal de scriitor și apărută în 1877 - între apariția romanelor adolescentul și frații karamazov - este o povestire romantic-idealistă, pe aproape 20 de pagini (format de buzunar).

„Idealismul meu este mai real decât al domniilor lor... Cu realismul lor nu poți explica nici a suta parte din faptele reale, întâmplate cu adevărat“ - scria într-o scrisoare dostoievski în 1868. și chiar acest instrument, idealismul, îl folosește în această povestire.

scrisă la persoana întâi, este povestea unui om nefericit. după multă suferință din pricina celorlalți, care râd de el, considerându-l ridicol, acest om ajunge un blazat, gândind că indiferent ce i se întâmplă, „îi e totuna“. până la urmă, decide să se sinucidă, gândindu-se că o dată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă.

doar că, în seara în care se decide să se sinucidă, întâlnește pe stradă o fetiță ce-i cere ajutorul iar el se trage într-o parte. doar că mila și conștiința de după aceea îi trezesc instinctele umane, și nu se sinucide. în schimb adoarme și are un vis:

un vis cu ridicat din mormânt, cu o călătorie prin spații către alte planete, cu stea și cu o planetă similară pământului, unde ia parte la evoluția istorică a civilizației, în care cea mai importantă etapă e vârsta de aur, de început, a paradisului. vârstă ce, încet, se corupe până ajunge ca cea de azi.

și în acest vis, i se revelează omului nostru adevărul:

Pentru că am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să-șipiardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred că răul este starea firească a oamenilor. Iar ei nu fac decât să râdă de această credință a mea. (p. 407)

Principalul e să-iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. (p. 408)

1. mi-a plăcut mult - din vis - tenebroasa ieșire din mormânt a eroului, ca și călătoria sa spațială cu însoțitorul misterios (o fi fost vergiliu?) ideea vârstei de aur corupte mai apoi o mai regăsisem în insula  fericiților a lui august strindberg. și-mi 
2. și mi-a mai plăcut obstinația lui dostoievski de a construi personaje care să rostească idealisme - inspirate (după cum el însuși spunea despre prințul mîșkin) de la isus și de la don quijote.
3. și mi-a mai plăcut finalul povestirii, de doar un rând - acela că omul nostru se va întoarce la fetiță s-o găsească.  

despre o altă povestire al lui dostoievski - o întâmplare penibilă - aici.

#bookstagram #boccaccio #decameron

#giovanniboccaccio #ildecamerone #decameron #bookstagram #mycurrentread

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Feb 13, 2018 at 9:30 PST

„elogiul nebuniei“ de desiderius erasmus din rotterdam

desiderius erasmus

din rotterdam

 elogiul nebuniei

(encomium moriae)

 ed. minerva, bpt, bucurești 2000

traducere de șt. bezdechi

 ediție de ion acsan
190 pagini broșate
autorul copertei neprecizat 

cine e erasmus și ce face?

cine se interesează de viața lui desiderius erasmus din rotterdam (1466-1536), află că activitatea sa în epoca renașterii contează mult mai mult decât această cărțulie destul de amuzantă - cel puțin pentru vremea ei. să enumerăm, pe lângă traduceri din lucian, euripide, plutarh - traducerea din greacă în latină a noului testament (publicată bilingv în 1516), pe care mai târziu martin luther o va traduce, la rândul lui, în limba germană.

această cărțulie însă, elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei (declamatio in laudem stultitiae) folosește un paradox: satirizează comportamentul prostesc al oamenilor folosind mijlocul retoric al declamației - mijloc retoric de a vorbi cu voce tare un text - în cazul de față, spre laudă.

de asemenea, folosind prosopopeea, erasmus pune să vorbească un personaj alegoric - pe însăși prostia.

astfel că, asistăm la discursul prostiei, care se laudă cu exemple din mitologie și din lumea reală ale manifestării prostiei.

prostia e universală și întotdeauna actuală

probabil că cel mai mare merit al cărții este acela că ne face conștienți și de prostia noastră - că, deseori, în multe momente ale vieții noastre suntem proști și noi înșine.

însă, prin mijloacele retorice ale prostiei, sunt satirizate - și deci, înfierate - mai ales obiceiurile claselor sociale din timpul său: despre proștii artiști (poeții, retorii, scriitorașii), despre oamenii de legi și dialecticienii proști, despre proștii filozofi și matematicieni, proștii teologi, nerozia și beatitudinea călugărilor, prostia principilor, nerozia curtenilor, despre episcopii, cardinalii și papii proști - încheind cu câteva sentințe despre prostie ale unor autori antici și din scriptură.

