„rușinea“ de salman rushdie

salman rushdie 

rușinea 

(shame) 

editura univers, bucurești, 2001 

traducere de cornelia bucur

316 pagini legate 

coperta de done stan

după marea dezamăgire cu seducătoarea din florența, iată-mă redescoperindu-l pe salman rushdie cel din copiii din miez de noapte. scriitorul care îngemănează realismul magic, cu socialul, politicul și psihologicul, prin ludicul postmodern. pentru rușinea, rushdie a fost premiat în 1984 de francezi cu premiul femina pentru roman străin.

un roman de numai 300 de pagini, un „rezumat“ al copiilor... și la fel de reușit (este scris chiar imediat după). acțiunea se petrece într-o țară utopică, dar recunoaștem ușor pakistanul. recunoaștem luptele politice intestine, teocrația și tirania, dar și mentalitatea orientală, atât de exotică pentru noi, occidentalii.

evident că rushdie începe să se pregătească pentru provocările sale romanești la adresa politicii pakistaneze și a religiei islamice, provocări culminate cu versetele satanice. deși „inventează“ țări, orașe și personaje, cunoscătorii politicii pakistaneze recunosc în principalii eroi ai cărții pe președintele pakinstanului zulfikar ali bhutto în iskander harappa și pe generalul muhammad zia-ul-haq în generalul raza hyder. a nu se uita fiica, benazir bhutto, în roman fecioara arjumand, alias chiloți de tablă, viitoare prim ministru. căci femeile joacă, poate, cel mai importante roluri în roman.

Au fost odată ca niciodată două familii, ale căror destine nici moaartea nu le-a putut despărți. Crezusem, înainte de a începe, că aveam de a face cu o istorisire masculină aproape în exces, o saga a rivalităților sexuale, a ambițiilor, puterii, dominației, trădării, morții, răzbunării. Dar femeile par să fi preluat controlul. (p.191)

un trio de surori nebune, ce se claustrează singure într-un palat ca să nască din când în când copii. un doctor obez și destrăbălat, lispit de rușine, dar cel mai bun imunolog din țară. o femeie iepuroaică ce începe să nască gemeni: dupleți, tripleți, cvadrupleți, cvinteți etc. o femeie ce brodează 18 șaluri cu poveștile, unele sângeroase, din cariera politică a soțului ei. camere ce dispar, oameni care dispar, puf! pești care fug din calea dictatorilor. și o fetiță înapoiată mintal, poreclită „rușinea“, ce se va transforma dintr-o dată într-o bestie ucigașă.

... Barbaria poate apărea pe un teren cultivat, sălbăticia se poate ascunde sub cămașa bine călcată a decenței. Era, așa cum spusese mama sa, întruparea rușinii lor. (p.221)

Noi, cei care am fost crescuți cu rușine și onoare, încă pricepem un lucru care li se pare de neconceput popoarelor ce trăiesc într-o lume ulterioară morții lui Dumneazeu și tragediei: și anume, că oamenii sunt dispuși să sacrifice ceea ce iubesc mai mult pe lume pe altarul implacabil al mândriei. Printre rușine și nerușinare trece axa în jurul căruia ne învârtim; condițiile meteorologice la ambii acești poli sunt extreme, feroce. Nerușinare, rușine: rădăcinile violenței. (p.127)

cum se înlănțuie toate acestea e meritul scriitorului rushdie, ce-și continuă și-și va continua epopeile orientale postmoderne, realist-magice. și mi-era dor de aceste jocuri postmoderne, de secol trecut 20. de complicitățile cu cititorul, de relativizarea realității și a ficțiunii, de inserțiile biografice, de ironii,  auto-ironii și pastișe.

un „basm“ perfect, ce curpinde în mrejele sale file de istorie pakistaneză. dar în care personajele nu sunt personalitățile istorice, iar pakistanul nu e pakistan. iar rushdie nu e rushdie.
o bună dovadă de literatură bună.

romanul poate fi citit în pdf aici.

alte păreri la boghi, adrian avarvarei (în cheie socială) și la taalex.

gala industriei de carte, ediția a doua

impresii de spectator 

știind cât de mult mi-a plăcut ediția din 2012 (despre care am scris aici), am venit cu plăcere și în acest an. adică în această seară. încurcat de informația de pe site că ora de începere este 18:00, a trebuit să aștept o oră, pe la intrare. dar noroc cu câteva cunoștințe cu care am stat de vorbă și a trecut mai repede. 

evenimentul a decurs bine. poate decorul a fost mai frumos anul trecut, dar prezentatorii s-au descurcat mai bine iar câștigătorii, vizibil emoționați, au fost eficienți (adică scurți). 

mi-a plăcut să văd câțiva seniori ai culturii române: victor rebengiuc, ion ianoși, lucian boia, mircea flonta, radu gabriel pârvu, vlad russo. 

nu pot spune că ceva anume nu mi-a plăcut. poate filmulețele, unele ușor artificiale, unele stârnitoare de zâmbete. cum zâmbete a stârnit și grigore arsene (șeful de la curtea veche și președinte al nu știu cărei asociații / uniuni a editorilor), ce a ținut să precizeze calitatea sa de Președinte, altul decât alt președinte al unei alte asociații / uniuni a editorilor, amândouă formând federația editorilor. deci să se consemneze poziția domnului arsene - cam îngâmfat și cam ridicol în dorința sa hilară de a-și etala titlurile. 

cel mai frumos moment al serii a fost trio zamfirescu, frații chitariști (de chitară clasică). 

una peste alta, un eveniment reușit, pentru care organizatorii merită toată lauda. 

victor rebengiuc a prezentat premiul pentru audiobook

câteva premii

• cea mai bună traducere - anamaria pop pentru satantango de lászló krasznahorkai (ce m-a bucurat să-i dau eu vestea, prin facebook, doamnei, aflate în ungaria)
• cea mai bună carte (ficțiune) - toate bufnițele de filip florian
  
• cea mai bună carte (nonficțiune) - internaționala mea de ion ianoși
• cea mai bună carte de copii - ce poţi face cu două cuvinte. juniorii 
• cea maibună carte de specialitate - 20 de întrebări despre immanuel kant de mircea flonta
• audiobook - mofturi 1877-1902 de i.l. caragiale
• best-seller - de ce e românia altfel de lucian boia
• cea mai bună librărie - librăria engleză anthony frost
• edituri noi - baroque books and arts
• librării noi - bookstory – librărie independentă (cluj-napoca)
• cea mai eficientă platformă online - booktopia

ps. în aula mare a bibliotecii nu e nici semnal telefonic, nici wireless. în cogeamitea instituția din centrul bucureștiului. poate o fi fost blindată...

altă impresie la c.p.

o colecție frumoasă: „rao clasic“

editura „rao“, cea care nu-și plătește traducătorii, caută să compenseze, reeditând titlurile sale locomotivă - a câta oară? - de data aceasta, într-o colecție foarte frumoasă (cel puțin din punct de vede al copertelor): rao clasic.

probabil una dintre cele mai frumoase colecții de literatură clasică de pe la noi. rămâne de văzut dacă sunt de buzunar sau nu, cartonate sau nu.
dar scumpe vor fi, cu siguranță. pe cuvânt de mason!

cum ar trebui să citim anumite cărți

paulo coelho, alchimistul:

 

lewis carroll, alice în țara minunilor:

andersen, povești:

nabokov, lolita:

richard brautigan, povestiri:

vian, spuma zilelor:

james joyce, ulise:

de aici.

diseară, lipscani-ul pavat cu cărți

de ziua internațională a lecturii

astăzi, după ora 20:30, lipscaniul va fi pavat cu 3000 de cărți, luminate de lanterne. organizatorii sunt ziarul „ring” şi editura litera. aceste cărți vor fi oferite mai apoi gratuit trecătorilor.

mi se pare un eveniment impresionant și sunt curios cum o să iasă. ne vedem acolo. nu neapărat să facem poze. sau să ne procopsim cu cărți. ci să celebrăm, vesperal, lectura. 

așa va arăta lipscaniul, gen

azi, de la 7, cu dune la clubul de carte nemira

la cărturești, mansardă.

voltaire despre literați și literatură

literatura oamenilor a devenit foarte inumană, literații se insultă, urzesc intrigi, calomniază, sau compun cuplete. e ciudat că unii își îngăduie să spună oamenilor în scris ceea ce n-ar îndrăzni să le spună pe față! am învățat de la dumneavoastră, părinte, să evit aceste josnicii, am învățat că trebuie să trăiesc, așa cum trebuie să scriu. 

 (voltaire către părintele porée, 1740, în opere alese 3, espla, 1960, trad. iulia soare) 

sursa

câștigători concurs „baudolino“

cei 2 câștigători ai concursului, care vor primi cele două cărți „baudolino“ - despre care am scris aici - sunt, în ordinea trimiterii răspunsurilor, sunt:

1. andreea (a postat la 10:27 prin blog), care își va alege ediția (pontica sau polirom)
2. mirela r. cazacu (a postat la 10:44 prin facebook) 

le aștept să-mi trimită, pe dragosbutuzea@yahoo.com, adresele pentru trimiterea cărților. la fel, în 48 de ore.

răspunsul corect este vasiliscul (amphysian cockatrice), combinația de șarpe și cocoș, având puterea de a ucide prin privire sau prin otrava răsuflării. grifonul este o combinație de leu și vultur. imaginea este luată de aici, unde se specifică clar.

le mulțumesc tuturor participanților la concurs. asta mă îndeamnă să mai fac concursuri cu cărți bune.

CONCURS: „baudolino“ de umberto eco!

am 2 cărți broșate „baudolino“ de umberto eco:

una este ediția princeps în românește, din 2001, de la editura pontica; 

a doua este ultima ediție de la polirom, în noua colecție biblioteca polirom. 

traducerea este aceeași, a ștefaniei mincu.

am scris despre carte aici.

ofer cele două cărți celor 2 cititori care ghicesc cum se numește animalul mitologic de mai jos, despre care este vorba și în roman.

răspunsurile le aștept drept comentarii la acest post, iar câștigătoare sunt primele răspunsuri corecte. primul câștigător va putea alege ediția.

concursul se încheie în 48 de ore. mult succes!

„baudolino“ de umberto eco

umberto eco
 baudolino
 editura polirom, iași, 2007
 traducere de ștefania mincu
586 de pagini legate
coperta (f. frumoasă) de carmen parii

cel mai bun roman de umberto eco!

mi se-ntâmplă destul de rar să-mi pară rău că s-a terminat o carte. când am închis baudolino, nu-mi venea să cred că citisem cartea autorului întâmpinat de mine altădată cu rezerve la recitirea numelui trandafirului sau cu dezamăgire cu cimitirul din praga.

romanul ăsta are tot: aventură, ironie, suspans, exerciții de gândire, fantastic, chiar dragoste (deși cam livrească). și are, desigur, ingredientul fiecărui roman al lui eco (ca și al lui pynchon) - impresia că ești un inițiat.

o inițiere înceată

luând de la capăt cartea, întâmpini dificultăți: un capitol în grai arhaic, la care cam trebuie să te muncești / sau să reunți. apoi câteva capitole despre un constantinopol asediat. până ce ajungi, încet-încet la povestea lui baudolino.

cine este baudolino?

nu am citit cartea de eseuri de la humanitas, dar mi-ajunge că, în acest roman, baudolino este un picaro, bun povestitor, ce oferă oamenilor ceea ce vor să audă. un manipulator, am spune astăzi, însă unul care face lumea mai frumoasă. pentru că în minciunile lui, ia el însuși parte. altfel spus, e el însuși parte a miniciunilor sale.

prilej pentru umberto eco, nu doar să ne pună pe gânduri despre ficțiune și adevăr, dar să-și lase imaginația populată cu imaginarul medieval occidental. căci o așa-zisă împărăție a sfântului ioan (unde trebuie dus gradalul / graalul) se lasă descoperită la capătul lumii, unde trăiesc ființe fantastice, ca desprinse din incunabulele mânăstirii din melk.

