cum îmi plac tabloidele

© philip belger

phil berger a tabloidizat copertele câtorva clasice şi a primit şi un premiu pentru asta, student silver addy aaf greenville.
singurele tabloide care-mi plac.

choke by chuck

a doua după survivor. la 10 lei. copertă kitsh (după afişul filmului), da' mişto. 

personajul principal, victor mancini, face parte dintr-un cerc de obsedaţi sexual:

ai auzit-o pe-aia cu petrecerea surpriză aranjată pentru o casnică drăguţă, când toţi prietenii ei şi familia s-ar fi ascuns, cică, într-o cameră, iar când au năvălit peste ea ca să-i ureze "la mulţi ani", ar fi găsit-o întinsă pe canapea, în timp ce câinile casei îi lingea untul de arahide dintre picioare? (p.17)

sau indivizii care au alunecat la duş şi au căzut fix în sticla unuroasă cu şampon. care au fost atacaţi de unul sau mai mulţi necunoscuţi şi sodomizaţi cu lumânări, bâte de baseball, ouă fierte (!), lanterne sau şurubelniţe, care acum se cer extrase. (p.18)

şi, deşi a făcut medicina, victor mancini lucrează figurant într-un parc-muzeu împreună cu prietenul său cel mai bun, danny, labagiu convins:

prima oară când am făcut laba, am crezut că eu am inventat-o. m-am uitat la mâna mea năclăită şi mi-am zis: "o să mă-mbogăţesc din asta". (p.44)

dar staţi liniştitţi, cartea nu are numai astfel de poante murdare de sex, acestea doar o condimentează - uneori prea mult - însă am găsit un adevărat manifest burlesco-tragic împotriva civilizaţiei & culturii americane, faţă de care personajul principal profită în felul său, de pildă, lăsându-se salvat de necunoscuţi.

dar mie cel mai mult mi-a plăcut mama lui, curajoasă şi asocială în tinereţe, iar acum, la bătrâneţe, alzheimerizată într-un sanatoriu. câteva ziceri de-ale ei: 

generaţia mea şi toată miştocăreala noastră nu fac lumea mai bună. ne petrecem atât de mult timp judecând ceea ce au creat alţii, încât noi, la rândul nostru, n-am mai ajuns să creăm decât foarte, foarte puţin. (p.128) Iluminismul s-a sfârşit. astăzi trăim în plin Întunecism. (p.113)

putem trece prin viaţă lăsându-i pe alţii să ne spună cine suntem. dacă suntem sănătoşi sau nebuni. sfinţi sau dependenţi de sex. eroi sau victime. lăsând istoria să decidă cât de buni sau cât de răi suntem. 

lăsând trecutul să ne hotărască viitorul.

sau putem hotărî şi singuri.

şi poate că ţine de noi să inventăm ceva mai bun. (p. 323)

de ce aţi citi cartea?
pentru că generaţia nouă de scriitori îl pastişează la greu pe palahniuk, pentru că atitudinea sa über-burlescă şi sexualizată faţă de prezent e socotită über-cool.
dar mie survivor mi s-a părut mai mişto.

chuck palahniuk, sufocare (choke), editura polirom, iaşi, traducere de mihai chirilov,324 pagini
coperta de manuela oboroceanu 

alte impresii la ioana ristea, ionuca, gabriel şi adela chioveanu.

lecţia de bacalaureat

când mass media şi nu numai se dă de ceasul morţii vizavi de rezultatele de la bacalaureat - de parcă nu ştia toată lumea că în ultimii ani se copia în draci ca absolvenţii să se-nscrie lejer şi fără examen la universitate, unde urmau să-şi confirme nivelul scăzut în faţa profesorilor, majoritatea la fel de dezinteresaţi.

ei bine, în această turmă de loaze, ce reflectă întocmai imaginea părinţilor, se mai găsesc şi pepite - doi liceeni care au luat 10 din prima: alina crăciun şi răzvan stoica. ceea ce ne spun ei este un lucru pe care îl ştim şi noi, dar numai din teorie. anume că reţeta succesului constă în muncă mai multă şi îndelungată: rămânerea peste ore şi învăţatul pe parcurs. 

