amfitrioana perfectă

gertrude stein se credea un geniu. şi eu cred că a fost. genialitatea ei a fost încurajarea artei şi a artiştilor prin talentul de amfitrion. într-un apartament obscur din paris, strada fleurus. picasso, matisse, braque, cézanne, apollinaire, cocteau, hemingway sunt câţiva dintre cei care, la început de secol xx, i-au frecventat casa şi s-au lăsat măguliţi şi îndrumaţi de această femeie.

pe lângă anecdotica despre oamenii celebri, cartea, structurată caleidoscopic, arată cum un "beneficiar" al artei, fie ea plastică sau literară, poate contribui la creaţia însăşi. de la cumpărarea tablourilor de la pe-atunci necunoscuţii picasso, matisse, sau cézanne, până la găzduirea lor cu anumite prilejuri, această femeie a strâns în jurul ei o mare parte din floarea marilor creatori ai secolului trecut.

ce nu am înţeles este din ce anume trăia gertrude stein la paris, cum îşi permitea să cumpere atâtea tablouri - evident, pe-atunci la preţuri nu foarte mari - şi cum anume ţinea casa, cu toate acele dejunuri şi cine pentru "mulţime".

gertrude stein, portret de pablo picasso

provenită dintr-o familie de evrei americani, gertrude stein se mută la paris, împreună cu fratele ei, critic de artă. extrem de inteligentă, părăseşte facultatea de medicină fără a-şi lua diploma, din pricina dezinteresului faţă astfel de preocupări. îi place în schimb să ducă o viaţă boemă, cu plimbări în care-şi notează fraze încântătoare, socializează cu persoane interesante şi se-apucă de scris. chiar scrie câteva cărţi, pe care ea le consideră "revoluţionare" pentru acea vreme. se pare că doar ea.

câteva bricabracuri:

- observaţia şi construcţia fac imaginaţia (p.84)

- sunt 2 feluri de artă: arta şi arta oficială. (p.36)

- sunt 3 tipuri de femeie: femeia decorativă, femeia de interior şi femeia intrigantă. (p.16)

- în vizită la guillaume apollinaire, într-o garsonieră, o chichineaţă, gertrude stein observă că încăperea e ticsită cu nişte tinerei mici de statură. cine sunt piticuţii ăştia? întreabă ea. sunt poeţi. e copleşită. nu mai văzuse nicicând laolaltă atâţia poeţi. (p.69)

- va urma -

gertrude stein, autobiografia lui alice b. toklas (the autobiography of alice b. toklas), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de florica sincu, 270 de pagini, broşată

coperta de angela rotaru

cartea poate fi cumpărată de pe aici.

românia = afganistan

dintr-o discuţie, în autocar, constanţa - bucureşti.
doi tineri studenţi iberici - unul spaniol, alberto, altul protughez, juan, - veniţi în românia cu erasmus, îmi spun că au venit în românia aşteptându-se să găsească o sărăcie şi necivilizaţie ca în afganistan.
deci mass media e de rahat şi acolo.
dar au avut o surpriză plăcută. e ca la ei, dar cu 50 de ani în urmă.

to do or not to do

oare voi fi ars pe rug sau linşat dacă voi spune că:

- deşi am blog de 4 ani, nu am calculator acasă, nici laptop
- nu am teve de 5 ani şi nu mă uit la emisiuni anti-băsescu
- nu am telefon cu touchscreen şi-l folosesc doar ca telefon şi ceas
- prefer mersul pe jos condusului

- nu pot citi neam de pe calculator
- n-am de gând să citesc e-book-uri (deşi-s mai ieftine şi mai comode)
- îmi place să-mi cărăuşesc cărţile ca şi kien, din orbirea
- îmi place să citesc pe coli albe neecologice
- îmi plac cărţile cartonate legate în pânză, cu supracopertă şi nu cele de buzunar

- nu-i cred pe cei care promovează ecologia dar au maşini de lux poluante
- îmi sunt indiferenţi intelectualii care "fac" politică, dar n-au citit o pagină de tocqueville 

desen de mine

uuuu, ww bestseller!!

amurg este primul roman al unei trilogii de hipersucces - best book of the year, best book of the decade - care a inaugurat un gen nou de roman - acela cu vampirii romantici hipersexy, după care adolescentele şi-ar da tot sângele să le citească. 

personajele sunt prea perfecte - gen faţa lui era perfectă, chipul lui era perfect, aroma era extraordinară, frumuseţea lui ilumina bucătăria - şi din roman rămâne doar ideea că dragostea te face să-ţi înfrânezi năravul. 

altfel, numai câteva descrieri nu seamănă cu o compunere de liceu - poate pentru că bella (aţi ghicit, personajul principal feminin) e liceancă şi totul e din perspectiva ei. de asemenea, romanul nu are nimic din ceea ce s-ar putea numi viziune artistică / scriitoricească. nu are nici metafore. dialogurile sunt aşa de clişeistice de parcă nici nu sunt, aşa că nici să nu mai vorbim despre acest roman.
vorba lui harms.

stephenie meyer, amurg (twilight), editura rao, bucureşti, 2011, traducere de laura frunză, 408 pagini broşate

altă părere (opusă) - dintre multele online, în care e povestită cartea în luminiţe de exclamaţii entuziaste - am găsit pe bookblog (adevărat "eseu" hilar).

cartea "fenomen" poate fi găsită online aici

a născut un sait twilight saga romania.

iar satul autoarei aici.

dacă doriţi cartea, poate fi cumpărată de aici - eu am luat-o în ediţie de buzunar.

