O carte-a unui om deştept

Recunosc, n-auzisem nimic de acest autor ROMÂN, până a-mi povesti despre el Ionuca. Ea în schimb, mai-mai să-mi bage cartea pe gât, mai ales ca se chema O limbă comună, cică povestiri felurite, aşa-mi spusese, de unu' Sorin Stoica. Mai răsfoisem eu într-o zi într-o librărie nişte pagini de jurnal – era ceva cu Mona Muscă şi nu mă impresionase. Din O limbă... am citit pe loc o povestire destul de amuzantă despre cum eroul a adus la o lansare de carte nişte cârnaţi mirositori, ce-au înnebunit liota de participanţi. Ok, am zis, funny. Apoi gata. Mi-a stat cartea pe raft vreo două luni şi mai bine. Împrumutată. Până mai ieri, când am mai citit câteva pagini, de la început de data asta.

Mă credeţi sau nu, n-am mai lăsat-o din mână, până când m-a pălit iremediabil somnul. Apoi mare mi-a fost bucuria să găsesc imediat cartea la 4 lei în anticariatul din Pasajul Universităţii, unde stătea în teanc, la kilogram. Mi-am luat-o şi eu, fireşte.

Dar, care-i, de fapt, treaba? Păi autorul – cu vreo doi ani mai mic decât mine – şade el într-un spital românesc de tranziţie, cu o problemă medicală auditivă. Şi se gândeşte el să scrie despre felurite lucruri, despre spital, despre oamenii de-aici, despre trecutul lui literar, despre activitatea sa de meditator, despre universitatea românească, popi şi altele. Să descrie viaţa, ce mai!

Aşa, şi? Ce anume contează?

Păi, pe lângă limba, care, deşi comună, adică pe-nţelesul tuturor, e frumoasă – autorul, deşi nu pare, şi-alege cu grijă cuvintele, e conţinutul. Băi frate, este de cel mai bun simţ – ultima sa carte se cheamă chiar Aberaţii de bun simţ –, gândirea lui Sorin Stoica este firesc de naturală, dar, fireşte, total nepotrivită lumii din jur – societatea adică – pe care nu numai că o cunoaştem cu toţii, dar ne-am şi săturat de ea. Sorin Stoica o pune la locul ei şi de multe ori am avut impresia că autorul e lângă mine şi tăifăsuieşte despre strâmbătatea dimprejur. Din când în când, ca la Creangă, mai aruncă şi-un panseu, aşa, ca să mă pună pe gânduri. Ce mai, e ceva fin, vorba lui Mateiu.

Din păcate pentru noi, Sorin Stoica, săracul, nu mai e de câtva timp în lumea aceasta, vorba unui popă din carte, ăştia deştepţii mor repede.
Gata, scriu de la serviciu acum şi vă las. Plec acasă, vreau să mai citesc din cartea lui Sorin Stoica. S-o termin. Sau nu, s-o savurez pe-ndelete.

Madlene literare

Mi-au venit în gând anumite impresii sau imagini în legătură cu cărţi pe care le-am citit mai demult. Asta în timp ce un coleg îmi spunea, vizavi de Un veac de singurătate, că el îşi aduce aminte de două personaje care şi-o puneau pe rupte prin toată casa.
Evident, aceste adevărate "madlene literare" nu mă fac mai puţin muritor sau contingent, cum parcă îl făcuse pe Proust, dar îmi produc anumite emoţii deosebit de plăcute, ce mă scot din cotidian/contingent.

Păi, mi-a venit recent în minte descrierea casei personajului din Tihna lui Bartis, adevărată butaforie în mijlocul căreia mama lui îşi ducea ciudata-i existenţă.

De asemenea, mă bântuie clipele dinaintea morţii ale unchiului personajului din Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, anume imaginea aceea teatrală cu braţul întins către un duşman imaginar, asemănător, după mine, cu cea a Colonelului Chabert ce se dezgroapă singur din grămada leşurilor celor ucişi în bătălie.

A, şi să nu uit, apropo de Marquez, scena amorului de pe vaporul cu cei doi bătrânei din Dragostea în vremea holerei: a fost ceva fin!

