iuliu cezar la godot

evident că dacă mi-ar fi spus cineva să văd un iuliu cezar în variantă exclusiv masculină, cu tineri la bustul gol tatuați și cu scene de cabaret burlești, aș fi pufnit în râs. iar dacă mi-ar fi spus că astea se vor petrece la o cafenea, cu țigare și cu băutură, aș fi zis un nu, mulțumesc.

și-aș fi pierdut o experiență unică - o punere în scenă, pe fond bucureștean, a piesei clasice shakespeariene. uimitor e că piesa este o tragedie. iar să-l vezi pe cezar dansând în fustanelă sau sărutându-se cu vreo doi tineri, chiar dacă azi e cool și chiar în spiritul antichității realului cezar, în mod sigur n-a fost în intenția dramaturgului. totuși, piesa este un adevărat spectacol. care răspunde unui spectator adevărat, vulg - cum era și cel al teatrului globe de acum 400 de ani - doar că între cel de ieri și cel de azi s-a interpus televiziunea.

dar să adaug repede ce e mai important - faptul că, în acest context scenic al regizorului eugen gyemant, coregrafia s-a dovedit extrem de ingenioasă - a  andreei gavriliu - iar interpretările câtorva actori, remarcabile. emilian oprea oferă un bun discurs de marc antonius iar ionuț grama pendulează amuzant de la un rol la altul. nu mi-a plăcut deloc lucian iftime, un necredibil brutus, și nici dan rădulescu, care-a oferit un cassius de liceu.

una peste alta, montarea lui iuliu cezar la godot e un experiment reușit, la care toți spectatorii din sală participă cu plăcere și reacționează cu râsete și chicote la scenele amuzante. până la urmă, să transformi o tragedie într-un cabaret e ceva ce trebuie văzut.

prețul - 25 de lei, deși condițiile localului cam înghesuite.

caricatura de vinerea asta

nu veţi fi stăpânii fricii voastre decât atunci când veţi îndrăzni să o atacaţi.

william danforth

desen de dragos butuzea

scriitoarea sofi oksanen vine la bucureşti

în perioada 26-29 martie, scriitoarea finlandeză sofi oksanen, autoarea romanului purificare, despre care am scris nu demult aici, va veni la bucureşti.

evenimentele sunt:
- lansarea romanului purificare şi şedinţă de autografe
marţi, 27 martie, ora 18.00 – librăria cărtureşti

- dezbatere cu tema „stigmatele: istoria scrisă pe trupurile femeilor”
luni, 26 martie, ora 18.00 – boheme café (căderea bastiliei nr. 11)

povestitorul – un eseu de walter benjamin

că tot s-a lansat revista de povestiri.

motto:  

povestitorul este chipul sub care cel drept se întâlnește pe sine.

walter benjamin
iluminări
(illuminationen)
editura univers, bucurești, 2000
traducere de catrinel pleșu
344 de pagini broşate
coperta de done stan

care sunt, după, walter benjamin, caracteristicile povestirii?

mai întâi el distinge povestirea de roman, apelând la criteriul cronologic/cultural. astfel, povestirea apare din povestea orală, iar rațiunea sa de a fi, ce se păstrează până în epoca modernă, este aceea de a transmite din experiența oamenilor (de aproape sau de departe) cu un scop folositor - “o învățătură morală, un sfat practic, un proverb sau o regulă de purtare” – o Povață, adică o sugestie vizavi de o situație. o Înțelepciune.

apoi, o altă caracteristică a povestirii este conservarea înțelesurilor și multitudinea explicațiilor/interpretărilor posibile. povestirea trebuie să fie seacă, „asemenea acelor boabe de grâu care au stat închise ermetic secole de-a rândul în încăperile piramidelor și și-au păstrat puterile germinative până în ziua de astăzi.” (p.328)

iată și alte caracteristici ale povestirii, pe parcursul eseului:
a treia este prezența morții, ca element al eternității. benjamin citează pe paul valery: „s-ar zice că declinul ideii de eternitate coincide cu o aversiune crescândă față de orice muncă de durată”. moartea avea înainte o forță mare de sugestie, dar acum nu mai este prezentă în conștiința comună. dar, „abia la cei ce trag să moară vedem cum ia o formă transmisibilă nu numai cunoașterea sau înțelepciunea omului, ci, mai ales, conținutul însuși al vieții lui, adică materia din care sunt făcute povestirile.” (p.330)

a patra este istoria, iar aici povestitorul trebuie să fie un cronicar, să înregistreze, și nu să comenteze și să explice faptele istorice despre care scrie.

a cincea constă în întrebarea cititorului de după finalul povestirii: și mai departe ce s-a întâmplat? dacă în roman, problema finală este sensul vieții – aici benjamin citează din educația sentimentală –, povestirea nu-și propune un final unic.