"drama em gente"

drama em gente este termenul în portugheză al scriitorului fernardo pessoa şi înseamnă teatru în oameni vii, un fel de dramatizare cu avatari pe care a făcut-o el cu heteronimele sale.

este ceea ce face şi alex leo şerban în acest microroman cu personajele din mintea sa. romanul ăsta te ameţesc de-a dreptul. eroii săi sunt fernando pessoa însuşi, dar şi heteronimele sale álvaro de campos, alberto caeiro şi ricardo reis, jorge luis borges, dar şi bucătăreasa sa sau celălalt borges (vezi povestirea omonimă).

buenos aires. borges nu a orbit încă de tot. i se citeşte pessoa iar el se gândeşte la unul dintre heteronimele portughezului. PFF!, ca o spirală de fum, se topeşte în văzduh. nu departe, franz osberg, un falsificator de artă, găseşte o scrisoare misterioasă. în cuprinsul ei, un şir lung de oooo-uri. ce va să zică toate acestea?

de la început, ştim că va fi amuzant, ne şi convingem repede. faptele se precipită, nici nu observi. ba observi însă mult, totul este extrem de vizual, în minte ţi se desfăşoară parcă un film mut, cu tăieturi bruşte de cadre. heteronimele îl stăpânesc pe pessoa, pessoa sare în viitor, 3 agenţi ai interpolului se ascund într-un buddha de ceară, pessoa are viziuni într-un fondue, borges face magnetism cu bastonul său de orb, dar şi álvaro de campos face magnetism cu portţigaretul lui, cafenelele se teleportează etc.

sensul cărţii?
nu este unul preaestetic, stilul e rece, borgesian.
ci sensul cărţii este unul, evident, ludic. autorul se joacă până la absurd cu pasiunile sale - cei doi mari autori, poe, dumas, agatha christie, dar şi buenos aires & lisabona, cinefilia -, dar mai ales cu Literatura.
deşi pe alocuri lucrurile se învălmăşesc ilizibil, microromanul lui alex leo şerban distrează copios, prin aluzii, enigme, vârtejuri verbale & vizuale, ironii, eruditisme, intertextualizări, miştouri, anacronisme, iar printre toate acestea parcă îl vezi pe simpaticul autor făcându-ţi complice cu ochiul, în timp ce trage din ţigară, pe terasa unei cafenele din argentina. 


cum scria într-un comentariu aici, există, 2 postmodernitati: aia canonica, in care cei care imita/copiaza/pastiseaza cunosc modelele inspiratoare (vezi, in cinema, almodovar, tarantino, fratii coen etc), şi aia comică - în care cei care habar n-au de nimic descoperă zilnic america... romanul le acoperă, în mod delicios, în amândouă.

2 citate:

1. din punct de vedere vizual, cuvântul cerveau e o adevărată capodoperă. cele 7 litere sunt grupate în două buchete (cer şi eau) despărţite la mujloc printr-un V: cer înseamnă trei litere prezente în cuvântul creier din numeroase limbi de origine latină - de la cerebrum la cerebello - iar eau (cea mai uşoară combinaţie de vocale din franceză)  înseamnă, în aceeaşi limbă, apă. iar în româneşte, "cer" înseamnă şi firmament - întrucât profeticul vis cu ochii deschişi al lui borges vorbea şi puţin româneşte... pe scurt: borges îşi numea creierul cerveau, întrucât cuvântul îmbina cerul cu latinescul creier şi cu franţuzeasca apă, încălecate la mijloc de un V, care Vine, eVident, din latinescul varicus (crăcănat).
2. adevărul este că cea mai bună metodă de a ascunde ceva nu e încercarea de a reţine ori de a bloca infomaţiile - (parafrazându-l pe edgar allen poe, de a nu le ascunde deloc) până la urmă ele tot se scurg. cea mai bună cale de a le ascunde este aceea de a furniza prea multe informaţii. o inflaţie de informaţii. informaţii continue. informaţii conflictuale. informaţii compexe.

ps. era o bună idee să se fi publicat şi originalul romanului, în engleză, mai ales că la noi se citeşte angro în această limbă. s-ar fi găsit şi aici, după cum afirmă traducătoarea, jocuri interesante.

alex leo şerban, litera din scrisoarea misterioasă (the parlayed letter), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, e-book, 151 de pagini

coperta de radu răileanu


romanul poate fi cumpărat ca e-book de pe aici.