adoptat de frederic barbarossa (rege al germaniei, al italiei, al burgundiei și împărat al sfântului imperiu roman și cruciat), italianul baudolino învață la paris. aici prinde învățăturile epocii și cunoaște un poet, un arab și un evreu. întors lângă rege, ia parte la campaniile militare, ceea ce era de fapt modul de viață al conducătorilor secolului 12. când barbarossa moare în urma unei crime mistrioase, baudolino ia sfântul graal și merge la capătul pământului. ce se întâmplă mai departe veți vedea dacă veți citi cartea (pe care o voi scoate la concurs, fiți pe fază!). eu am citit-o ca un disperat.

cel puțin pentru cartea asta, pot spune că umberto eco se dovedește un mare scriitor. aș putea să-ncep să vorbesc despre câteva teorii - despre literatură ca minciună, despre adevăr ca minciună, despre cum se scrie istoria, despre imaginar sau real, despre disputele teologice asupra originii lui isus, despre credință și înțelepciune în religia populară - însă fiecare cititor o poate face după ce întoarce pagina. sau nu. pentru că romanul se poate citi și fără astfel de analize. independent de ele. și nu cred că eco și-a dorit să topească în carte toate acestea pentru a-i îmbogăți cititorului lectura. nu. ci doar pentru a-și râde de ele. ci doar pentru a le arunca la coș, recreînd.

monștri medievali, unii personaje în baudolino

mi se pare un roman superior numelui trandafirului. aici lui umberto eco îi reușește cu adevărat să pună laolaltă în chip mult mai firesc toate dragostele lui față de lumea medievală. baudolino, fără nici o umbră de îndoială, este un roman medieval ce pare scris de un contemporan al lui don quijote sau al decameronului.  

pare-se că julian barnes nu se poate opri din scris :(

poate după jenanta sentimentul unui sfârșit, a scris ceva mai bun. dar cum, din experiență, bătrânețea te face să scrii mai prost - vz. saramago, grass, de lillo - mă cam îndoiesc...

„doamna dalloway“ de virginia woolf (video)

despre un roman mult mai bun al virginiei woolf, orlando, am scris aici.

NOROCOSUL LACHE, o poveste

cine este LACHE?

desen propriu, după o idee de v. anestin

LACHE se consideră un norocos. deși e destul de bătrân, aproape de pensie, încă are unde munci. căci deşi n-arată, e încă-n putere. e portar într-un bloc de firme, pe la marginea bucureştiului. se cam plictiseşte: ce să facă? îi urmăreşte p-ăia pă care-i păzeşte (ciocoi afurisiţi care i-au furat ţărişoara): ce maşini şi ce secretare mai schimbă, ce haine mai poartă. altfel, citeşte ziarele. e la curent cu tot: ce mai face iliescu (singurul politician sărac şi cinstit), bietul geoană (evreu deştept, prieten cu americanii) sau prăpăditul de năstase (dacă nu se lăcomea, la deşteptăciunea lui, nu-l prindeau ăştia). LACHE ştie tot ce se-ntâmplă: ce fac partidele, ce fată e la pagina 5, cine a mai divorţat de cine. azi, abia aşteaptă să plece. programu-i pân-la şase, dar el o să plece mai devreme. că nu s-o dărâma lumea.

a fost norocos încă de tânăr, de când a venit în bucureşti. unde l-au adus comuniștii din oltenia, să lucreze la uzina 23 august. dacă rămânea acolo, în balta ciucului, ajungea ca ta-su, care n-avea decât petecul de pământ de la nevastă-sa (mă-sa lui LACHE adică). avea ta-su pământ puțin, da' avea în schimb multă băutură şi multă poftă de bătaie. pe ultima o exersa atât pe nevastă-sa, cât şi pe cei cinci copii. la şaptişpe ani, lui LACHE i s-a urât şi şi-a luat lumea-n cap. auzise că se căutau muncitori în uzine. 

LACHE a fost norocos până-n '89. munca i-era respectată, avea salariu decent. nu ca acum. a primit un apartament în balta albă, putea să aibă şi maşină, dacă strângea cureaua. da' s-a-ngrijit de copii. acum s-în italia. a fost norocos și cu nuța, nevastă-sa: a luat-o din dragoste. era bucătăreasă la cantină. cam grasă ea, da' i-a fost nevastă bună: i-a gătit, l-a spălat, i-a făcut menaju', datoriile matrimoniale le-a îndeplinit cu sfinţenie. acum se tot caută, sărăcuţa, când pe la doctori, când pe la popi, cu nodulii de la sâni crescându-i în ea.

când se enervează LACHE?

LACHE se enervează mereu. 

LACHE se enervează când se scoală dimineaţa şi nevastă-sa îl scoate din budă, în loc să-l lase să mai cugete pe tron.

LACHE se enervează când oul e prea fierbinte şi cafeaua nerăcită.

LACHE se enervează când deschide şifonierul şi nu ştie cu ce să se-mbrace.

LACHE se enervează la metrou, când nu apucă ziarul gratuit.

LACHE se enervează când pierde metroul spre industriilor. sau pe drum, când trenul stă de pomană între staţii.

LACHE se enervează când vede feţele obosite ale celorlalţi călători. sau când vede vreo faţă mai zâmbăreaţă, ce-o râde ca proasta?

LACHE se enervează când ajunge în fiecare zi cu 5 minute mai târziu (deşi nu contează, la 7 în birouri nu e nimeni, aici nu-i la uzina lui, e capitalism).

LACHE se enervează când citeşte ştirile, de ce s-au mai certat politicienii. se ceartă, ai dreacu', ca s-abată atenţia de la afacerile pe care la fac ei cu mafia, cum zice vadim.

LACHE se enervează când şeful de la administraţie vine la el, că el îşi vede de treabă, ce atâta control? un securist, boul!

LACHE se enervează când e salutat de cei care vin la muncă, i se pare că-l sfidează. se cred boieri, iar el vreun nimeni, deşi a muncit cinstit o viaţă - el a clădit tot ce e acum frumos în ţara asta. 

