15 aprilie 2009
concurs mare concurs - indiciul 5
ref. concurs, indiciul 5 - romanul este este despre o femeie (are acest substantiv în titlu) şi a fost publicat la noi împreună cu un alt roman celebru al autorului. titlul romanului din care e fragmentul nu figurează pe copertă.
14 aprilie 2009
concurs mare concurs - indiciul 4
ref. concurs, indiciul 4 - scriitorul se ocupă şi cu cinematografia - e scenarist, regizor, chiar actor.
omul problemă/den brysomme mannen/the bothersome man
film norvegian din 2006.un om – andreas – se sinucide şi ajunge pe un alt tărâm – aşa am înţeles eu. în paradis. care înseamnă o lume curată, aseptică, în care oamenii sunt „fericiţi”: merg la muncă, se acuplează (scenele de sex sunt delicioase!), merg la bar dar nu se îmbată, mănâncă dar nu degustă, beau dar nu se-mbată, totul este ok, chiar prea ok. doar e paradisul. fără durere, fără emoţie, fără copii, fără probleme, fără.
dar andreas vrea altceva, vrea probleme. iar filmul începe să miroasă. în fine, a plăcintă, şi la plăcinte înainte.... printr-o breşă din această lume perfectă (nu există perfecţiune, trebuie să existe o breşă, iar cineva trebuie s-o găsească), enfin, plăcinta e simbolul emoţiei primare bla-bla.
prima parte a filmului, ironică, e faină, şi nu ştiu de ce, m-a dus cu gândul la harms. (a, era să uit, şi muzica e faină).
dar apoi încep şi câteva orori holywoodiene: ceva eviscerări, carnagii etc. ceea ce strică filmul. finalul iar, nu mi-a plăcut.
iaca trailerul:
13 aprilie 2009
tot binevoitoarele...
urmare de aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.
de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.
un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)
rezumatul cărţii, aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.
de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.
un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)
rezumatul cărţii, aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
