monştrii profani ai sefeului românesc

contextul
în mod sigur, tinerii cititori de asimov, strugaţki, lem, scott card ş.a. au auzit prea puţine despre fanii mai bătrâni ai genului, ion hobana, alexandru mironov, cristian tudor popescu, ştefan ghidoveanu ş.a.

probabil au auzit mai multe despre mihai dan pavelescu (tăticul traducerilor, după mine), michael hăulică, sebastian a. corn, liviu radu, lucian merişca ş.a. care se străduiesc on-going să creeze o literatură şi o piaţă sefe nouă în limba română.

au apărut chiar câteva saituri şi bloguri închinate genului, despre care mă mir că n-au apărut mai-nainte, sefeul înseamnă şi futurologie, nu?
iată că sefeul românesc - orice ar însemna asta - se regrupează, ceea ce e un lucru bun. să-i urăm succes!


problema
ce ne facem însă cu cei bătrâni, care pe vremea ceauşismului, se strângeau în fandomuri ca să discute şi să scrie, care mai publicau, cu ajutorul uniunii tineretului comunist, câte-o broşurică? unii au şi acum stigmatul compromisului, cum e ion hobana, însă e de respectat comportamentul discret pe care îl are acum. în schimb, alexandru mironov s-a crezut tare priceput în politică, devenind consilierul prost al "tânărului politician" la fel de prost ion iliescu, acum şi el îşi cam vede de treabă. cristian tudor popescu s-a lăsat de sefe, a creat o şcoală de jurnalism, tot respectul, deşi el spune că nu prea are treabă cu netul, surprinzător pentru un fan sefe. ştefan ghidoveanu, un ceauşescu paranoic al sefeului, înjură în dreapta şi-n stânga, în spiritul nostalgicelor şedinţe ale partidului comunist român.


rezolvarea
păi eu sugerez să fie discreţi. şi să dea sfaturi - doar când sunt cerute.
şi multă, multă înţelepciune - nebunia e a noastră, a tinerilor.
până acum, ne-au arătat de ce-au fost în stare. acum e rândul nostru.
dacă vom fi mai sus sau mai jos decât ei... rămâne de văzut.

le doresc sănătate, o pensie liniştită şi să ne mai lase.
pentru că, vorba lui brâncuşi pe care eu o ador, la umbra marilor copaci nu creşte nimic. (evident, în speţa noastră, cuvântul mari e în plus.)

imaginea de aici.

au mai apărut ceva livreşti...

... cu cărţi de citit pe budă etc., aici. şi culmea, autorul (grig şoitu, poet) e tot din constanţa. phui! :)

întîlnire cu răzvan petrescu şi t.o. bobe

abia aştept!

labirintul lui pamuk - 1

nu ştiu dacă nu cumva aceasta este cea mai bună carte a lui pamuk, având în vedere că după vreo treizeci de pagini, mă numesc roşu m-a plictisit teribil, de-am zis că nu-mi mai trebuie... dar venirea de anul trecut a scriitorului m-a hotărât că trebuie totuşi să citesc ceva.

la cald

dacă m-ar întreba cineva ce anume mi-a plăcut la cartea neagră de orhan pamuk (căci mi-a plăcut), aş sta pe gânduri. m-aş gândi că e o capodoperă. dar oare este?

dacă o capodoperă însemnă un roman care te lasă năuc la final, dacă te provoacă la fiecare pagină să găseşti misterul, dacă n-are acţiune, dar idei şi provocări cu toptanul, dacă te lasă mut, nemaiavând habar ce să zici, atunci cartea neagră e o capodoperă.

dar dacă o capodoperă înseamnă să-i ei înseşi suficientă, să creeze o lume specială cum nu mai e alta, dacă o capodoperă înseamnă să nu fie dependentă de realitate, atunci cartea neagră nu e o capodoperă.

acţiunea

acţiunea e scurtă: un tânăr îşi caută iubita, iarna. în paralel, capitolele acestei acţiuni alternează cu aşa numitele articole scrise de un ziarist (blogăr, i-a zis sebastian corn). acesta scrie despre orice, pe scheletul obsesiilor sale, despre turcia, despre religia şi filozofia ei islamică, despre sectele mistice, dar mai ales despre Istanbul, ficţiuni borgesiene, poveşti de şeherezadă. bordeluri. cluburi de noapte. redacţii de ziare. bârloguri de colecţionari. blocuri. hăuri. legende. conspiraţii.

totul descris minunat, măiastru. dar fără ceva important. fără sentiment. totul mi s-a părut prea raţional, à la thomas mann şi umberto eco. înseilări perfecte, dar prea perfecte - cel puţin pentru mine.

dar, cum nu e o carte despre care să scrii doar un post, las mai multe pentru posturi viitoare, adică acestea: primul şi al doilea.

orhan pamuk, cartea neagră, editura curtea veche, bucureşti, 2007, 599 pag, traducere de luminiţa munteanu (premiul uniunii scriitorilor pt traducere 2007)
coperta de griffon and swans production

altă cronică a cărţii, aici sau a autorului, aici.