Aș putea spune că nu e nici o faptă mai de seamă pe care să n-o fi inspirat eu, , și nici o artă a cărei izvoditoare să nu fi fost eu. (p.37)

Ei bine, nu sunt oare fapte de prost să închizi ochii, să te înșeli, să faci pe orbul și să-ți faci iluzii asupra cusururilor prietenilor, să îndrăgești și să admiri chiar pe unele care-ți sar în ochi și să le socoți ca virtuți? (p.32) 

Într-un cuvânt, fără mine, , nici o societate, nici o adunare nu poate fi nici plăcută și nici statornică: poporul s-ar plictisi repede de suveranul său, stăpânul de servitor, slujnica de stăpână, profesorul de elev, prietenul de prieten, soția de bărbat, chiriașul de proprietar; tovarășii de cameră și de masă nu s-ar mai putea suferi unul pe altul, dacă nu s-ar amăgi unul pe altul, dacă nu s-ar măguli între ei, dacă nu și-ar îndulci relațiile dintre ei cu mierea prostiei. (p. 35)

coperta unei ediții spaniole

ce se întâmplă după moarte?

cel mai mult mi-a plăcut un ultim fragment, despre un subiect despre care voi fi mereu curios, acela despre escatologie creștină - ma precis, al învierii de după moarte. evident că se pornește de la dualismul spirit-trup:

Așadar, cum are să fie viața aceea din ceruri, după care sufletele pioase suspină cu atâta dor? - De bună seamă spiritul, fiind biruitor și mai puternic, va absorbi trupul, și cu atât mai ușor, cu cât, pe de o parte, odinioară, adică în viața de aici, își va fi curățit trupul și și-l va fi subțiat prin ascetism, ca să fie pregătit pentru această prefacere, iar pe de altă parte, spiritul, la rândul lui, va fi absorbit într-un chip miraculos, în acea inteligență supremă, infinit mai puternică. Astfel, întreg, va fi afară din sine și nu va fi fericit decât în măsura în care se va lepăda de eul său, pentru a gusta acea fericire de nespus ce atrage totul către sine. Negreșit, fericirea aceasta se înfăptuiește pe deplin doar când sufletele, după unirea cu trupurile lor de mai înainte, vor căpăta nemurirea. Însă cei buni la Dumnezeu, a căror viață întreagă nu e decât meditație a vieții aceleia cerești, și, oarecum, o umbră a ei, simt chiar din viața aceasta ca un pregust și o mireasmă a acelei răsplăți. (p. 158)

o carte de citit - destul de ușor - care nu e doar specifică renașterii, reformei sau umanismului european, dar și a omenirii inteligente dintotdeauna.
  

precizare asupra ediției

această ediție de la biblioteca pentru toți (cea originală, a editurii minerva) este îngrijită de ion acsan, traducător din greacă și latină, care - așa cum precizează în cuvânt asupra ediției - a preluat-o pe cea de la editura științifică din 1959. din păcate, ediția nu este însoțită de prefață, însă are un bun tabel cronologic.

mai există o traducere (probabil cea mai răspândită în ultimii ani), aparținând editurii antet. nu se precizează dacă traducerea este din limba latină - ca cea a lui șt. berzdechi - sau din limba franceză. pe net am descoperit că posibilul traducător de la antet, robert adam, este traducător autorizat din franceză - așa încât varianta a doua e mai plauzibilă.

personal, aș alege o traducere din limba originală - cum este cea a lui bezdechi. deși probabil că ne-ar trebui una nouă.

fragment din portretul lui erasmus de hans holbein cel tânăr (1530)

„memoriile postume ale lui brás cubas“ de joaquim maria machado de assis

joaquim maria

machado de assis

 memoriile postume

 ale lui brás cubas

 (memórias póstumas

 de brás cubas)

editura leda, bucurești, 2005

312 pagini broșate

traducere de andrei ionescu

 coperta de walter riess

uitasem că băgasem cartea în lista mea de 100 de cărți ne-celebre de nelipsit unui cititor „profesionist“, deși n-o citisem. acum însă, după ce-am închis-o, mă pot mira în voie: sigur a fost scrisă în 1881?

lasă că romanul sparge liniaritatea realistă, căci începe cu sfârșitul, cu moartea povestitorului;

lasă că stilul de scriere este unul ironic și auto-ironic, demn de cărțile postmoderniste:

Este vorba despre o operă difuză, în care, chiar dacă eu, Brás Cubas, am adoptat forma liberă a unui Sterne ori a unui Xavier de Maistre, nu știu dacă i-am adăugat sau nu râia pesimismului. Poate că da. Operă de defunct. Am scris-o cu pana glumei și cu cerneala melancoliei... (p. 7)

lasă că fiecare capitol surprinde un aspect subiectiv al realității, astfel încât întreaga viață a lui brás cubas e alcătuită din cioburi de amintiri (așa cum se intitulează capitolele): urechea unei doamne, un delir, prima sărutare, cărăușul, trist dar scurt, scurt dar vesel, floarea din grădină, fluturele negru etc.

lasă că autosatisfacția și cinismul personajului apar ca potrivite mediului social în care trăiește:

Nu e cinstit să atribuim firii unui om ceea ce nu este altceva decât efectul relațiilor sociale (p. 262)

lasă că avem și partea romanțioasă a personajului: povestea sa de dragoste cu virgília, cea cu care trebuia să se căsătorească, poveste înfiripată după ce aceasta s-a căsătorit cu altul - poveste care până la urmă îmbătrânește ca orice lucru și, nu-i așa? - cine a cerut vreodată asfințitului efluviile tinereții (p. 247)

secvență din ecranizarea din 2001 (imdb)

lasă că avem și o teorie - expusă de un filozof, fost cerșetor - a umanitismului (humanitas), teorie ce acceptă și justifică lucrurile așa cum sunt. concepție ce nu presupune o îndreptare activă, ci o acoperire teoretică a lucrurilor care există. astfel că lucrurile, care sunt cum sunt, sunt o expresie a afirmării omenirii:

În această biserică nouă nu există aventuri facile, nici căderi, nici tristeți, nici bucurii puerile. Iubirea, de exemplu, e un sacerdoțiu, reproducerea, un ritual (p. 250)  

lasă că uneori, în căutarea resorturilor interioare ale faptelor sale, te întrebi cum de brás cubas nu l-a citit pe freud?