LACHE se enervează când cineva-l întreabă ceva ce nu ştie, nu vrea să se creadă despre el că-i prost.

LACHE se enervează când cineva apelează la el să care ceva: el e plătit să stea la poartă, nu să hămălească.

LACHE se enervează când trebuie să mai stea peste program: nimeni nu-i dă nici un leuţ în plus pentru asta.

LACHE se enervează când nu găseşte scaun gol în metrou, spre casă. 

LACHE se enervează când nuţa nu-i acasă să-i încălzească mâncarea.

LACHE se enervează când nuţa-i încălzeşte mâncarea, da' lui nu-i place.

LACHE se enervează când n-are ce să vadă la televizor: numai vagaboande şi mafioţi. la ce mai plăteşte cablu'?

LACHE se enervează când nu poate să doarmă: când vecinii găuresc cu bormaşina, pun muzica la maxim, sunt în călduri, sau afară câinii latră, iar înăuntru radetul dă prea multă căldură. 

LACHE se enervează  când nuţa se plânge de dureri şi vrea s-o maseze pe spate.

(va urma)

„cântul lui ahile“ de madeline miller

un roman necrezut de captivant

madeline miller 
 cântul lui ahile
 (the song of achilles) 
 editura polirom, iași, 2013
 traducere (excelentă) de ioana filat 
 312 pagini broșate
 coperta de laurențiu midvichi

cartea asta am sorbit-o ca pe-o ambrozie, deși am început-o cu rezerve: nu sunt un fan al iliadei, prefer de zece de ori odiseea. dar surpriză!

războiul troian e cuprins doar în 9 capitole din 33. restul e povestea lui patroclu, eroul soț al semizeului ahile, personaj neimportant în iliada, în afara prilejului de tânguire a marelui ahile, dar și prilej de ucidere a lui troianului hector. 

avem deci povestea lui patroclu, copilăria lui tinerețea în legendarele tărâmuri grecești. mai toate, alături de dragostea sa, tânărul frumos și viteaz ahile, fiul lui peleu și al nereidei thetis. tărâmuri de legendă, perfect plauzibile (și) pentru un cititor al secolului 21. ei bine, în lumea asta reînviată, șade tot farmecul cărții: psihologia personajului patroclu, dialogul său interior așa de reușit, încât te face să te simți acolo, atunci. 

altfel spus, madeline miller m-a dus acolo, în legende, alături de eroi și semizei, în cetatea lui peleu, în codrii centaurului chiron, în lycomedia sau în anatolia troiană. m-a făcut să mă identific cu bunătatea lui patroclu, să-i simt dragostea față de ahile, să particip la războiul troian. pentru că m-am simțit, ca cititor, actor pe scena mitologică, cum nici chiar homer, cu geniul lui, nu m-a făcut să simt. e clar pentru mine, asta a reușit scriitoarea: să mă facă să simt aievea.

să te bălăcești alături de ahile nu e chiar puțin lucru:

Era tot mai cald și ne adăposteam la răcoarea răului, în apa care desena bolți de lumină când ne bălăceam și ne azvârleam. Pietrele de pe fund erau reci și acoperite de mușchi, alunecându-mi sub degetele de la picoare când îmi făceam loc spre adânc. Țipam de speriam peștii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniștite dinspre gura râului. Se sfârșise cu dezghețul sloiurilor purtate de apele iuți; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul leneș. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece și adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota, fără să se lase tras de curgerea alene a apelor râului. (p.85)

coperta ediției americane

la fel, să te culci cu ahile:

Am întins mâna, găsindu-i locașul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care-i plăcea, îl simțeam - răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se mișcau fără odihnă, călăuzindu-se după suflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-u strigăt mut - atât de încleștați eram, că i-am simțit țâșnirea cladă pe piele. Se cutremură și rămaserăm nemișcați. (p.88) 

iar să lupți la troia, e epopeic:

Lumea întreagă se face țăndări. Carul zvâcnește în aer și caii nechează ascuțit. Sunt azvârlit în aer și mă izbesc cu capul de pământ. Coiful îmi cade pe ochi și-l ridic cu mâna. Văd caii noștri, cu hamurile încâlcite, unul a căzut, străpuns de o lance. Nu-l văd nicăieri pe Automedon. / Sarpedon vine din depărtare, carul lui se năpustește neabătut spre mine. N-am vreme să fug, rămân să-i țin piept. Îmi ridic lancea ținând-o de parc-ar fi un șarpe cu care vreau să-l gâtui. Mi-l închipui pe Ahile făcând la fel, bine înfipt pe picioare, cu mușchii spatelui noduroși. El ar zări sau ar face o gaură în platoșa de nepătruns. Însă eu nu sunt Ahile. (p.272)

madeline miller a luat anul trecut premiul orange pentru ficțiune, cel mai mare premium pentru scriitoare de limbă engleză (din păcate, a fost ultimul premiu, orange retrăgându-se ca sponsor). profesoară de studii clasice, popularizatoare de texte clasice, reușește cu un asemenea subiect să scrie un best seller. de o certă valoare literară, după părerea mea.

madeline miller, sursa

cu „dezlegătoarea“ la humanitas kretzulescu

am mers la serile italiene de la kretzulescu pentru că se vorbea despre un roman care a inventat o realitate inexistentă. este vorba despre romanul accabadora de michela murgia, proaspăt tradus la humanitas fiction de gabriela lungu (coperta de alături e cea din ediția italiană, cea românească e complet în răspăr).

din trialogul invitaților vlad russo, vintilă mihăilescu și radu paraschivescu, am înțeles despre ce e vorba: accabadora era dezlegătoarea, de fapt o femeie care îi ajuta pe muribunzii suferinți să moară mai repede. un fel de moașă pentru moarte.

