iar n-avem roman

în buna tradiţie românească, hai să ne aolim că n-avem roman.

eu zic c-avem, vorba unui personaj din Balanţa lui Băieşu, avem atâta cât ne trebuie.

dar dacă e vorba de romanul cu recunoaştere internaţională, altfel stă treaba.
şi sunt de-acord cu mircea mihăieşul dintr-un articol din românia literară, unde zice că n-avem un roman românesc care „să străpungă plafonul de nori al recunoaşterii internaţionale depline şi indiscutabile”.

de asemenea, şi eu vreau ca şi el
„poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de "notaţie intimistă". Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei "lipituri" artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”
iar când se referă la Italo Calvino – Palomar e socotit de americani un fel de Biblie postmodernă – zicând că nu e decât o „făcătură ultra-inteligentă şi ultra-sofisticată, un joc de-a literatura evident inteligent, dar mort, mort ca o pisică neagră în mjlocul unei autostrăzi” – atunci torc de-a dreptul de plăcere.

da, şi eu ştiu că nu prea curând un roman românesc va stârni un „turbion de laude şi contestări ce însoţesc consacrarea”, nu prea curând se vor organiza în jurul lor „simpozioane internaţionale şi, vai!, nu prea curând se va vinde nici măcar la nivelul sofisticat-stupidului Calvino”.

de ce? păi să ne gândim.

librăria din chioşc

la prima vedere, e un lucru bun iniţiativa ziarului Jurnalul Naţional de a începe o colecţie de literatură românească „Biblioteca pentru toţi”, deşi brandul e deja la editura Minerva. dar oricum nu mă pricep la copyright-uri, aşa că tac.
la a doua vedere, pot spune că românul făr-o cultură literară poate acum să şi-o facă liniştit cu ediţii destul de bune, dar mai ales ieftine:
dacă vrea literatură modernă şi contemporană, are Cotidianul.
dacă vrea literatură clasică, are Adevărul.
dacă vrea poliţiste, are Flacăra .
acuma, dacă vrea români, are Jurnalul naţional.

entuziasmul însă trebuie totuşi moderat:
- nu sunt ediţii excepţionale, verificate de profesionişti, traducerile sunt vechi, nu întotdeauna revizuite;
- noii traducători sunt uneori slabi
- volumele din lista apariţiilor sunt ciurucuri.

Biblioteca pentru toţi de la Editura pentru literatură, apoi Minerva, era îngrijită, cu prefeţe şi tabele bio-bibliografice, fără greşeli redacţionale – era, pot spune, profesionalism.
Acum insă, totul se face rapid, de dragul marketingului.

Dar bine că se face.

pictura, „una cosa mentale”

la recomandarea lui Alex Leo Şerban, am citit o carte despre pictură, mai precis un deliciu livresco-pictural scris de un istoric al artei sorbonard, Daniel Arasse - Nu vedeţi nimic.
cea mai tare carte de artă pe care-am citit-o în viaţa mea – e-adevărat, n-am citit foarte multe.

ce face tipul ăsta?
ia nişte tablouri şi le caută elemente pe care, în afara pictorului, nici dracu nu le vede: Vulcan care tăbară pe nevastă-sa, Venus, e ceva foarte amuzant; melcul băloşind o Bunăvestire vrea să ne zică ceva; sexul lui Isus căutat de doi magi chiori e ceva serios; unde e blăniţa Magdalenei?; ce face cu mâna stângă Venus din Urbino a lui Tiţian (foto jos)?; Velasquez era „kantian” dinaintea naşterii lui Kant; şi alte lucruri de neimaginat ce demonstrează că tablourile ascund coduri pe lângă care cel al lui Dan Brown e un scrânjel. iar codurile nu secrete, ci la îndemână – mai bine zis la îndeminte –, ard să fie descoperite.
totul e să te uiţi atent, să fii curios şi să mai citeşti câte ceva.

am mai aflat:
- Maria Magdalena e o găselniţă teologică din trei femei;
- masturbarea e „mâna care vine în ajutorul spiritului”
- cuvântul pensulă vine de la „sulă mică” (lat. penicillus)
- Mark Twain a zis despre Venus din Urbino că e „penală” rău.

PS. traducătoarea face o treabă excelentă, evident, şi datorită stilului fain al autorului.

Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic, Ed Art, Buc, 2008, trad. Laura Albulescu, 176 p.

Să te-apuce criza!

Pe coperta 4 a romanului Binevoitoarele de Jonathan Littell (vezi mai sus foto), un redactor al editurii Rao ne anunţă două mari descoperiri senzaţionale: Eschil a scris câteva romane, la fel Luchino Visconti, unul intitulat Damnaţii.

Le-a citit cumva cineva? Cum sunt? sper să semene cu piesele de teatru şi cu filmele, aşa că vreau să le citesc şi eu!
*
Pe Editura Curtea Veche o doare undeva de contractele încheiate, ele sunt bune de reziliat, nu de respectat. Aşa informează Adi care a semnat demult un contract prin care trebuia să-i apară o carte.
*
Ce-o fi cu editurile-astea? Le-o fi pălit şi pe ele criza?

o capodoperă de belle-epoque

(urmare de aici)

Spiritul Vienei a devenit o sintagmă notorie - iar pentru naşterea romanului modern, acesta a fost esenţial. Şi mă gândesc la Hermann Broch, Kafka, Robert Musil, Joseph Roth, Elias Canetti, care îmi plac pentru că sunt ultimii mari romancieri care păstrează în acelaşi timp fineţea şi farmecul intelectual izvorât din educaţia greacă şi latină - înlocuite acum cu cursuri de creative writing - în vreme ce se revoltă contra modernităţii absurde.

Modernitate al cărei semn este dispariţia privatului, mai bine spus intruziunea distructivă şi absurdă a publicului - politica cezaro-crăiască, războiul, "bunăstarea" civilizaţiei, ordinea socială învechită. De pildă, prefectul Franz von Trotta nu trăieşte, el îşi face datoria. Viaţa privată nu există, ea-i doar un apendice fragil al slujirii imperiului, adică a împăratului.

Modernitate al cărei alt semn este schimbarea criteriilor, simbolurile vechi se duc dracului - în Svejk bunăoară toate tablourile împăratului sunt pline de căcat de muscă - iar importante devin masele anonime. În Marşul lui Radetzky, molâul Carl von Trotta cel fără ţel în viaţă, în spate cu faima castratoare a bunicului moare nu salvând viaţa împăratului, ca bunicul, ci încercând s-o salveze pe cea a câtorva soldaţi necunoscuţi, aducându-le apă.

Personajele lui Roth nu trăiesc pentru ei, ci în inerţia unei lumi în fărâme. Noi oare nu facem la fel?

Trailerul filmului: