cazacul lui cehov

(de ziua naşterii scriitorului)

cehov are o povestire în care un gest spontan şi de bun simţ ratat strică o viaţă - nu, nu e vorba despre vreun omor, ci despre un conformism banal:

povestirea
o pereche de însurăţei se întoarce de la biserică în ziua de paşte. a sfinţit cozonacul pe care urmează să-l împartă celorlalţi acasă, la conac. sunt veseli pentru că e primul paşte după căsătorie. iată că din brişcă, văd un cazac bolind pe marginea drumului. acesta le cere puţin cozonac. bărbatul vrea să-i dea, nu şi nevasta:

- nu-l dau! trebuie să ţii rânduiala. doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

iaca, nu mă lasă nevasta, zice mul şi cei doi pleacă. ajuns acasă, nimic nu-i mai prieşte. nu mai simte sărbătoarea. îl tot mustră părerea de rău după omenie. mila. se întoarce, dar nu mai găseşte cazacul. face reproşuri nevestei, aceasta îşi iese din pepeni şi el o vede brusc rea, neomenoasă şi proastă. se ceartă.

omul merge apoi să se-mbete, se ceartă iar. urmează alte beţii şi alte certuri. începe prăbuşirea, năruirea. cehov încheie:

toate belelele astea, ticea el, îi căzuseră pe cap, din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi... de atunci, de când cu cazacul cel bolnav. se îmbăta din ce în ce mai des. când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă, şi aştepta să-i iasă cazacul în cale... (p.681)

întrebarea

întrebarea mea nu-i priveşte pe cei doi tineri însurăţei, pe bărbatul scrupulos sau pe femeia obtuză, ci este acasta: câţi dintre noi vom fi fiind în viaţa noastră cazaci?

a.p. cehov, cazacul, în opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 677-681, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

spre libertate

la lansarea de aseară, de la m.ţ.r. mircea mihăieş într-un limbaj voit pompos a vorbit despre visceral şi tehnologic, mircea cărtărescu, într-un limbaj obişnuit, a vorbit despre criza metafizică a omului de la 50 de ani, iar cristian teodorescu, într-un limbaj entuziast, a vorbit despre o carte perfectă.

eu adaug că am găsit în cele 31 de poezii o dorinţă de "dezmembrare a iluziilor", pentru găsirea unei libertăţi viitoare - care poate fi şi moartea. dar libertatea mai înseamnă şi luciditate-îndoială-mirare-tandreţe.
o poezie profundă şi uşor tristă.

trebuie lăudată neapărat editura timişoreană brumar, care a măiestrit aşa bijuterie de carte, cu pagini lucioase, filigrate, cu desene de constantin răducan. ca bibliofil, mă simt măgulit.

mi-a plăcut cel mai mult ultima poezie:

viaţa mea mamă

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stând fără vârstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredităţii

şi dezghiocând păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

(o imagine din care nu mai plecăm)

Şi boabele cad în vasul cu smalţul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

Aşa cum ştiu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Ştiu că şi zilele vieţii mele încap în câteva păstăi

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte şi înapoi mama dezghioacă şi-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătoreşte prin fire nevăzute până la mine

într-o palpitaţie a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

Linia vieţii mele începe în palma ta mamă

Şi palma ta e de acum sub pământ

ioan morar, paloarea, editura brumar, timişoara, 2010, 68 pagini

la trecutu-ţi mare, care viitor?

experienţa

sunt continuu sub o permanentă stupoare când în interviurile de recrutare (da, lucrez într-o companie de resurse umane!), oamenii muncii nu ştiu să-mi spună ce se văd făcând la 60 de ani (şi nu, nu e întrebarea aceea cu 5 ani). cel mai "bun" răspuns e "nu m-am gândit", sau "s-ajung io la vârsta aia!".  unii cad pe gânduri, şi-şi imaginează - poate pentru prima oară-n viaţă - ce se văd ei făcând la 60 de ani. 

alţii povestesc despre ce vor deţine: o casă (pe pământ), nepoţi, o pensie sau firma proprie. 

ce firmă? întreb.

nu s-au gândit. încă. 

şi n-au făcut nimic s-o construiască. totul e în ceaţă, într-un viitor prea depărtat pentru a începe acum.

mai spun unii că muncesc - pentru ce-au învăţat de la părinţi - pentru familie şi-un trai decent. 

în dicţionar, decent e tradus ca pudic, cuviincios. iar viaţa noastră e oricum, numai pudică şi cuviincioasă nu.  numai să ieşi în stradă, să asculţi să te uiţi în jur: unde-i pudoarea şi cuviinţa?

bun, iau traiul decent ca ideal.

care ţi-e scopul vieţii? care ţi-e idealul? întreb provocator. 