de aici, evident, discuțiile. e nevoie de așa ceva? cât e de etic să iei viața cuiva (eutanasia)? dacă există doar povestea, de ce e perpetuată ca realitate (antropologul vintilă mihăilescu a spus că nu există vreo dovadă a existenței unei asemenea accabadore - deși localnicii promovează turistic aceste gogoși)? mai are nevoie omul contemporan să se gândească la moarte? nu suntem destul de depresivi și așa? 

mie mi-a plăcut seara, publicul tot numai tânăr, studenți și studente la italienistică. pot spune că, din punct de vedere al conținutului, „am citit cartea“.

dacă v-am făcut curioși, spor!  

vlad russo și vintilă mihăilescu

„autoportrete“ de francis bacon

trei studii pentru un autoportret, 1976 (ulei pe canvas)

foto de aici

priviți cele trei variante de autoportret ale lui francis bacon, pictor englez (1909-1993). nu e nevoie să știți prea multe despre pictor, că a fost bețiv, că lua morfină, că, după unii biografi, a fost sado-masochist. nu trebuie să știți că a fost socotit cubist, suprarealist sau expresionist. nu-i așa că e ceva care stârnește repulsie, dar și fascinație? ca la un cadavru stâlcit pe șosea la un accident, ca fascinația cu care trecătorii se adună în jur. 

amestecul de roz și albastru, împăstarea grăunțoasă ce șterg granițele nasului și ale obrazului stâlcesc mutra pictorului. o gaură neagră soarbe jumătate de chip pe dinăuntru sau în neant: o fi inconștientul, or fi tenebrele din noi înșine? la a doua piesă, ochiul e și el un maelstrom, e absoarbe și el ceva, sau e absorbit. sau ce văd eu gaură neagră o fi urechea lipsă a lui van gogh?

în orice caz, mie bacon îmi arată fragilitatea cărnii pe care o port și din care sunt făcut; nu văd nimic terifiant, sau distructiv. doar o neputință de a-mi stăpâni tenebrele, o neputință de a găsi răspunsuri întăritoare. omul din triptic nu e stăpânitor, ci o formă mult mai împăcată decât chipul fotografiat, plin de angoasă.

miştoul ca critică literară?

nu demult, costi rogozanu critica blogurile implicate în premii literare ca fiind superficiale şi rizibile. e de înţeles, trebuia să-şi apere maestrul, pe nicolae manolescu. 

în schimb, când pe un site cu autori necunoscuţi, canonul.net, ionuţ chiva caută să desfiinţeze un dialog epistolar dintre doi tineri poeţi, se amuză, rostind următoarea butadă: singura şansă pentru literatura română: să facă un mişto nebun, ca textul ăsta, de cam tot ce a produs în cele două decenii. 

 _________________________________

să analizăm puţin textul la care costi rogozanu pare că se prăbuşeşte pe spate de râs / extaz, intitulat OMFG, l-a tras curentul pe claudiu şi pe care îl aprobă, asumându-şi chiar un statement. articolul vizează un dialog epistolar public dintre claudiu komartin şi radu vancu. ce le reproşează autorul, ionuţ chiva? 

1. stilul folosit: în loc de unul direct, argotic, este folosit unul literar, uşor sentimental (claudiu este foarte viu şi plastic în descripţie şi aprecieri) 

• exemplu: în loc de „bă, nu mai pot de frig aici, băga-mi-aş”, komartin scrie „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri 

2. referinţele livreşti: la doctor faustus 

3. cuvintele mari, care trebuie întotdeauna însoţite de un "spirit critic"

•  exemplu:  pentru komartin, poezia « este ispăşire ».

4. laudele şi admiraţia pentru anumiţi poeţi din aceeaşi generaţie, dar şi pentru nora iuga (iubirea holistă atinge accente legionaroide)

5. apropierea de mircea ivănescu (obiceiul respingător al congenerilor de a frecventa cîte un bătrîn guru)

eliminând câteva cuvinte maliţioase, găsesc aici doar dorinţa autorului de a "desfiinţa" prin miştocăreală pe cei doi subiecţi. cele 5 reproşuri nu rezistă nici din punct de vedere moral (nu încalcă nici măcar cutume), nici logic (nu sunt date argumente de ce aşa şi nu altfel), nici măcar estetic. ele sunt doar motive de a face mişto, şi nu doar de textele schimbate între cei doi, ci, indirect, de cei doi autori înşişi.

 _________________________________

astfel de lucruri se întâmplă. toată lumea cade, odată şi-odată, în capcana revărsării emoţionale, a plătirii poliţelor. ceea ce nu înţeleg este comportamentul de încurajare din partea unei persoane asumate ca instanţă valorică. or, să nu fii odinioară de acord cu "o superficialitate blogăristică", care însă promova cartea, dar să încurajezi "mişto-ul nebun", care o desfiinţează, mi se pare o dublă măsură care spune destul.

până la urmă, ce ne propune costi rogozanu? să facem mişto nebun de romanele lui filip florian, ale lui ovidiu nimigean, de cele ale lui lucian dan teodorovici, octavian soviany, de poezia lui ioan es pop sau stoian g bogdan. o şansă, ne spune criticul, prăbuşindu-se pe spate de râs. dar o şansă pentru ce? şi pentru cine? să însemne asta vreo gândire nouă de stânga care mie-mi scapă?

pe final, constat cu o neabandonată stupoare existenţa (încă!) a unor astfel de atitudini mediatice ce mie-mi amintesc de articolele lui alcibiade (corneliu vadim tudor) din românia mare a anilor '90.

fiţi mai subtili şi mai fini, domnilor literaţi! nu mai daţi cu bâta-n baltă, că ne stropiţi şi pe noi.