Se cuvine să spunem că această carte e scrisă cu nepăsare, cu nepăsarea unui om lecuit de mult de iuțeala cu care aleargă secolul, o operă eminamente filozofică, cu o filozofie inegală, când austeră, când jucăușă, ceea ce nu edifică, dar nici nu distruge, nu înflăcărează, dar nici nu îngheață, și care este fără îndoială mai mult decât o simplă distracție și mai puțin decât un apostolat. (p. 17) 

Mare lucru e să fi primit din cer o părticică de înțelepciune, darul de a fla relațiile dintre lucruri, facultatea de a le compara și talentul de a trage concluzii! Eu am avut această însușire psihică; și mulțumesc pentru ea și acum, de aici, din fundul mormântului meu. (p. 266) 

estetica (post)modernă lui machado de assis

doar că personajul brás cubas nu este un mizerabil sau o victimă a societății, ci un om bogat, un fainéant (adică unul care nu face nimic), însă înzestrat cu cunoștințe enciclopedice, rod al culturii occidentale pe care o aplică societății burgheze braziliene a timpului său. iese de aici un mesaj preocupat puternic spre viața privată, spre deosebire de cel predominant al romanului realist de până atunci, orientat spre viața publică.

astfel că realitățile sumbre ale braziliei - sclavia, patriarhatul, conservatorismul - sunt doar amintite, însă ele sunt mediul în care unui om cât de cât avut și beneficiar al acestora nu se alege cu mai mult decât cu moartea și cu câteva clipe de satisfacție (erotică sau de celebritate). rolul individului este unul incert, relativ, cum este și al bătrânei donei placida, bătrâna codoașă a amantlâcului său.

iată (post)modernismul pe care îl creează machado de assis:

• individului nu i-a mai rămas decât ironia, de aplicat chiar și vieții sale private;
• rolul social este unul relativ, aproape nul, iar individului nu-i mai rămân decât micile satisfacții (erotice, de celebritate); 
• clasele sociale nu mai contează, poți fi nefericit și în upper class;
• singurul lucru care mai rămâne este grija față de conștiință (singurul lucru metafizic care-i mai rămâne)

o capodoperă universală - mereu de recitit, cred, cu alți ochi.

joachim maria machado de assis 

„povestirea cameristei“ de margaret atwood

margaret atwood

 povestirea cameristei

 (handmaid's tale)

 editura leda, bucurești, 2006

 traducere de monica bottez

 442 pagini broșate

 coperta de corneliu radu

 & jora grecea

probabil că, dacă nu era serialul de pe HBO, n-aș fi citit cartea, deși doream să citesc ceva despre margaret atwood.

trebuie să spun că margaret atwood știe să scrie și că, în ciuda unei oarecare melancolii, romanul nu plictisește nici o clipă - povestirea este bine „regizată“, amănuntele vin odată cu fiecare capitol, iar la final puzzle-ul este gata.

plotul: într-o societate viitoare, america are o altă ordine socială, militarizată. iar femeile care au rămas fertile își reduc rolul doar la a naște copii - ele sunt alocate unei familii, sunt noile „cameriste“ care trebuie să se împerecheze cu bărbații, în prezența soțiilor lor sterpe.

toată cartea este povestirea unei cameriste, offred, în această lume absurdă. ea oscilează între amintirile ei din viața anterioară „normală“, când avea bărbat și copil și întâmplările de acum, când e numai născătoare.

când am închis cartea, în afara ideii generale - desigur, feministe - că femeia e ceva mai mult decât o producătoare de prunci (idee ingenios prezentată într-o distopie), m-am întrebat, cu ce am rămas de pe urma cărții?

poate doar cu plăcerea. pentru partea interesantă a poveștii, pentru tonul melancolic (amintit anterior), pentru câteva jocuri de cuvinte inteligente și... cam atât.

cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, epilogul. după mine, acest epilog salvează romanul: se petrece în viitorul viitorului poveștii - și pune sub semnul întrebării totul.

un roman bunuț, dar cred că voi spune pas la alte romane ale canadiencei.

ps. remarcabilă traducerea monicăi bottez. pe piață circulă o altă traducere, la editura art, cu titlul schimbat.

alte impresii la ema, tomata, cititor sf, laura câlțea.

sursa foto

sursa foto

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

„sfârșitul singurătății“ de benedict wells

benedict wells

sfârșitul singurătății

 (vom ende der einsamkeit)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere de gabriella eftimie

 316 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.

trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...

per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...

mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.

cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.

citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.

