Trei în unu. Posturi

I. The World According to Chuck

Vreau să declar încă de la început că acest roman, Survivor e, după mine, capodopera lui Palahniuk. N-am citit alte cărţi scrise de el, poate nici n-o voi face şi nu de alta, ci de teama unei dezamăgiri. Nu văd cum ar putea scrie altceva mai bun, altfel decât repetându-se, Palahniuk nu e, totuşi, Balzac. Dar această presupoziţie poate fi, desigur, falsă.

Am stat destul de mult să mă gândesc care ar fi ideea autorului, care este problema care se pune, vorba lui Cehov, în mod just.. Nu sunt foarte sigur, dar cred că este aceasta: pentru supravieţuirea în această lume, în care cele mai multe lucruri care ţi se întâmplă nu depind de tine, nu-ţi răne decât atitudinea, felul în care te raportezi, felul în care vezi lucrurile din jur - adică, în cazul de faţă ironic. Iarăşi, pot să mă înşel, parcă prea îmi sună a literatură motivaţională.

Apoi:

1. Important nu mi se pare subiectul - el poate fi găsit uşor aici. Totuşi, într-o frază, e vorba despre un tânăr, Tânărul Branson, chiar aşa-l cheamă, ce suferă numeroase avataruri, de la argat la guru şi vedetă media, ce-şi povesteşte nu atât viaţa, cât opiniunile, a la Tristram Shandy, asupra lumii, societăţii, oamenilor. Evident, aceste opiniuni, adică felul în care Tânărul Branson gândeşte, nu pot fi descrise, face de fapt încântarea cărţii, trebui s-o citeşti. Eu însă pot spune că Chuck Palahniuk mizează aici mult pe ironie şi autoironie, chiar burlesc, deseori atingând absurdul. Riscă destul de mult, opinând despre atât de multe, şi de aceea, cartea are şi câteva scăpări, multe clişee educaţionale, de quizshow american. Dar ciudăţeniile mereu altele, macabrităţile, mizantropismele, aserţiunile cinice, surprizele condimentează o lectură plăcută - reţeta, se pare, favorită şi reuşită a provocatorului C.P.

2. Important mi se pare stilul, extrem de simplu şi percutant, cu multe verbe la-nceput de propoziţie. De exemplu, vorbind de sinucidere, zice: taie, împinge, sufocă, sângerează, sări: Iese un ritm alert, povestirea fiind de altfel destul de statică. Un stil care nu m-a plicitisit, unul colocvial, de bun simţ, ce cam lipseşte prozei de la noi.

3. Ceea ce mi-a rămas de pe urma acestei cărţi nu este ceva anume, ci mai multe lucruri, asta şi vizavi de postul meu anterior, cel cu multum in parvo. Bunăoară:

• am imaginea personajului mizantrop ce vrea să scape cioranian de sinucidere, îndemnând pe alţii s-o facă;
• imaginea personajului dansând singur foxtrot pe străzile nocturne ale oraşului
• imaginea lui şi a prietenei lui, Fertility Hollis - fertilitate sacră adică, să te spargi de râs! - ieşiţi la randez-vous şi dansând printre cripte, marmuri înţepenite şi flori de nu-mă-uita;
• din nou, imaginea lor dansând sabatic în mijlocul unor catastrofe ignice pe care Hollis le prevede, graţie unei capacităţi paranormale
• imaginea personajului în baia proaspăt decedatei inspectoare-social - şi apropo de asta, el gândeşte că the truth is I didn't kill the case-worker, but i'm glad someone did. - în mijlocul unei crize existenţiale, în vreme ce cel la care lucrează îl sună să-l întrebe cum se mănâncă nu ştiu ce salată...
• noţiunea pragmatică a rugăciunii orgasmului întârziat, cea împotriva căderii părului, ba chiar rugăciunea contra transpiraţiei abundente de sub braţ.
• "The truth is, it doesn't matter what I should do. What any survivor should do. According to everything we grew up believing, we're corrupt and evil and unclean. "

Cartea, pe ansamblu, pe mine m-a convins. Ca să fac câteva comparaţii, la modă printre critici, cel puţin cei de coparta 4, cartea aduce, ca atitudine, cu Beigbeder sau Houellebecq, chiar dacă cei doi francezi sunt mai autosuficienţi intelectual - deh, europeni. Mi-a plăcut chiar mai mult decât DeLillo, un prozator mult mai cizelat, criticii americani îi apropie foarte des pe cei doi.

Oricum, faţă de scena oripilatoare ce mi-a fost povestită din Bântuiţii, în care un personaj îşi aşază anusul pe scurgerea unei piscine ca să-şi deşire într-însa maţul gros, Survivor mi se pare o carte excelentă.

Chuck Palahniuk, Survivor, Vintage U.K. Random House, London, 2000.