a șasea este aura mistică cu care povestitorul își înfășoară creația. și aici, din nou, walter banjamin îi dă cuvântul lui valery: „observația artistului poate atinge profunzimi aproape mistice. obiectele asupra cărora se oprește își pierd numele. lumina și umbra își dobândesc existența și valoarea de la anumite acorduri care se stabilesc între sufletul, ochiul și mâna cuiva care a fost născut pentru a le percepe și a le evoca în sinea sa.” (ap. pag. 340)

romanul se rupe de povestire. o dată, prin dependența față de carte (renunțarea la oralitate); a doua, prin nedumerirea autorului față de experiență (renunțarea la Înțelepciune). de exemplu, în don quijote, noblețea spiritului, îndrăzneala, generozitatea sunt lipsite de noimă, nu mai reprezintă un izvor de înțelepciune, ci e doar un prilej de ironie.

ce se întâmplă astăzi, când domină un alt tip de comunicare? în ce fel afectează Informația genul literar?îl afectează în mod grav, căci ea impune Realitatea Imediată. (fondatorul „le figaro” spunea că pe cititorii lui, un incendiu într-un pod din cartierul latin e mai important decât o revoluție la madrid.) povestirea nu îndeplinește această condiție a verificabilității imediate și a explicațiilor aferente.

de fapt, eseul lui benjamin este prilejuit de un autor rus, nikolai leskov (1831-1895), care, după părerea criticului german, scrie povestiri adevărate. însuși lev tolstoi se miră, în legătură cu acest autor rus: este surprinzător că dostoievski este atât de citit... dar nu pot să înțeleg de ce nu se înâmplă la fel cu leskov. este un autor care spune adevărul. (ap. pag.329)

teama de pedofilie

 

foto de claudine doury, de aici.

PEDOFILÍE, pedofilii, s. f. (med.) atracție sexuală față de copii. 

mama obişnuieşte să-mi spună, când vine vorba despre o văduvă de vârsta mea, săraca, n-o să se mai mărite, cu doi copii, dintre care o fetiță. păi de ce? am întrebat-o nedumerit pe mama. păi există riscul ca soțul să se dea la fetiță, mai ales când o să crească. evident, adaug eu, există riscul să se dea foarte bine și la băiat, mai ales când iese din baie, ud. totul într-o orgie incestuoasă.

am un prieten care refuză să citească romanul lui nabokov lolita, pentru că este vorba despre iubirea unui bărbat pentru o fată minoră. mă doare undeva că-i artă, eu nu pot citi așa ceva, îmi spune mereu. în schimb, se uită împreună cu fiul lui minor la filme cu omoruri, după care cel mic, singur, în camera lui, se poate uita pe anumite site-uri, care sunt orice, numai artă nu.

am auzit în multe conversații prieteni care se opuneau ideii unui cuplu de homosexuali care să crească un copil. acel copil va fi desigur traumatizat, spuneau ei, și va deveni desigur și el homosexual. pe același principiu, le-aș fi spus, toți copiii care și-au văzut tații trosnindu-și mamele, traumatizați fiind, vor deveni desigur boxeuri.

dacă voi înfia vreodată vreun copil, mă tem că n-o voi putea face niciodată necăsătorit. dacă, doamne ferește, se vor gândi autoritățile, va trebui să-i fac copilului baie și voi atenta cu mâna mea scârboasă la pudoarea-i infantilă! mai bine să stea acolo, în grija statului ocrotitor, să-i dea el educație și ocrotire, cum numai dragul de el știe să dea. în plus, nu-i așa?, de-a lungul istoriei umanității, în baie, mamele au atins cucii băiețeilor cu dragoste maternă, în vreme ce tații așteptau de după ușă, satiri pofticioși, să-i smulgă din brațele mamelor și să-i violeze.

suntem bolnavi cu toții, din teamă. față de traumatizarea celor cărora le dăm viață și care nu pot să se apere. dar suntem mai bolnavi chiar decât adevărații bolnavi care chiar fac rău copiilor și din care, din păcate, unii rămân nepedepsiți. suntem mai bolnavi pentru că noi nu ne dăm seama, că îngrijindu-ne să-i ferim de o traumă, le neglijăm pe celalalte, la fel de periculoase.

îl traumatizăm pe copil cu certurile noastre pline de invective, când venim de la serviciu acasă; îl lăsăm pe copil pradă media și publicității duhnitoare de violență sexuală; îl lăsăm să se “familiarizeze” cu calculatorul și i-phone-ul, la un click distanță de pornoșaguri online; nu-i astupăm urechile când își aude concetățenii cum și-o bagă și și-o scot în plină stradă. în schimb, ne e teamă de bărbații străini cu unealta lor nevăzută dar violatoare din pantaloni. atât de teamă, că le furăm o minune – minunea paternității, care-i la fel de frumoasă ca maternitatea. chiar și aceea vitregă.

să crezi că în fiecare bărbat se ascunde un humbert humbert sau un woody allen, e curată nebunie.