coperta ediției originale

autorul, benedict wells (sursa)

„cei opt munți“ de paolo cognetti

paolo cognetti

 cei opt munți

 (le otto montagne)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere cerasela barbone

 212 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
fiecare om are muntele lui

autorul are 38 de ani, are vreo 10 cărți scrise, iar acesta a obținut anul trecut cel mai prestigios premiu din italia, premiul strega.

am scris despre alte romane câștigătoare ale acestui premiu: solitudinea numerelor prime, cum vrea dumnezeu, haos calm, nu te mișca.

nu pot spune că m-a dat pe spate, poate pentru că nu mă prea împac cu stilul minimalist (în genul hemingway sau carver), însă mi-a plăcut din 2 motive:

1. romanul oferă o perspectivă unică - a vieții de munte în epoca prezentă: cu tot ce are muntele specific - piatră, pădure, torent, ceață, ghețar, troiene, morene, ravene (este vorba despre alpi) - și despre care nu citești prea des.
2. este un roman despre căutarea sensului vieții - numai că, în loc să se petreacă la oraș, această căutare se petrece pe cărări de munte, în sălbăticie. 

romanul se pare că este autobiografic: tânărul pietro îl întâlnește la munte pe bruno, un păstor de vaci posac, dar aventuros, cu care leagă o strânsă prietenie. o prietenie ce durează 30 de ani. 

doar că drumurile lor de-a lungul vieții se interseactează doar din când în când: dacă bruno e lipit de munte, pietro se desprinde și-l alternează cu orașul și cu alți munți, ai nepalului. iar întreaga carte conține episoade - pline de poezie - din epopeea prieteniei lor.

am citit-o ușor, scrisul e limpede, minimalist (cum spuneam mai sus). deși mi-a fost greu să văd din descrierile de cuvinte peisajele montane reale, am prins ceva din atmosfera diferită, rece, de munte (și de aceea, pun mai multe poze cu autorul mai jos). 

Trebuie să faci ce te-a învățat viața să faci... Când ești foarte tânăr. cine știe, mai poți încă s-o apuci pe alt drum. Dar la un moment dat trebuie să te oprești și să spui: bine, asta sunt în stare să fac, asta nu. Așa că m-am întrebat: și eu? (p. 206)

Nimeni nu se poate ocupa de ceilalți. Să te ocupi de tine însuți e deja o aventură. Bărbatul e făcut să se descurce întotdeauna dacă e priceput, dar dacă se crede prea priceput, sfârșește prin a se distruge. (p. 195)

Iarna muntele nu era făcut pentru oameni și trebuia lăsat în pace. (p. 54)

coperta ediției italiene

sursa

paolo cognetti (sursa)

sursa

„aventurile lui huckleberry finn“ de mark twain

mark twain

 aventurile lui huckleberry finn

 (the adventures 

of huckleberry finn)

 ed. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de petre solomon

 270 de pagini broșate

 coperta de v. socoliuc și m. mănescu

o capodoperă, dar nu pentru mine

stăteam cu conștiința livrescă încărcată că nu citisem această carte nici în copilărie, nici după aia. acum, după ce-am terminat-o, nu mi s-a părut mare lucru.

da, înțeleg că aventurile lui huckleberry finn a intrat în literatura cultă, fiind vorba despre prostia sclaviei, a nedreptății asupra copiilor unor denaturați (cum este tatăl lui huck), despre ceea ce trebuie versus ceea ce e bine, despre istoria (literaturii) statelor unite, despre umanitate și de o perspectivă copilărească, mult mai umanistă decât cea matură - însă nu înțeleg și pace de ce e considerată o mare capodoperă universală - enumerată printre război și pace, doamna bovary, sau în căutarea timpului pierdut.

mi-au plăcut câteva părți:

• scenele lui huckleberry finn cu tom sawyer - când cel din urmă încearcă să organizeze realitatea după lecturile sale de aventuri - ca un mic don quijote.

• de asemenea, începutul - cum vede huckleberry finn educația sa religioasă în familia văduvei douglas și a sorei sale miss watson.

Văduva Douglas m-a înfiat, jurându-mi să facă din mine „un om țivilizat“. Îmi venea tare greu să stau toată vremea în casă, din pricina văduvei care era groaznic de tipicară în tot ce făcea. [...]

Când văduva suna clopoțelul pentru cină, trebuia să dau fuga numaidecât și, odată așezat la masă, n-aveam voie să încep să mănânc: trebuia să aștept până ce văduva, cu bărbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate că nu le lipsea nimica, atâta doar că fiecare fel era gătit în alt vas. Când le pui pe toate într-o strachină, e altceva: se amestecă între ele, se fac mai zemoase și ți-e mai mare dragul să le mănânci.

După cină, văduva își lua cartea și începea să mă dăscălească despre Moise și coșulețul de papură. La-nceput ardeam de nerăbdare să știu ce-i cu el, dar când am aflat că Moise răposase demult, nu m-am mai sinchisit pentru el, pentru că, între noi fie vorba, nu prea mă dau în vânt după ăi morți. [...]

Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Așa-i era felul: Când începea să-i tuturie gurița nu era chip s-o oprești. În rai - zicea ea - oamenii n-au altă treabă decât să se plimbe toată ziulica și să cânte la harfă, în vecii vecilor. (pp. 7-9)

însă, marea parte a cărții - fuga lui huck din familia bețivanului de tată-su, călătoria lui pe mississippi în compania sclavului fugar jim, dihonia dintre familia colonelului grangerford și shepherdson (à la romeo și julieta), omorârea moșului bețiv boggs, cei doi șarlatani alias regele și ducele, sau salvarea averii frumoasei domnişoare mary jane - în afară că mi-a descoperit o americă crudă și sălbatică, m-a l[sat indiferent.

ilustrație de edward kemble la ediția a doua 

m-am simțit cam ca atunci când, la școală, trebuia să citesc lecturile obligatorii tâmpite care nu-mi plăceau - gen fefeleaga sau la vulturi - și pe care trebuia să le citesc pentru că trebuia să vorbesc despre ele, să-mi conving profesorii că le-am citit.

și e ciudat faptul că aventurile lui tom sawyer mi-au plăcut mult - deși le-am citit și pe ele mai târziu, pe la 17 ani.

„sonetul 27“ de shakespeare tradus de eminescu

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.
E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.
E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.
Din cauza ta, bălaia mea soţie,
       Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
       Iar noaptea sufletul în cale pleacă.
william shakespeare, opere complete, vol. II, academia română, fnsa, buc., 2007, p. 922.

Weary with toil, I haste me to my bed, 
The dear repose for limbs with travel tired; 
But then begins a journey in my head, 
To work my mind, when body's work's expired: 
For then my thoughts, from far where I abide, 
Intend a zealous pilgrimage to thee, 
And keep my drooping eyelids open wide, 
Looking on darkness which the blind do see 
Save that my soul's imaginary sight 
Presents thy shadow to my sightless view, 
Which, like a jewel hung in ghastly night, 
Makes black night beauteous and her old face new. 
       Lo! thus, by day my limbs, by night my mind, 
       For thee and for myself no quiet find.

„om vedea ce-o mai fi. acum când totul e prea târziu“ de hans joachim schädlich

hans joachim schädlich

om vedea ce-o mai fi.

acum când totul e prea târziu

(mal hören, was noch kommt.

jetzt, wo alles zu spät ist)

 editura daos, bucurești, 2005

 traducere de nora iuga

 155 pag. broșate

coperta după egon schiele

sexul ce mănâncă timpul 

cele două romane scurte ale autorului neamț hans joachim schädlich au câte-un personaj aflat la limită: 

1. primul, om vedea ce-o mai fi, îl are ca personaj pe un muribund, o legumă care, fără cineva apropiat lângă el, leagă prietenie c-o muscă ce-l tot bâzâie, pe care o socotește ultima sa amantă. asta în vreme ce-și rememorează experiențele erotice (sau mai degrabă sexuale) cu celelalte amante. 

care a fost rostul experiențelor sale (cu femeile)? de ce a rămas singur? a cui a fost vina despărțirilor de ele: a lui sau a lor?

Pe toate femeile pe care le-am iubit le-am iubit. Am făcut pentru ele tot ce-am putut. Niciodată n-a fost de-ajuns. Totdeauna m-am ales cu vorbe proaste. De pildă: Târâie-brâu nenorocit ce ești. - Sau: numai gura-i de tine. - Sau: cur pictat. - Asta mi-a amintit de clizmele copilăriei mele. Toate femeile pe care le-am iubit au făcut pentru mine tot ce-au putut. Totdeauna mi-a ajuns. (p. 29)

2. al doilea roman, acum când totul e prea târziu, o are personaj pe o femeie singură, ce-și rememorează, și ea, experiențele cu bărbații.

Un copil te face singură. Până creşte mare te-ai acrit ca o gogonea... Acum mă acresc treptat, şi copil tot n-am. (p. 95)

Am început-o tâmpit și tâmpită am rămas. Toată viața doar sentiment și iar sentiment. M-am dus cu ochii legați după primul care știa să mă încânte. Cum mi se aprindeau călcâiele, cum... Sunt ca un animal. Intram în călduri și-mi luam lumea-n cap până aveam o pulă-n mine. Și când o aveam, credeam că trebuie să țină o veșnicie. Dar nu era așa. Poate o să-mi intre acum în cap că totul pe lumea asta e legat de timp. (p. 136)

romanele sunt scrise alert, în stil minimalist, iar dinamismul acestora este dat de alternanța poveștilor trecute cu personajul care le rememorează în prezent. și, în ciuda ironiei fiecărei povești sexuale, stau regretul și trista concluzie că timpul s-a dus dracului și până la urmă sexul nu leagă nimic trainic.

coperta ediției germane

amândouă personajele se-ntreabă de ce sunt singuri, de ce n-au găsit dragostea adevărată, sau dacă au găsit-o, de ce au lăsat-o să plece.