Reactie

Pentru ca postul dinainte a fost trimis pe mail editurii Polirom, am primit urmatorul raspuns, la care, la randul meu, am raspuns. Dau copy-paste la cele doua raspunsuri, pentru ca sunt chestii livresti:

Polirom:

Am citit articolul dumneavoastra, in care din nefericire, s-au strecurat citeva suparatoare inexactitati si confuzii; de pilda, minunata traducatoare Mioara Caragea nu l-a abandonat pe Saramago, pot sa va asigur ca lucreaza chiar acum la doua dintre romanele acestuia, iar "politica editoriala" nu este totuna cu numele unor serii sau colectii. In plus, o scurta privire aruncata pe site-ul Polirom v-ar fi raspuns la citeva dintre intrebarile care va framinta: Priveste, inger, catre casa figureaza la cartile in pregatire. De asemenea, urmeaza sa apara in viitorul apropiat Supravietuirorul si Pastorala americana, lucru pe care vi l-ar fi putut confirma oricine din redactie in urma unui simplu telefon.Avind in vedere ca si dumneavoastra folositi, pentru a va descrie textul, cuvintul "articol", presupun ca nu veti contesta apartenenta acestuia la un tip (virtual, postmodern etc.) de jurnalism. Care domeniu, dupa stiinta mea, presupune, in mod obligatoriu, o documentare cit de riguroasa posibil. Sa speram ca veti beneficia de ea data viitoare.Toate cele bune!

Eu:
Va multumesc in primul rand pentru promptitudine.
Eu nu sunt jurnalist sau critic profesionist, ci doar simplu cititor. Trimiterea articolului meu dlui Stanescu a fost din dorinta ca dumnealui, in calitate de coordonator al unei importante colectii, sa comunice un punct de vedere vizavi de parerea unui cititor.
Consideratiile mele nu au fost indreptate impotriva editurii Polirom, care a avut si are in continuare proiecte de calitate - inclusiv sub aspect tipografic. (Eu insumi am laudat pe micul meu blog livresc ultimele aparitii).
Eu deplangeam editiile critice - cu prefata, comentarii, note, variante - ale marilor scriitori, incepute deja la editura Univers, dar abandonate din diferite motive. Ar fi un beneficiu calitativ, un semn de maturitate editoriala ca aceasta idee sa continue prin editurile mari -pentru cultura romana, in primul rand.
Am vazut ca, la Polirom, se incepe o editie de opere complete Salinger, va fi insa ea una critica, sau doar o simpla adunare de traduceri?
In cazul lui Cehov, m-am bucurat ca dna Sorina Balanescu a publicat in doua volume opere cehoviene, dar ma asteptam la continuarea editiei critice - nu avem teatru cehovian tradus potrivit normelor actuale.
Ma bucur mult ca dna Caragea continua cu Saramago; de asemenea, ca vor fi publicate Priveste, inger, catre casa, Supravietuirorul si Pastorala americana. Asadar cititorii nu vor ramane vaduviti de variantele romanesti ale acestor minunate romane.
Editarea unei carti nu inseamna doar traducerea ei, corectarea, si copertarea. Ci un minim aparat critic, prefata/postfata, eventual note - care, deseori, lipsesc cartilor romanesti, chiar si celor de la Polirom.
Cu speranta unei depline satisfactii a cititorilor, va urez toate cele bune!

Proiecte editoriale româneşti, deci neterminate

M-am bucurat ca, după falimentul editurii Univers - cea mai bună editură de literatură străină pe care a avut-o România - unele proiecte au fost preluate de alte edituri.

De pildă, seria Kundera, de Humanitas, iar altele - Salinger, Orwell, Fowles, Saramago (însă fără minunata traducătoare Mioara Caragea), Gombrowicz - de Polirom sau Rao. Alte edituri au preluat, într-o formă sau alta, politica editorială a defunctei - Opere XX, Proza XX, XXI, Clasicii modernitatii etc. Nimic condamnabil, ba chiar o încântare pentru iubitorii beletristicii.

Au fost însă abandonate serii de autor şi colecţii, excelente pentru tineretul obişnuit cu Palahniuk sau McEwan dar neobisnuiţi cu Cehov, Balzac sau Poe.

Unii dintre cei care au început colecţiile, specialişti în scriitori, au murit: Jean Livescu nu a terminat ediţia Goethe; Anda Ion, pe cea Balzac; Emil Iordache, pe cea Gogol - Dumnezeu sa-i onoreze cum n-am făcut-o noi. Ediţia Thomas Mann s-a întrerupt, a preluat-o Rao, dar nicidecum într-un mod critic. Irina Mavrodin a abandonat Jean Santeuil sau Corespondenta lui Proust (am văzut că traduce Stendhal si Flaubert, probabil, pe viitor, şi Madame Bovary). Sorina Balanescu a reluat la Polirom o selecţie din Cehov, dar a lăsat deoparte Teatrul şi Corespondenţa. Doar Stan Velea continuă cu acribie ediţia sa din Sienkiewicz la Corint.