... şi discuţia de încheie în tăcere, schimb subiectul şi trec la aşteptările salariale.

planuri

m-aştept de la cei care-şi doresc o carieră fulminantă la un plan de dezvoltare pe câţiva ani, cu muncă şi dat în brânci. în 2 ani ajung x, în 5 ani y, în 10 ani ajung ce-mi doresc. îmi doresc o firmă, în 5 ani strâng bani, în 7 îmi scot investiţia şi în 10 ani mă îmbogăţesc cu x în conturi. 

rar văd aşa ceva. doar supravieţuirea, de azi pe mâine. şi speranţa unui noroc obscur sau  a unei conjuncturi favorabile. nu îmi convine, asta este.

exemple

la interviurile pentru primul loc de muncă, absolvenţii îmi spun ce mult le-ar plăcea să facă y, dar în perioada de probă nu le mai place - muncesc prea mult pe bani puţini. toţi au colegi care nu ştiu cum, dar deja câştigă dublu. cât despre profesorii şi părinţii lor cărora le-a trebuit vreo 30 de ani să-şi mobileze o casă şi să-şi ia o maşină, ei nici nu mai există.

zilele trecute, la camera de comerţ din bucureşti, trei judecătoriţe bărfeau şi se băteau de muscă în dosul paravanelor, dincolo de care eu aşteptam de jumătate de oră cu trei file pentru un dosar. altele se plimbau pe hol cu cutii de săpun lichid (pesemne pe cel de la baie îl furase cineva) înainte şi-napoi. ele munceau. iar  acum, că boc le-a tăiat salariul, de ce să n-o lase mai moale? ce contează ce-o să fie? să iasă colo anii de pensie...

ţara

nici unul dintre noi nu avem ţeluri pentru ţară, multora dintre noi, noţiunea însăşi de "ţară" ne face să râdem.  n-o vedem dincolo de chipul slut al lui băsescu, de rânjetul iliescian sau de parlamentarii impotenţi. ne uimeşte entuziasmul japonezilor de după război când au pus umărul să devină putere mondială, ne uimeşte germania de după război. dar atât. cine mai are nevoie de exemple, de modele, mai bine le luăm la mişto, să le mai scurtăm din nas, ştim noi cum au ajuns modelele modele... ne interesează altceva mai mult decât lungul nasului, decât salvarea pielii?

iar îmbogăţiţii noştri, aţi văzut vreunul să vină cu un proiect de anvergură pentru ţară, cu care să ne dovedească "geniul" lor antreprenorial?

n-avem, suntem săraci. de un proiect de viaţă, pe care să-l urmăm cu trudă şi abnegaţie. de un proiect de românie. nu ne vedem viitorul de-a doua zi, cum să-l vedem pe cel al ţării?

poza de aici.

rugaţi-vă pentru torţionari

am recitit cartea convins că este cartea cu care constantin noica va rămâne în conştiinţa cititorilor români. însă din '90 , de când a apărut în colecţia totalitarism şi literatura estului, în care vor mai fi apărut goma, ierunca, grossman, zamiatin, constat că n-a avut mare ecou. 

poate pentru că această mică povestire este de neacceptat pentru români. mai ales Principiul de la care porneşte, milă pentru cei puternici, va părea străin conştiinţei obişnuite. în faţa celor puternici, poţi să te revolţi sau poţi să pleci capul din teamă (noi românii am ales mai mult ultima variantă). dar în nici un caz să te rogi pentru ei. iar aici noica e un exemplu "ciudat",  chiar şi - cred - pentru cei credincioşi. "ruga" sa porneşte dintr-un principiu moral, filozofic,  nicidecum dintr-o poruncă biblică. principiu asumat atât de puternic, încât devine parte firească a comportamentului său, chiar şi în puşcărie.

în puşcărie, noica face filozofie, citeşte marx - îmi pare chiar rău acum, că doctrina aceasta va dispărea de la sine, în era automatizărilor, odată cu dispariţia muncitorilor din uzine şi a minerilor (p.106) -, comentează hegel, construieşte silogisme şi exerciţii de gândire cu colegii de celulă sau singur. şi se comportă exemplar - evident, nu ştiu câtă memorialistică şi câtă ficţiune e aşternută aici, însă, pentru mine cel puţin, rezultatul a fost unul desigur emoţionant.

această nouă perspectivă asupra lucrurilor, eseurile filozofice alternate cu întâmplări din detenţiune alcătuiesc un tot descumpănitor: unde-s bătăile, unde-s schingiuirile, unde-i suferinţa, unde-i ura faţă de regim, unde-s împotrivirile, unde-i rezistenţa?

cum? poveşti şi teorii filozofice? milă şi înţeţegere pentru torţionari? ha! ăsta-şi bate joc de noi?

eu zic doar atât: găsim aici un exemplu. într-o carte exemplară. pentru cititorii neobtuzi.

- graţie tehnicii, lumea noastră s-a mutat, din realul cel aspru sau indiferent, în blândeţea posibilului, şi noi nu mai trăim printre realităţi, ci printre admirabilele posibilităţi realizate. (p.32)

- perfecta manipulare prin "secretariat": afirmarea organizată de sine prin alţii, până la pierderea de sine în alţii. (p.96) porneşti de la o idee, o împărtăşeşti apoi o laşi să se transforme în ceilalţi până când e asimilată şi transformată în altceva.

- am văzut oameni mergând cu bucurie la război, dar n-am văzut pe nimeni mergând cu bucurie la fisc. de ce? e, totuşi, acelaşi lucru în joc cetatea, statul. (p.87)

constantin noica, rugaţi-vă pentru fratele alexandru, editura humanitas, bucureşti, 1990, 125 pagini

coperta de doina elisabeta şteflea


de exemplu, s-o ruga opoziţia pentru băsescu?