Cineva mi-a spus; Caca sugarilor este cel mai sigur chit pentru fidelitatea femeilor. - Nu pot să fiu de acord cu asta. Toate femeile cărora le-am făcut copii s-au șters cu mine la cur când copiii erau încă sugari. Nu în timpul lăuziei, dar... Păcat că nu le-am întrebat niciodată de ce s-au șters la cur cu mine. Să se fi gândit că altfel mă șterg eu cu ele la cur? Poate. Sau pentru că au sperat că am să mă șterg cu ele... Asta e mai greu de crezut. E adevărat că m-am șters cu ele la cur. Dar mi-am zis, câtă vreme plozii se cacă în scutece, mamele copiilor n-o să se șteargă cu mine la cur. Eroare. S-ar fi șters oare cu mine la cur chiar dacă eu nu mă ștergeam cu ele la cur? Asta n-o mai pot afla. (p. 47)

Am trăit mereu în fals. M-am orientat după ce au vrut alții. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu plescăi! - Dar când plescăiam puteam să simt mai bine ce gust are mâncarea. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu vorbi! - Dar când vorbeam puteam gândi mai bine. Mama a spus: Nu te mai masturba! - Dar când mă masturbam dormeam mai bine. (p. 61)

viața materială a simțurilor și a judecății raționale se duce repede și ce mai rămâne e speranța. chiar și a unei vieți de dincolo de moarte.

O CARTE EX-CE-LEN-TĂ! am citit-o cu un permanent zâmbet în colțul gurii.

foto autor sursa

„crăiasa zăpezii“ de michael cunningham

michael cunningham

crăiasa zăpezii

(the snow queen)

 editura polirom, iași, 2014

 traducere de anca-gabriela sîrbu

 234 pagini broșate

 coperta de carmen parii

un roman prost, scris admirabil

încântat de subiect și de autor (mi-a plăcut mult zile exemplare și am scris aici) - mă așteptam să găsesc mitul basmului lui andersen - și faptul că se romanul începe iarna, m-am înfofolit în curiozitate și l-am dus până la capăt.

cu chiu cu vai, căci câteva elemente „mistice“ cum ar fi o epifanie de lumină în central park din new york și un fulg de nea în ochii cuiva n-am mai găsit. doar singurătatea de gheață a personajelor:

 - Un semn care să-mi spună că există ceva mai mult decât noi doi. Cum să zic, mai mult decât faptul că ne căutăm iubirea sau că ne întrebăm unde mergem să luăm cina sau că vindem coliere unei fete care e pe punctul de a se mărita cu un bărbat cu care nu se potrivește... (p. 188)

cel cu epifania, un bărbat gay de 30 de ani, caută să scape de singurătate. și e posibil ca, la finalul cărții, s-o fi găsit. și fratele lui, junker, căsătorit c-o femeie bolnavă de cancer - trebuie să aibă grijă și de ea, și de fra-su, și de el însuși. toți trei locuiesc împreună și, în decorul rece de iarnă, își petrec viața, în căutarea unei meniri oarecare.

Rareori se întâmplă să ajungem la destinația pe care am anticipat-o, nu? Speranțele noastre par să nu se fi realizat, dar e foarte probabil să ne fi făuri speranțe greșite. Cum de am căpătat - noi, ca specie, adică - un asemenea obicei ciudat și pervers? (p. 230)

 despre un alt roman al autorului - zile exemplare - am scris aici.

singurul element remarcabil în roman este stilul. metaforele și inserțiile descriptive, ilustrative ale stărilor sufletești - preluate probabil de la virginia woolf (doar cunningham e autorul orelor) - au fost singurele ce mi-au făcut romanul lizibil.

Oamenii sunt mai mult decât crezi tu că sunt. Dar sunt și mai puțin. Totul e să știi să-ți alegi drumul printre cele două. (p. 133)

ps. este un fragment în roman, când cei doi frați își scot în stradă obiectele pentru a fi luate pe gratis. mi-a amintit de o minunată povestire a lui raymond carver, de ce nu dansați (o găsiți în engleză aici), prima povestire din volumul despre ce vorbim când vorbim despre iubire.

altă impresie pe semne bune.

foto autor (ulf andresen) sursa

„cartea celor o mie și una de nopți“, volumul 12

***

cartea celor o mie și una de nopți, vol.12

 editura minerva, bpt, buc., 1987

traducere de h. grămescu

301 pagini broșate

coperta de andrei ionescu

n-am reținut decât 3 povești din acest volum, pe care l-am citit parcă mai flow decât pe-altele.

cele două vieți ale sultanului mahmud - poveste pentru depresivi
e parabola unui sultan nemulțumit de viața pe care-o duce, înecat în depresii, oftaturi și-alte mofturi. până când
un bătrân înțelept îl face să priceapă „binefacerile Atoatedătătorului“  asupra capului lui.