Desigur, e nevoie de updatarea traducerilor la literatura contemporană. Dar unde sunt capodoperele?

Unde e Supravietuitorul de Chuck Palahniuk? Se traduc la Polirom povestiri din Thomas Wolfe, dar nu Priveste, înger, către casă. Nu e tradus Drumul lui Cormac McCarthy, din Anne Tyler astept Cautandu-l pe Caleb - poate la Humanitas. Unde e Pastorala lui Roth? Şi cred c-or mai fi.

Fir-ar să fie, în loc să învăţăm şi să preluăm ce-i bun de la cei dinainte, noi abandonăm şi o luăm de la capăt.

Justificare

Postările de dedesubt nu sunt recenzii, eu nu sunt critic literar. Am citit şi eu un număr de cărţi şi mă bucur în continuare de altele. Nu sunt scriitor, nici filolog, ba chiar m-am format în domeniul numit îndeobşte "real", şi nu în cel umanist. Nu lucrez în vreo editură şi nu fac reclamă. Constat că nu am scris de rău despre foarte multe cărţi, ba chiar am fost de cele mai multe ori entuziasmat. Nu vreau ca cei ce mă citesc aici să cumpere aceste cărţi, deşi m-aş bucura ca ele să producă aceeaşi bucurie pe care mi-au produs-o mie.

Mă bucur de fiecare dată când întâlnesc tineri care citesc, în metrou, troleibuz, acasă. Fie că i-am întâlnit virtual pe bloguri, real la Schimb de cărţi sau aiurea, mă întristează să constat o nevoie neacoperită nici pentru mine, din păcate, şi anume lipsa unor oameni care să ofere repere şi valori.

Acestia sunt de negăsit. De cele mai multe ori, persoanele publice, chiar unii bloggeri, nu fac decât să reflecte tarele societăţii noastre postcomuniste, să işte cu orice preţ scandaluri, să împroaşte peste tot cu materii organice de guloare galbena, în speranţa vreunei legitimităţi.

Pana-i voi gasi pe acei oameni care să ofere repere şi valori, voi rămane scufundat în materia livrescă a cărţilor pe care le citesc, nu ca într-un turn de fildeş, ci ca într-o oază de seninătate şi bucurie.

Vă invit să mă însoţiţi, chiar dacă nu-mi veţi da de fiecare dată de ştire. Eu vă ştiu acolo. Şi pentru mine aceasta înseamnă că nu sunt singur, în această Românie atât de frumoasă.

Capodopera necunoscută a lui Alexandru George

Superlativele
În 2003, a apărut un roman cu un nume uşor romantic, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, despre care eu nu ştiu să se fi scris/spus foarte mult. Nu ştiu să fi intrat în programa şcolară, deşi ar merita cu prisosinţă, alături de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau Ion.

Romanul aparţine unui scriitor, Alexandru George, cunoscut îndeobşte pentru critica sa literară despre Mateiu Caragiale, Eugen Lovinescu şi Arghezi, precum şi pentru traduceri din franceză. A scris această carte la 27 de ani, aşa cum scrie în prefaţă universitarul american Matei Călinescu. Dar e imposibil, consider eu, să n-o fi rescris-o mai târziu. (Sa fi scris eu o aşa carte la 27 de ani, aş fi murit de fericire!) Pentru că e o carte matură, de câteva ori mai bună decât Casa Buddenbrook a nobelizatului Thomas Mann, cu care tot Călinescu o compară.
Perfect strucutrată, cu patru părţi egale a 10 capitole fiecare, ne trece prin Germania interbelică, prin Bucureştii ocupaţi de nemţi în primul război, prin Bucureştii interbelici. Amintiri destule, dar mai ales destine dintr-un trecut, pentru noi cei de-acum, fabulos. Cu o minuţie flaubertiană, Al. G. reface acele vremuri până la exactitate. Aplicînd criteriul lui Liiceanu din Uşa interzisă, cu care sunt perfect de acord, pentru ca o carte să fie bună - acela de a te muta în lumea pe care o deschide, cu alte cuvinte autorul să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care până la el nu exista, atunci romanul Oameni şi umbre, glasuri, tăceri este o carte bună. Al.G. scrie, de asemenea, extraordinar. Aplicând tot un criteriu "de stil", flaubertian de astă dată, al frumuseţii frazei, înlocuind un cuvânt cu altul, observ că aproape toate cuvintele autorului se potrivesc măiastru.