II. Sfaturi cititorului grăbit sau Cum să mai citim în ziua de azi capodoperele

Am fost pe-acasă şi am avut la dispoziţie o săptămână de vacanţă. Cum la Constanţa vremea a fost oribilă, mai mult cu ploaie decât cu senin, m-am pus în ipostaza de a alege câteva cărţi pentru reciteală. Mă atrăgeau câteva, cumpărate acum aproape 10 ani şi citite tot atunci, după principiul că ce carte mai e aia dac-o cumperi fără s-o citeşti; mai ales când e vorba de În căutarea timpului pierdut - La umbra fetelor în floare şi Plecarea Albertinei (în traducerea Irinei Mavrodin), preferatele mele - şi V. a lui Pynchon. Desigur, mai aveam de terminat Survivor şi neapărat Însemnările din subterană a lui Dostoievski.

Dar pentru că Proust şi Pynchon înseamnă ore întregi, zile şi nopţi de lectură, aşa cum au însemnat prima oară, ce m-am gândit? Ia să încep cu câteva fragmente ce, ţin minte, mi-au plăcut atunci. Şi formidabil, mi-am dat seama că poţi descoperi talentul unui scriitor şi fără a avea privirea de ansamblu a operei lui, că Scriitorul (cu S mare), are o viziune a operei sale, pe care ştie s-o imprime şi fragmentelor disparate. 

Evident, cine mai are timp, şi mai ales dispoziţie de a citi romanul fluviu al lui Proust - în casetă sau nu. Sau romanul uriaş a lui Pynchon - chiar, aştept cam mult Curcubeul gravitaţiei la Polirom. Foarte puţini. Dar, ce se poate face e delectarea cu, savurarea micilor fragmente, a părţilor de capitol, a câtorva pagini - unde dai peste nişte comori uimitoare. Multum in parvo, cum spuneau strămoşii noştri latini.

Există la Heraclit două maxime care-mi plac mult şi care se pot aplica aici: 

Una zice - căutătorii de aur sapă mult şi găsesc puţin - se poate aplica cititorului neobosit de capodopere integrale.

Cealaltă, mai vestită, că nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu, mă gândesc că poate fi tălmăcită livreşte comparând lectura capodoperei cu baia în râul în care, epicureic, ne scufundăm. Apa botezătoare cea curgândă e mereu alta, fiecare lectură e o nouă descoperire. Iar milioanele de picături - cuvintele, frazele şi fragmentele - chiar şi separat, bunăoară strânse în pumn pot fi băute şi ele ca o înghiţitură de apă vie.

Aşadar, citind fragmente din Proust, Pynchon, Joyce, înseamnă de fapt că citeşti Proust, Pynchon, Joyce. Nu-i musai să citeşti tot. Oare fac bine să-l alătur acestora şi pe Cărtărescu?...

III. Proiecte de Booksfreak

Motto

"Opera de artă nu este o entitate substanţială, de sine stătătoare, ci este un proces, dar acest proces poate funcţiona numai dacă este declanşat de cineva, cartea este mută dacă nu o deschide cineva." Thomas Kleininger

foto - draga mea bibliotecă personală din Constanţa

Mă întreb uneori cine stabileşte criteriile după care o carte poate fi calificată drept o capodoperă - ce bine sună drept. Poate criticii. Poate editorii, cu marketingul lor cu tot. Dar în mod sigur, cititorii ei, pentru care, de altfel, a fost făcută. Dacă nu există o oarecare satisfacţie, o emoţie din partea cititorului, cartea e ratată.

În cazul anumitor opere nemuritoare, criticii, editorii şi cititorii ajung la un numitor comun - e cazul lui Don Quijote, Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina etc. Dar eu nu despre acestea cărţi vreau să vorbesc. Ci despre altele, la fel de valoroase după mine, dar care, ca nişte adevărate orfeline, rămân ascunse cititorului obişnuit. Le-am descoperit cotrobăind recent prin biblioteca mea. Tare aş vrea să le recitesc, în loc să m-apuc de tot felul de cărţi - apariţii noi, dar cu care nici nu merită să-ţi pierzi timpul.