și-l pune să vadă, sub vrajă, ca aievea, cum o revoluție îi ia puterea, cum un incendiu îi arde tot, cum nilul îl inundă și cum seceta îl arde.

apoi, prin aceeași vrajă, îl ia și-l duce într-o altă existență, unde e mai întâi măgar de cârcă, apoi proaspăt soț al unei „baboșnițe îngrețoșătoare“.

evident că sultanului îi vine mintea la cap și-și dă seama că lucrurile pot fi întotdeauna mai rele decât sunt, iar dacă nu se bucură de ceea ce are acum e-un prost. ca noi toți, de altfel.

ali baba și cei patruzeci de hoți
morala poveștii ăsteia nu-i de găsit în toate variantele ecranizate, povestite și răspovestite: aceea că adevărata comoară nu e cea de departe, ci e istețimea omului de lângă tine.

pentru că, după ce găsește și se-nfruptă din comoara celor 40 de hoți, ali baba e cât p-aci să fie de câteva ori ucis de păgubiți, dacă n-ar fi fost fiica sa de pripas, morgana. isteață și harnică, ea dezleagă și dejoacă toate șiretlicurile hoților.

câți dintre noi nu-i credem pe străini mai deștepți și mai frumoși decât cei pe care-i avem aproape: soții, soțiile, copiii, rudele sau prietenii?

povestea horror a tânărului sidi numan, stăpânul iepei bălane 
din povestea asta n-am reținut mare morală, decât că să nu-ți fugă ochii după străine, că poți să dai de-o vampiră. așa că iată o poveste horror: un tip bogat, sidi numan, râvnește să-și ia de nevastă o roabă străină, o occidentală blondă cu ochi albaștri. numai că blonda e ciudată, rece, și-i plac cimitirele. urmărind-o, descoperă că e femeia-i vampir și mușcă din tigve de mort. ba mai mult, printr-o vrajă, îl preface în câine.

Și iacătă că dintre morminte se ridică o umbră pe care nu puteam s-o ghicesc ce-o fi, și care veni în întâmpinarea soției mele. Iar după grozăvenia înfățișării ei și după capul de hienă prădalnică, în umbra aceea de cimitir cunoscui că era o gulă (vampir, din ebr. ghoul).
Și căzui la pământ, lângă un mormânt, cu picioarele mulate sub mine și tremurând. Și putui astfel, datorită acelei împrejurări. cu toată uluiala înfricoșată în care mă aflam, să văd gula, care nu mă vedea, cum se apropie de soția mea, spre a o duce spre marginea unei gropi... Iar gula se plecă înspre pământ și se ridică apoi ținând în mâini ceva rotund pe care, fără o vorbă, i-l întinse soției mele. Și văzui că era o căpățână de om tăiată de curând de la vreun trup fără de viață. Și soția mea, dând un țipăt de fiară lacomă, își înfipse dinții în carnea de pe căpățână și începu să ronțăie amarnic. (p. 271)

alte câteva expresii plastice (cu rimă) pentru a face sex

Și trei zile, din zori în seară, fără tihnă, nici odihnă, lăsară apa să învârtească roata la moară, să sfârâie fusul flăcăului iară, să sugă mielul la mă-sa mioară, să doarmă pruncul în copaia ușoară, să se ia în brațe gemenii-amândoi, menghina să strângă de priboi, cămila să-și salte gâtul bârzoi, vrăbiuța să-l ciugulească pe vrăbioi, păsărelul să ciripească sprințar în cuibul lui ca de jar, porumbelul gușa să și-o ghiftuiască, iepurașul otava să-și pască, vițelul să rumege pe săturate, iedul să zburde cât poate, pielea pe piele să ardă, până ce tătânele bătăliilor la toartă, fără de ofuri deșarte, își puse fluierul deoparte. (p. 183) 

despre alte volume din „cartea celor o mie și una de nopți“ iată: vol.2, vol.3, vol.4, vol.5, vol.6, vol.7, vol. 10.

„o dramă la marginea mării. gambara“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 o dramă la marginea mării. gambara

 (un drame au bord de la mer.

gambara)

 editura dacia, cluj-napoca, 1974

 traducere de g. marcuson

 270 pagini legate

 coperta de elena k mateescu

studiile filozofice ale lui balzac

în catalogul din 1845 a operelor comediei umane - sub acest titlu și-a intitulat balzac toată opera sa (romane, povestiri și nuvele) -, autorul însuși și le grupează în studii de moravuri, studii filozofice și studii analitice. din păcate, ediția românească a comediei umane în 11 volume s-a oprit la prima categorie (editura univers a dat faliment iar mai apoi îngrijitoarea ediției, angela ion, a murit în 2000). totuși, în 1998, angela ion a mai reușit să grupeze câteva studii filozofice (unele pentru prima oară traduse) în micul volum proscrișii și alte provestiri din comedia umană la editura polirom. 

la editura dacia, în 1974, a apărut o selecție de 8 povestiri și nuvele, în traducerea lui g. marcuson, dintre care 4 sunt studii filozofice: hanul roșu, domnul cornelius, o dramă la marginea mării și gambara.

ce sunt studiile filozofice?

în prefața sa la comedia umană din 1842, honoré de balzac scrie:

Aceasta este asiza plină de figuri, plină de comedii și de tragedii pe care se înalță Studiile filozofice, a doua parte a operei, în care este demonstrată cauza socială a tuturor efectelor, în care sunt zugrăvite ravagiile gândirii, sentiment cu sentiment, și a cărei primă operă, Pielea de șagri, leagă oarecum Studiile de moravuri de Studiile filozofice prin veriga unei fantezii aproape orientale în care Viața însăși este zugrăvită în lupta cu Dorința, principiul oricărei Pasiuni. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 10)

în această categorie intră personajele consumate de energiile ce consumă viața - gândirea, pasiunea, acțiunea. personajele posedă o tensiune a spiritului, în forțarea limitelor posibilului, pentru a descoperi misterele lumii, acel absolut (spiritual) ce, odată descoperit, poate explica întreaga lume (materială).


hanul roșu
în această povestire horror, un tânăr ce se răzgândește să-şi omoare vecinul de cameră ca să-l jefuiască, îl găsește dimineața cu capul tăiat. toată întâmplarea e povestită într-un grup (în stilul decameronului) iar unul dintre ascultători este vizibil tulburat (în genul povestirilor lui dürrenmatt).