într-o românie în care hoţii "deştepţi" devin miliardari într-un an-doi, reţeta aceasta a succesului e perimată. doar nu cu toţii - inclusiv eu - învăţam pentru examene doar în sesiune?

aşadar, ar trebui să învăţăm şi de la liceeni. cei care merită, evident.

ultimul ozon

cred că şi dacă ar fi fost dictatoare, catherine deneuve ar fi fost delicioasă, aşa cum este în acest film ca mamă, gospodină, soţie, amantă, patroană, deputată...

continuarea poate fi citită pe blogul cinesseur, aici.

eu şi ceilalţi

am fost un copil destul de timid. poate pentru c-am fost un copil răzgâiat, de pildă făceam scene în stradă în faţa magazinului de jucării, tăvălindu-mă pe jos, în schimbul unui tractoraş de plastic. îmi plăcea să mă joc singur cu jucăriile achiţionate în modul descris mai sus. sau să mă holbez ore-n şir în faţa ilustraţiilor din cărţile de poveşti pe care, dacă cel ce le făcuse n-avea talentul la care m-aşteptam, să le-ndrept eu însumi cu cariocile. dar îmi plăceau şi oamenii, aveam prieteni din gaşca de cartierul malul roşu al ploieştiului. aveam, de asemenea, clipele mele de five o'clock alături de prietenele de cafea ale mamei, pe care le ascultam în tăcere. am fost, toată lumea recunoştea, un copil cuminte.  

când m-am mai mărit, în constanţa, am descoperit că făceam mult mai multe parale decât ceilalţi. când nu exploram cu puradeii ţiganilor de la parter - tamer, sunai şi peggy - şantierele din faţa blocului, umpleam cu desene de cretă reprezentând chipuri de cuza sau de mihai viteazu trotuarele din faţa blocului sau confecţionam din petece de cârpă marionete pe care le puneam să se dea în spectacol pe marginea balconului şi să le cânte cu vocea mea subţire trecătorilor de dedesubt. la petrecerile părinţilor, mă costumam în personaje din arabella, în voievozi - ştefan cel mare era my favourite - sau o imitam pe sofia vicoveanca - foarte reuşit, spuneau cu toţii şi mă aplaudau. când ieşeam afară, îi trăgeam pe ceilalţi copii după mine la fiecare film ce venea în constanţa; sau primăvara, îmi plăcea să spionez, mic eliade, păianjenii, bondarii sau fluturii din bucsuşi. la şcoală la învăţătură am fost mereu al treilea din 42, însă, în afară de istorie, nu-mi plăcea  nici să-nvăţ, nici să fac sport. 

la liceul de fete, m-am izolat, am descoperit cititul şi prin el maturitatea. ba chiar că, în anumite privinţe, eu sunt mai matur decât mulţi alţii. am început să citesc nietzsche, să cred în dispreţul supraomului faţă de lume, mai ales în lumea insalubră a lui ion iliescu. grobianismul celorlalţi îl tratam cu superioritate, iar când vorbeam, zâmbeam ironic şi căutam să epatez. la fel, în studenţie, la bucureşti, la fel în armată, la mihail kogălniceanu.

the turning point a fost ca slujbaş - am înţeles că munca nu e musai o corvoadă iar, când ai de-a face cu oamenii, o faptă bună şi o victorie pot compensa o leafă mică. aşa că am descoperit că nu câştig nimic cu aere superioare şi am coborât nasul. ba chiar am căutat şi am devenit diplomat. m-am decis că am nevoie de oameni şi că a cunoaşte un om deosebit e cel mai de preţ lucru. iar cel mai greu e să-l găseşti.

 şoimii de noapte de edward hopper

am scris toate acestea pentru că am o problemă.
nu pot ignora că, oricât de deschis şi amabil aş fi cu oamenii, o boare din acel aer infatuat mai răzbate până la ei, tăind din faşă orice comunicare. iar eu nu văd nimic, sunt orb. de-abia mai târziu, sunt perplexat de efecte: telefoane ignorate, mailuri fără răspuns, nici un semn, nici măcar saluturile de politeţe. şi încep să caut explicaţii, să m-analizez retrospectiv, să-mi caut greşelile, să dau vina pe haine sau pe gesturi. sufăr că nu înţeleg şi că momentul favorabil s-a dus, poate fără întoarcere. accept cu greu respingerea şi încep să construiesc cazemate de apărare, gândind că pierderea e desigur a celuilalt, nici nu ştie ce pierde, ce câştig ar fi fost de ambele părţi. dar îmi amintesc că nici eu nu-l/o suport pe x fără să am motiv, că nici mie nu-mi face plăcere să-l/o văd pe y, şi atunci merg mai departe, caut alţi oameni, de la fiecare să mai câştig ceva. mai ales timp.