„castele în spania“ de petre sirin

petre sirin

castele în spania

editura humanitas, buc, 2013

285 de pagini broșate

coperta de ioana nedelcu

două mirări

mă mir cum conservatorii de la humanitas au acceptat publicarea memoriilor unui homosexual (intelectual postbelic) și înclin să cred că numele lui constantin noica a fost parola magică. deși filozoful iese destul de prost. amic cu iubitul autorului, mihai rădulescu, noica îl implică pe acesta în procesul noica-pillat. acesta, bătut cu bestialitate, se sinucide în închisoare, la nici 40 de ani.

mă mai mir iarăși: legatarul autorului a publicat acest jurnal exact la humanitas, editura care a publicat în 1999, prin fratele lui rădulescu și stelian tănase un alt maniscris al aceluiași petre sirin, jocul cu moartea, fără să menţioneze că l-au folosit, așa cum se arată aici. 

cartea

autorul își termină cartea la vreo 30 de ani de la întâmplările din interior. își culege notițele din jurnal, propria corespondență, câteva poezii pe care le înșiră în ordine cronologică. ca perioadă, avem cam 10 ani din viața lui petre (pierre) hrșanovschi sirin - de la vârsta de 23 de ani la cea de 33, ani desfășurați la umbra dragostei acestuia față de mihai rădulescu, diplomat și muzician, cu câțiva ani mai în vârstă. o dragoste mai întâi toridă, apoi una prietenească. 

 

cel mai mult mi-a plăcut găselnița lui sirin, metafora care-l ajută să ascundă „familia“ homosexuală din care face parte, cercul de pieteni din care făcea parte. băieți de aceeași vârstă, dar de origini și înzestrări diferite, uniți doar de această însușire. metafora este spania, iar ei sunt cavalerii ce trebuie să lupte cu maurii. 

pentru noi cultura nu este plăcere, nu este un mijloc de a ajunge la bunăstare, ci o necesitate lăuntrică. de aceea mergem către ea întreaga viață, fără tristeți și fără regrete. visul nostru este să trăim în ea, prin ea și pentru ea... și ne înfăptuim visul. tot restul e numai închipuire și prejudecată zadarnică. (p.198)

sunt multe considerații jurnaliere, care uneori plicitisesc, și doar reușita stilului - uimitoare pentru 26 de ani - m-au făcut să trec mai departe. altfel, depresii tinerești, intrigi sentimentale și întâmplări banale. un singur capitol mi-e ieșit în evidență: cele trei hagialâcuri, în care sirin pleacă în câteva excursii, în vreme ce concurează la facultatea de regie și film (va deveni un pionier în realizarea de film documentar).

mihai rădulescu, iubitul scriitorului

uranieni, invertiți, pederaști sau bulangii, ciochiști, homalăi?

meritul cărții, în afară de a contura o personalitatea culturii românești postbelice care a fost petre sirin este hotărât unul documentar - despre homosexualitatea intelectuală bucureșteană postbelică. se vorbește destul de puțin pe la noi despre această lume: emanuel bibescu (prieten cu proust), petru comarnescu (ironizat în presa din 34 cavaler de curlandia), panait istrati (poetul șezuturilor deflorate, după pamfil șeicaru), dina cocea, george oprescu, sorin titel - sunt personalități din cultura românească cu astfel de preferințe sexuale. 

      totul preexistase în germene chiar de la început... de fapt, eu nu eram, cum spune un proverb rusesc,  „nici carne, nici pește“. eram un caz aparte, dezirabil fără doar și poate, dar care punea prea multe probleme inutile și nu dădea nici satisfacții sută la sută. 

        nu eram nici d.n. ori giglio - spirite cultivate și sofisticate, cu care se putea teoretiza la nesfârșit tot felul de probleme, despicând firul în patru...

      și nu eram nici ca x, y, z - băieți viguroși de la țară sau de prin mahalale - frizeri, muncitpri, soldați ori, pur și simplu, golani și șantajiști, care puneau la încercare nu numai plăcerea trupului, ci și toate spaimele sufletului, stârnind un diapazon de senzații din cele mai largi, asemenea fiarelor carnivore din junglă, a căror urmărire și vânătoare nu se puteau compara nici pe departe cu sărmanele competiții de tragere la țintă ori cu masacrarea în masă a potârnichilor...

        eu nu satisfăceam nici pe departe nevoia de „ancilatorism“ de care bietul meu prieten fusese conștient încă din adolescență. când se referea la dragostea care ne unea, giglio, care împărtășea întru totul gusturile lui mihai, nu avea decât o vorbă de dispreț: „două hoituri!“ (p.80)

 

ei bine, dacă ceilalți se știu doar din auzite, alături de ioan negoițescu, sirin și descrie aici dragostele sale. pe primul plan este mihai rădulescu, dar nu numai el. sub poreclele spaniole, găsim și pe alții. fără pudoare, fără ostentație. doar cu multă onestitate și firesc. și mai ales cu multă sensibilitate. poate legăturile sentimentale povestite pot părea uneori superficiale. nu și pentru mihai rădulescu, despre care am amintit la început. pentru că nu găsim anecdote sau cancanuri homosexuale, ci o viață sentimentală profund umană. ce nu uimește, nu intrigă, nu scârbește. ci chiar emoționează.  

      sunt în tramvai. aș vrea să citesc dar nu pot... mă gândesc numai la tine.

      te iubesc și este un lucru nou pentru mine, deoarece niciodată n-am mai iubit în felul acesta... nu e o pasiune, nu este nici măcar tandrețe, așa cum am simțit-o pentru unii: e o iubire inteligentă, o întrepătrundere sau, cum ți-am mai spus-o, o permanentă prezență, un soi de har divin care coboară peste mine.

     sunt oarecum descumpănit. am avut îndoieli, mi-a fost chiar teamă: nu mă socoteam demn de o asemenea dragoste.

    întotdeauna am resimțit iubirea ca pe ceva turbulent și dinamic, tinzând fără încetare către o finalitate exterioară și simplistă. 

    acum însă, dimpotrivă, e pacea, e abandonarea, deloc sterilă, ci evoluând pe niște planuri interioare ascendente...

      s-ar zice că sunt trist... de fapt, sunt numai calm, calm și fericit. (p.33)

un blog dedicat autorului, cu filmografia și câteva texte literare, găsim aici.

filmul documentar al lui petre sirin despre ada kaleh, aici.

later edit (13.11.2016): m-am întrebat ce înseamnă titlul. apoi am găsit în eseurile lui montaigne propoziția: „A te umple și a te clădi, <înseamnă> a face castele în Spania.“ montaigne, eseuri, II, VI.  

portretul autorului de pictorul anatoli sirin, tatăl său

câteva chestii despre noul icr

nu am înțeles de ce atâta agitație cu salonul de carte de la paris. evident că fiecare dintre miile de scriitori de pe la noi și-ar dori să-mpuște o traducere într-o engleză, franceză sau germană pe banii statului. sau măcar o călătorie moca. ceea ce să recunoaștem, nu se întâmpla nici pe vremea lui patapievici. 