Libertatea creatorului şi estetica umbrei
Întrebarea "fundamentală" ce mă trece de fiecare dată când citesc o carte este, Prin ce anume mă influenţează ea?, sau în cel mai rău caz, Ce anume-mi va rămâne din această carte?
Ei bine, din Oameni şi umbre, pe lângă povestea a două dragoste, a unei familii şi-a unei ţări, îmi va rămâne teoria libertăţii prin artă şi teoria umbrei, pe care scriitorul o trasformă într-o adevărată estetică. Să vedem.


1. Libertatea
Alexandru George mă învaţă cum să fiu liber. Prin artă. El spune că "ficţiunea nu e doar mai productivă, ci mai acceptabilă decât realitatea", El însuşi se simte liber numai ca artist, prin ficţiune: "A fi artist nu înseamnă a nu şti să separi domeniile, ci a pune pe acelaşi plan realitatea cu închipuirea".
Acest roman n-ar fi existat fără Proust. Aşa cum la sfârşitul Timpului regăsit, scriitorul francez se hotărăşte să-şi scrie opera descriindu-i în primul rând pe oameni, goliaţi cufundaţi în timp, şi scriitorul român caută să-şi descrie personajele. Dar nu în timp, ci în "orizontul" tainei, ca umbre. Al.G. vrea să aibă libertatea să traseze o siluetă, s-o deformeze sau s-o caricaturizeze, oricărei împrejurări din viaţă, oricărui eveniment pe care toţi ceilalţi îl numesc "istoric", să-i poată conferi sensul dorit, să-i poată modifica şi reduce semnificaţia după voie, pentru ca noi, alături de el, să simţim aceeaşi libertate, descoperind. Al.G. se simte privilegiat, ales, cu o astfel de libertate, creaţia fiind un mod ezoteric al acesteia: "Între mine şi zero e infinitul... E infinitul de virtualităţi necunoscute, al celor mai banale întâmplări ale zilei, de care alţii nu ştiu să profite, pe care nici nu le bănuiesc. Libertatea nu aparţine decât celui care ştie să profite de ea. Pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai întâmplări semnificative, mă pot folosi de oameni şi de umbrele lor aşa cum vreau, le pot modifica destinul, îi pot suprapune până la confuzie... Ba pot imagina contururi şi apoi transforma umbrele în oameni..."


2. Umbrele
- Bieţii oameni, nu-şi dau seama că sunt nişte umbre! spune un personaj. Iar pe Al.G. doar acestea-l interesează, pe acestea le caută, ele sunt mai misterioase, mai indefinibile, dar tot atât atât de reale ca orice prezenţă, ca oamenii,... ca obiectele, pe care le învăluie şi le semnalează, sunt efectul de mister al luminii, ele aparţin mai mult "necunoscutului" din fiecare om, ele se lasă să fie surprinse doar de către cei care sunt în stare să le vadă cu adevărat, aşadar ca o invitaţie la atribuiri, pe toţi ceilalţi muritori mai mult încurcându-i, sau lăsându-i nepăsători. Încă o dată, ezoterism. Ele sunt pecetile tainelor din oameni, nu sunt accesibile tuturor, ele nu trebuie descifrate, ba sporite în ne-nţelesuri şi mai mari, ca o aură.


3. Trecutul
Trecutul, numai descris în ficţiune, poate fi nemurit. Asemenea lui L.P. Hartley, şi pentru Al.G. "trecutul poate fi şi făcut, adică nu doar imaginat, ci adus la voia fiecăruia prin eliminări, reduceri şi comprimări. Poate când memoria mă va fi părăsit şi mai accentuat, el o să se rezume la ceea ce am consemnat eu aici, pe hârtie, va deveni un rezulat a unei lecturi chiar şi pentru mine, scriitorul lor."
Arta ar fi ca, în tăcere, să fii în stare să-ţi găseşti interlocutori în alţii, cu inşi, cu fiinţe care nici nu e nevoie uneori să fi existat. Literatura, dincolo de bine şi de rău, e minciună, dar nu venită de la Diavol, ci recunoscută în secret.


Rezumând, romanul iniţiază cititorul, arătându-i un mod de a fi liber. Şi-i descoperă oameni şi timpuri ireale, dar "adevărate" artistic, îi oferă o percepţie nouă, un mod nou de a privi oamenii şi lumea, umbrele şi glasurile. 

Alexandru George, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, Editura Polirom, Iaşi, 2003, 565 de pagini