motivul lui esenţial era nevoia de frumuseţe. mersul era o plăcere divină. când se afla în aer, totul era rescris. pentru trupul uman deveneau posibile lucruri noi. dincolo de echilibru. pentru o clipă, se simţi nenăscut. un alt fel de a fi treaz. (p.213)
new york. 1974. francezul philipe petit traversează un cablu întins între turnurile gemene. eveniment care-i prilejuieşte, în 2009, scriitorului american colum mccann scrierea unui roman. e răsplătit cu national book award.
sub cerul evenimentului echilibristic, se defăşoară fragmente de destin aparţinând câtorva oameni, din zone diferite. din rase diferite. de condiţii diferite.
chiar şi dacă erau numai două capitole - care mie mi-au plăcut cel mai mult -
- cel despre scurta viaţă a călugărului irlandez corrigan povestită de fratele său ciaran şi
- cel despre bătrâna prostituată din bronx care-şi povesteşte viaţa de curvă şi mamă denaturată
- romanul tot merita un premiu, pentru că e până la urmă vorba de sensul vieţii, pierdut de toată lumea, în acest nou mileniu. nu contează că preşedinte e nixon, că unele familii-şi pierd toţii băieţii în vietnam, că încă negrii sunt discriminaţi, că unii-l caută pe Dumnezeu, că alţii l-au uitat, că unii-şi sacrifică viaţa altora, că alţii-şi sacrifică viaţa lor înşile, că unii mor în accidente stupide sau philipe petit vrea să meargă pe un fir deasupra new york-ului.
ceea ce contează e că oamenii nu sunt singuri. cu voia lor sau nu, ei se întâlnesc şi se sprijină reciproc unul pe celălalt. mergem tot înainte, poticnindu-ne, aducem puţin zgomot în tăcere, găsim în ceilalţi mişcarea noastră. aproape că e suficient. (p.441)
... bărbaţilor le place să creadă că ei sunt în stare să te salveze. de parcă tu ai avea o boală şi ei au tratamentul lor special şi abia aşteaptă să ţi-l dea. "vino-ncoace, scumpo, ne vrei pe cineva care să te-nţeleagă? eu te înţeleg. sunt singurul care poate să înţeleagă o fată ca tine. am o sculă cât o zi de post, dar şi o inimă mai mare decât oto bronxul." te fute de parcă ţi-ar face o mare favoare. fiecare vrea o curvă s-o salveze, ăsta-i adevăru' adevărat. e boală curată, după mine. şi p-ormă, după ce-au stropit gazonu', se încheie la şliţ şi pleacă şi uită de tine. asta înseamnă să stai prost cu bostanu'. (p.280)
big bill broonzy are un cântec care-mi place, dar nu-mi place să-l ascult: "am ajuns atât de jos, iubito, că mă uit la jos de jos în sus". (p.281)
familia este ca o apă - păstrază amintirea a ceea ce a umplut cândva, încearcă întotdeauna să revină la izvorul originar. (p.77)
unii cred că dragostea e capătul drumului şi că, dacă ai norocul să o găseşti, rămâi cu ea. alţii spun că devine o faleză de pe care te arunci, dar majoritatea celor cu ceva experienţă de viaţă ştiu că e doar ceva care se schimbă de la o zi la lata şi, în funcţie de cât lupţi pentru ea, o obţii, o păstrezi sau o pierzi, dar uneori nu există de la bun început. (p.386)
viitorul inimii e într-o lopată de ţărână. (p.367)
cum mai spuneam şi
altădată, în america se scrie manifest, se revine la teme universal umane, iar din punct de vedere stilistic, scriitorii se întorc la realism.
colum mccann scrie minunat şi creativ - un creative writing! - şi uimitor e că ştie şi ce să scrie. şi nu vorbesc despre cele câteva capitole rele, al căror rost în economia cărţii e de negăsit - cel al pictoriţei, al judecătorului sau al tinerei jaslyn iar un cârcotaş ar mai spune că premiul e luat pentru că vorbeşte despre negri şi despre turnurile gemene, însă aici aş începe o discuţie mai largă.
până una alta, nu închei până nu menţionez traducerea foarte bună a justinei bandol.
colum mccann, goana nebună a lumii (let the great world spin), editura rao, bucureşti, 2010, traducere de justina bandol, 441 pagini
biutiful