 *

pe vremea lui h.-r. patapievici şi a echipei sale, îți lansai cartea în aleea alexandru doar dacă erai gabriel liiceanu. altfel te loveai de lipsa răspunsurilor la mailurile oficiale.

*

mă îndoiesc că dacă scoteai o carte la editura dacia din cluj, de pildă, încăpeai pe rafturile lui liiceanu, pleșu și patapievici de la standurile românești ale târgurilor de carte organizate cu icr.

*

nu mai pot perimații de marga sau gârbea de indignările din online sau de refuzurile din offline ale lui djuvara etc. atâta timp cât antonescu și ponta sunt la putere, intelectualii contra, ciocu' mic. intelectualii, pare-se, se fac că nu au aflat că tot ce e stat, e politic (în sensul rău). 

*

a scrie istorii ale filozofiei sau piese de teatru fără spectatori nu înseamnă că automat te pricepi să conduci instituții. unde e minte multă, e și prostie (vezi comunicatele de presă icr).

*

a devenit o adevărată modă să fii contra lui marga (că parcă a fi greu să fii contra unui om prost).

*

h.-r. patapievici şi echipa sa a dovedit o reușită a managementului cultural în românia, dar care a necesitat câțiva ani buni și o libertate garantată la nivel "despotic". ceea ce-i nedumerește puțin pe stângiștii ca rogozanu, de pildă. e ceva dincolo de principiile stângii ca o instituție a statului să funcționeze după criterii capitaliste, și cu un conservator cu simpatii liberale în frunte.

 *

orice apropiere (chiar și instituțională) față de actualul icr e socotită by default un hiper-compromis, o grețoasă încălcare a valorilor. e ca și cum nu vrei să ai de-a face cu parlamentul european, pentru că sunt eba, becali și vadim tudor acolo.

la clubul de lectură nemira

 

în seara asta, când mă cocoțam în clubul energiea din brezoianu 4, nu știam ce găsesc. așa mulțime electrizată de un bătrân scriitor care nici măcar nu era de față: george raymond richard martin. eu nu eram. deși am fost prezentat ca, vezi doamne, blogăr cunoscut, m-am simțit stingher în mijlocul atâtor oameni care parcă vorbeau o altă limbă. a literaturii fantasy.

căci oamenii ăștia mâncau cântec de gheață și foc pe pâine. știau citate, geografia epopeii, nu mai spun de personaje, care și ce. eu parcă nu mai reținusem nimic din ce citisem. s-au pus întrebări, iar participanții turuiau de parcă știau cogeamitea cartea pe de rost. au putut astfel câștiga afișe, insigne, genți sau chiar un joc de cărți - mie ăsta mi-a plăcut cel mai mult. dar am știut și eu o întrebare - sâc! - pentru echipa mea - căci s-a lucrat în echipe (idee bună!) - și m-am simțit parcă mai bine. 

și-atunci m-am bucurat de ce poate face literatura și un astfel de club din unii oameni: îi unesc și-i fac să se simtă bine. îi scoate din singurătatea lecturii, din timiditatea proprie, le dau prilejul să-și împărtășească reciproc pasiunea. iar pe mine m-a determinat să mă ridic să le spun verde în față că, în comparație cu cartea, bună într-adevăr, frânturile din ecranizarea de la hbo pe care le-am văzut nu mi-au plăcut deloc...

am scris despre urzeala tronurilor de george r.r. martin aici.

au fost și ceva minusuri - atmosfera a fost destul de zgomotoasă, în unele colțuri nu s-a auzit mai nimic, spațiul s-a dovedit insuficient - dar echipa fetelor de la nemira s-a descurcat foarte bine. iar vedeta serii a fost o groupie care ne-a încântat pe toți prin exaltarea - adusă din republica moldova - cu care a povestit despre carte și cu care, apoi, a primit premiile.

o să văd ce fani se mai adună data viitoare.

câştigător la concurs

avem deja câştigătorul: răzvan bucur. a răspuns primul la întrebare.
răspunsul corect era războiul celor două roze (1455–1485) dintre casele de lancaster şi de york.. 

concurs „clubul de lectură nemira“: „cântec de gheață și foc“ de george r.r. martin

george r.r. martin
 urzeala tronunilor
 (a game of thrones)
 editura nemira, bucurești, 2011
 traducere de silviu genescu 
 940 de pagini legate 
coperta de corneliu alexandrescu

m-am pregătit pentru clubul de lectură nemira pe care editura îl organizează lunea viitoare, pe 18 martie, la club energiea, luând cogeamitea tomul de george r.r martin, urzeala tronurilor și am început cititul.

urzeala tronurilor
adevărat, romanul lui george raymond richard martin este ca un drog, intri în lumea lui și nu vrei să mai ieși. scriitorul este păianjenul care te prinde în plasa lui și te învăluie cu cele peste 900 de pagini. 

probabil că punctul forte al seriei sunt personajele (câteva zeci). fiecare capitol, purtând numele câte unui personaj, îți aduce perspectiva acestuia, reușind cu ușurință să nu te lase până nu-l preferi pe unul, pe care să-l urmărești cu limba scoasă după aceea. 

până acum, mie mi-a plăcut jon snow, fiul bastard al lordului edward stark, care, la doar paisprezece ani, pleacă singur (de fapt, împreună cu lupul nălucă) într-o garnizoană vitregă, să devină păzitor al zidului ce apără regatul ca un zid chinezesc. ce găsește aici, în zăpadă, sunt pe cale să aflu.

la un moment dat, am pierdut unele personaje - cine sunt și ce relații au ele cu altele - dar nu e un reproș. am putut trece lin peste - pentru că ceea ce contează cel mai mult este lumea ce mi se dezvăluie cu realism înainte: tărâmul medieval inventat, unde diferitele clanuri se luptă - cu intrigile și cu armele - pentru putere și pentru patimi. și deși stilul e unul plat, doar unele descrieri reușind, uneori, să-l mai onduleze, șade bine în contextul accesibil al literaturii fantastice căreia-i aparține. 

per ansamblu, un roman reușit, îi înțeleg popularitatea. deși mi-a plăcut mai mult regii nisipurilor (despre care am scris aici).