(post)modernitatea lui Aristofan

micul meu creier îşi permite să-l contrazică pe marele baudelaire care spune: vai celui care caută în antichitate şi altceva decât artă pură, decât logică şi metodă în general. plonjând prea adânc în trecut, el pierde din vedere prezentul şi renunţă la valorile şi privilegiile oferite de circumstanţe. pentru că toată originalitatea noastră provine din pecetea pe care timpul şi-o pune pe sentimentele noastre. (ap. matei călinescu) îl contrazic oferind ca exemplu opera lui aristofan, în care nu e doar artă pură, logică şi metodă în general. e-adevărat, scrisul său ia rigorile genului, însă conţinutul...

vorbesc despre două piese care mi-au plăcut mult, a căror inteligenţă surclasează mii de romane de succes de astăzi.

cea mai tare mi s-a părut broaştele, în care dionysos împreună cu sclavul xantias coboară în infern pentru a descoperi cine anume de-acolo este mai bun - eschil sau euripide (nietzsche probabil că a fost greu influenţat de aristofan când şi-a concluzionat naşterea tragediei). drumul până în infern, întâlnirea cu "muzicantele" broaştele, frica zeului de monştri, apoi duelul plin de miez între cei doi dramaturgi sunt aşa de minunate, că ţi-e greu să-ţi închipui c-au fost scrise acum peste două mii de ani.

mişto-ul despre zeităţile oficiale - pentru care mă mir că n-a fost condamnat ca socrate -, râsul de "minunăţiile" societăţii contemporane lui, dar mai ales geniul jucăuş cu care foloseşte instrumentele artei sale pentru a stârni amuzamentul mi se par extrem de postmoderne. tot ceea ce-l face mai puţin modern este credinţa în anumite valori - bunul simţ şi valorile vechi.

de pildă, în norii - care devin, după socrate, noii zei în locul celor vechi - aristofan râde de noua filozofie / mentalitate (la fel ca nietzsche), folosind chiar instrumentele acesteia. dar asta nu în mod gratuit - întru plăcerea simţurilor, ar spune postmodernii -, ci pentru restaurarea valorilor vechi.

raţionamentul cel drept, într-un duel cu raţionamentul cel nedrept spune:

Greşeşti, comiţi vreun adulter, te prinde soţul cu pricina;
Te-ai dus, când nu ştii să vorbeşti.
Pe când la mine dacă-nveţi,
Zburzi, râzi, faci ce pofteşti, că nu-i nimica de ruşine.
Iar de te-a prins cumva bărbatul în adulter, o să-i răspunzi
Că n-ai făcut nici un păcat.
Apoi pe Zeus zvârle vina,
Că doar şi el, cât e de zeu, e-n vins de-amor şi de femei,
Darmite tu, un muritor, cum poţi fi decât el mai tare? (p.400)

Dac-ai să faci precum îţi spun
Şi n-ai să uiţi de sfatul meu,
Tu vei avea un piept puternic
Şi umeri largi, pielea curată;
Dar dacă tu o să te iei
După moravurile de-azi,
O s-arăţi la faţă palid
Şi o să ai umeri înguşti
Şi pieptul mic, pipernicit,
O limbă lungă, fesa slabă... :))
Şi vei întinde ca pelteaua
Interminabile decrete;
Ba, după spusa lui ajungi
Să iei drept bine şi cinstit
Tot ce e astăzi ruşinos,
Şi de ruşine, ce-i cinstit,
Iar pe deasupra, îţi va da
Scârbosul viciu muieratic,
Pe care-l are Antimah. (p.397)

dar să mă-ntorc la primul citat din baudelaire, la faptul că valorile şi privilegiile modernităţii sunt oferite de circumstanţe. nu ştiu dacă este bine sau este rău, dar în mod clar, din punct de vedere al valorii, nu sunt sunt de acord şi deci deloc modern. şi, pentru că este vorba de aristofan, nu mă refer la valorile ultimelor secole de cultură occidentală creştină, ci valorile "perene", de mii de ani, de la paleolitic încoace.

ps. deplâng inexistenţa unor ediţii complete, eventual critice, ale operelor literare ale antichităţii clasice. în afară de eschil, euripide, vergiliu, horaţius şi a încă câtorva puţini, nu există la noi ceea ce au alţii - francezii, englezii, de pildă, au ediţii complete de buzunar. nu ştiu, poate pentru că cititorii românii nu gustă aşa ceva, preocupaţi să lectureze bestselleruri la modă...

din aristofan ştiu traduse doar şase piese: acestea patru, adunarea femeilor (lysistrata) de al. miran şi plutos de şt. bezdechi în 1944.

din 11 piese!

aristofan, teatru (pacea, păsările, broaştele, norii), editura pentru literatură şi artă, bucureşti, 1956, traducere de eusebiu camilar şi h. mihăescu; demostene botez şi ştefan bezdechi, 430 p.