„misterul“ pentru care balzac a introdus povestirea în studiile filozofice este, probabil, somnambulismul (prezent și într-o altă povestire, domnul cornelius), însă pe mine m-a impresionat - dincolo de scena sângeroasă a capului tăiat - identificarea, pentru un prizonier, a întregii lumi cu un alt tovarăș, străin, de celulă.

- Vai! Să știi că ești ultimul om căruia mi-am deschis inima. Tu vei fi liber! Îți vei revedea mama! Nu știu de ești bogat sau sărac, dar nici n-are a face! Pentru mine, tu reprezinți întreaga lume... (p. 63)

iar la finalul povestirii mai apare întrebarea: ce faci când afli că averea ta este întemeiată pe o crimă? cauți să faci ceva să răscumperi crima, sau cauți să trăiești cu gândul?

hanul roșu 

domnul cornelius
în afară de gobseck, această nuvelă ilustrează monomania strângerii banului de către vistiernicul flamand al regelui franței ludovic al XI-lea. nu doar că trăia izolat și frugal într-o casă-închisoare, dar își transferase din avariție și în inconștient, devenind somnambul. așa, fura din averea administrată și dădea vina pe toți cei ce-i călcau pragul.

ideea monomaniei se însoțește la balzac cu întrebări despre demonul moral, proprietatea:

Ideea cea mai persistentă și cea mai bine materializată dintr toate ideile omenești, ideea prin care omul se reprezintă pe sine creând în afara lui o ființă absolută, denumită proprietatea, acest demon moral îi înfigea, clipă de clipă, ghearele ascuțite în inimă. Apoi, în toiul acestui chin, apărea și teama, cu toate simțămintele care-i alcătuiesc alaiul. (p. 129)

o dramă la marginea mării
povestirea este destul de scurtă și începe cu o vacanță la mare a doi îndrăgostiți, care întâlnesc la gura unei peșteri un bărbat fioros, mut, cu privirea țintită spre mare. motivul? este ideea cărții - pedepsirea imorală unui fiu amoral de către un tată moral.
povestire în povestire, ceea ce-i dă dinamism, mica operă balzaciană are ca idee patimile.

Patimile celor trei ființe ni se înfățișau aievea, ca în scenele unei drame pe care nefericitul părinte o încheia ispășind o trebuincioasă nelegiuire. (p. 212)

întrebare: ce faci, ca părinte, când fiul este iremediabil pierdut pentru societate și are rădăcina răului în el?

gambara
nuvela este o izbutită încercare de traducere a muzicii în cuvânt: în afară de doctor faustus, n-am mai întâlnit o alta.
subiectul nuvelei este monomania unui compozitor italian față de ideea că gândirea trebuie să aibă un rol mai mare în muzică - însă rezultatul este un talmeșbalmeș ce zgârie urechile.

...Sudoarea îi curgea șiroaie peste față în timp ce se trudea să obțină un crescendo din slabele mijloace pe care i le punea la dispoziție ingratul instrument: țopăia, gâfâia, urla; degetele lui întrecea în repeziciune limba despicată a unui șarpe; în sfârșit, la ultimul urlet al pianului, se aruncă înapoi și-și lăsă capul să cadă pe spătarul fotoliului. - Pe Bacchus! Sunt amețit de tot, strigă contele ieșind, până și un copil care s-ar juca în neștire cu clapele ar scoate o muzică mai bună. (p. 248)

pasiunea îi dă sens și valoare vieții compozitorului gambara, chiar dacă rezultatul este o tâmpenie. îl va duce și la pierderea frumoasei soții, pe care i-o va lua un conte. acesta din urmă, în timp ce-i cântă ratatului compozitor în strună, urmărește - de fapt - să-i fută nevasta.

ilustrație pentru gambara

celelalte povestiri nu sunt mai puțin reușite: mesajul (aici tradusă ca ultima dorință) este o povestire aproape perfectă prin concizie și stil, despre iubirea tinerilor pentru femei mai bătrâne, căsătorite cu imbecili, mal mariées.

Dintotdeauna am dorit să scriu o poveste simplă și adevărat, pe care, citind-o, un tânăr și iubita lui să fie cuprinși de spaimă și să caute adăpost fiecare în inima celuilalt, ca doi copii care, întâlnind un șarpe la o margine de pădure, se ghemuiesc unul în altul. (p. 131)

de asemenea, casa de la grande bretèche ia, sub forma descoperirii unei enigme scrise într-o casă, ideea ziditului de viu, reluată și în romanul epistolar memoriile a două tinere căsătorite.