CONCURS! pentru cei din bucurești 

în cinstea clubului de lectură nemira de lunea viitoare, împreună cu editura nemira organizez UN CONCURS, având drept premiu unul din cele cinci volume ale seriei cântec de gheață și foc (la alegerea sa) traduse la noi.

întrebarea este următoarea: care este evenimentul din istoria angliei medievale din care se spune că s-a inspirat autorul ciclului romanesc?

primul răspuns corect, scris drept comentariu mai jos va primi drept premiu cartea aleasă de el în cadrul clubului de lectură de luni, ora 19:00, la club energiea. 

nemira ne așteaptă! vor participa oliviu crâznic şi marian truţă și vor fi oferite premii și surprize de la hbo și taraba de jocuri.

mai multe detalii aici.

„magazinul de sinucideri" de jean teulé (video)

trailerul ecranizării animate aici.

notă de subsol la „howl“ de allen ginsberg

Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! Holy! 
The world is holy! The soul is holy! The skin is holy!
            The nose is holy! The tongue and cock and hand 
            and asshole holy! 
Everything is holy! everybody's holy! everywhere is 
            holy! everyday is in eternity! Everyman's an 
            angel! 
The bum's as holy as the seraphim! the madman is 
            holy as you my soul are holy! 
The typewriter is holy the poem is holy the voice is
            holy the hearers are holy the ecstasy is holy! 
Holy Peter holy Allen holy Solomon holy Lucien holy 
            Kerouac holy Huncke holy Burroughs holy Cas-
            sady holy the unknown buggered and suffering
            beggars holy the hideous human angels! 
Holy my mother in the insane asylum! Holy the cocks
            of the grandfathers of Kansas! 
Holy the groaning saxophone! Holy the bop 
            apocalypse! Holy the jazzbands marijuana
            hipsters peace & junk & drums! 
Holy the solitudes of skyscrapers and pavements! Holy
            the cafeterias filled with the millions! Holy the 
            mysterious rivers of tears under the streets! 
Holy the lone juggernaut! Holy the vast lamb of the 
            middle class! Holy the crazy shepherds of rebell-
            ion! Who digs Los Angeles IS Los Angeles!
Holy New York Holy San Francisco Holy Peoria &
            Seattle Holy Paris Holy Tangiers Holy Moscow
            Holy Istanbul!
Holy time in eternity holy eternity in time holy the 
            clocks in space holy the fourth dimension holy
            the fifth International holy the Angel in Moloch!
  Holy the sea holy the desert holy the railroad holy the
            locomotive holy the visions holy the hallucina-
            tions holy the miracles holy the eyeball holy the 
            abyss! 
Holy forgiveness! mercy! charity! faith! Holy! Ours! 
            bodies! suffering! magnanimity! 
Holy the supernatural extra brilliant intelligent
            kindness of the soul! 

___________________________
(traducerea mea)
Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
            Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt!
Lumea e sfântă! Sufletu-i sfânt! Pielea e sfântă!
            Nasul e sfânt! Limba și pula și mâna 
            și gaura curului sfânte!
Totul e sfânt! cu toții sunt sfinți! oriunde e 
            sfânt! fiecare zi e eternă! Fiecare om e un
            înger! 
Vagabondul e sfânt ca serafimul! nebunul e
            sfânt ca tine, sufletul meu, de sfânt!
Mașina de scris e sfântă poemul e sfânt vocea-i 
            sfântă scultătorii sunt sfinți extazul e sfânt!
Sfânt Peter sfânt Allen sfânt Solomon sfânt Lucien sfânt
            Kerouac sfânt Huncke sfânt Burroughs sfânt Cas-
            sady sfinți necunoscuții bulangiii și suferinzii
            cerșetori sfinți hidoșii îngeri umani!
Sfântă mama mea în azilul de nebuni! Sfinte pulile
            strămoşilor Kansasului!
Sfânt grohăitorul saxofon! Sfântă bop
            apocalipsa! Sfinte-orchestrele de jazz marijuana
            hipsterii pacea & marfa & tobele!
Sfinte singurătățile zgârie-norilor și ale pavajului! Sfinte
            cafenelele pline de milioane! Sfinte
            misterioasele râuri de lacrimi de pe sub străzi!
Sfânt distrugătorul* cel singur! Sfânt uriașul miel al
            clasei de mijloc! Sfinți nebunii părstori ai rebel-
            iunii! Cine-nțelege Los Angeles-ul ESTE Los Angeles-ul!
Sfânt New York-ul Sfânt San Francisco Sfânt Peoria & 
            Seattle-ul Sfânt Parisul Sfânt Tangerul Sfântă Moscova
            Sfânt Istanbulul!
Sfânt timpul în eternitate sfântă eternitatea în timp sfinte 
            ceasurile în spațiu sfântă a patra dimensiune sfântă
            Internaționala a cincea sfânt Îngerul în Moloch!
Sfântă marea sfânt deșertul sfântă calea ferată sfântă
            locomotiva sfântă viziunea sfinte halucinațiile 
            sfinte miracolele sfânt globul ochiului sfânt
            abisul!
Sfântă ierarea! mila! caritatea! credința! Sfinte! Ale noastre!
            trupuri! suferind! mărinimie!
Sfântă supranaturala extra strălucita inteligenta
            bunătate a sufletului!
*original juggernaut, termen din sanscrită simbolizând o forță distructivă de neoprit

foto: peter orlovsky și allen ginsberg. (sursa)