• 
  
• Orbirea de Elias Canetti, cu aventurile savantului sinolog Kien şi ale partenerului lui, isteţul piticul Fisherle - o carte scrisă de Canetti pe la douăzeci şi şase de ani - a citi-o de curând tata şi aşa mi-a trezit nostalgia.
• Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch - la care m-am muncit câteva luni bune, o carte minunată, de care Flaubert va fi fost mândru, o carte minunată despre nimic.
• Inferno şi Legende ale pătimaşului alchimist genial - la propriu - August Strindberg - de care nu prea s-a auzit în România - sau fabula lui Insula fericiţilor.
• Gog al lui Papini, care m-a impresionat în adolescenţă mult de tot, uriaşul italian propunându-şi parcă să diagnosticheze cam tot secolul XX - nu mai ţin minte nimic.
• Minunata lume nouă a lui Huxley, nu ştiu de ce revendicată mai mult de politologi, decât de literaţi, dar o carte de aventuri cum rar găseşti. Nici n-o terminasem bine, că-mi şi propusesem imediat s-o iau de la început, şi iată că nu m-am ţinut. Halal, Dragoşe!
• Căutătorul de aur, superbul roman al lui Jean-Marie Gustave Le Clezio
• Ghepardul al lui Lampedusa, ce-ar merita răs-răs-...n-citit, în traducerea ştiutorului pe de rost a Crailor mateini, Taşcu Gheorghiu.
• Narcis şi Gură de aur a lui Hesse - cu dihotomiile sale dezarmant de simpliste - sau cărturărie, sau golănie.
• Citadela lui Archibald Cronin, cu doctorul acela englezoi ambiţios rămas văduv...
• Alesul, romanul scurt şi fermecător de jucăuş al lui Thomas Mann, despre prinţul incestuos ajuns papă şi, desigur sfânt, Gregorius. Câteva povestiri de-ale aceluiaşi care mi-au plăcut, Stirpea Walsungilor, Capetele schimbate şi Cea înşelată.

Poate chiar Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister a lui Goethe, să-i termin odată şi Poezie şi adevăr, să reiau Timon din Atena şi Romeo şi Julieta de marele Will, Irealitatea lui Blecher şi câte altele...

Şi asta numai din beletristică. Mai sunt şi cele filozofice, trebuie reluate Filozofiile Indiei de Zimmer, Tocqueville, Analectele lui Confucius, finalizate Cercetările lui Wittgenstein şi Confesiunile lui Augustin şi Coranul...

Ce să fac mai întâi? o viaţă am şi-atâtea cărţi...

P.S. Mă bucur că printre acestea este o singură carte de limbă engleză. Sincer, m-am cam săturat de literatura anglo-americană, de care e invadată piaţa şi cultura literară actuală...

Ioan Groşan între Cervantes şi Eco; hai şi Voltaire

După ce dicutasem chiar sâmbătă cu Ionuca faptul că va trebui să ne cumpărăm ceva de Ioan Groşan, a cărui povestire Domnişoara Bovary a fost printre puţinele care ne impresionaseră în volumul Povestiri erotice româneşti. Iată că Dumnezeul Cărţilor - acesta există şi aceasta e dovada - făcu să găsesc ieri ediţia a doua a romanului O sută de ani de zile la Porţile Orientului, una mai ieftină, pentru muritori, nu ca cea dublă – şi prin pagini, şi prin preţ – de la Polirom.

Aşa că mă pomenii citind cu o savoare rar întâmplată când e vorba de romane româneşti si când nu e vorba de Camil, Mateiu, Arghezi, Bănulescu ş.a. Iar în metrou, mă pornii aşa un râs, de se uitau toţi ca la babuinul pe care tot ieri, îl văzusem la Zoo.

Acţiunea se petrece prin secolul XVII, la Curtea Moldovei şi nu numai – Constantinopole, Roma... Prin episoade scurte, urmărim un fir epic al dracului de aventuros, ce te ţine cu sufletul la gură ca la Dumas.
Stilul însă nu e sarea, ci aurul cărţii. Pastişă a istoriei noastre literare, de la origini până la Creangă, Eminescu şi Sadoveanu – or mai fi fost şi alţii, dar, nefiind filolog, nu i-am descoperit – ironie multă, glumă deşteaptă şi panseuri – cum spunea, pe drept cuvânt Radu Ţeposu – cehoviene. O scriere curgătoare, frumoasă şi surprinzător de simplă, cu arome neînţepătoare de vetusteţe. În fiece episod sunt poante şi întorsături de fraze de să te cruceşti, nu alta!

Aşa că, de vreţi să citiţi o poveste cu doi călugări, cu un vodă cărturar mazilit, cu o şeherezadă ţigancă numită Cosette, cu un sultan atlet numit Beşiktaş şi multe, multe întâmplări extraordinare în cel mai bun sens al cuvântului, puneţi mâna pe carte!

Aş vrea să-l întâlnesc pe autor şi să-l felicit pentru ea. Prin 92 chiar a luat premiul USR pentru debut. Felicitări, Ioan Groşan, mă simt excelent cu cartea ta! Voi mai căuta şi altele (poate chiar la Polirom, ce să fac?)

Ioan Groşan, O sută de ani de zile la Porţile Orientului, Editura Aula, Braşov, 2002, 230 pag.

Borges forever

Pe locul 2, dupa Cehov, în ceea ce priveşte povestirile, stă Borges.

Prima dată l-am citit în transă într-o ediţie selectivă, veche şi urâtă, fireşte împrumutată. Îmi amintesc ce bucurie am avut când am aflat că va fi tradus în Opere complete. A trebuit s-aştept mai mult pentru Aleph, preferata mea, care a apărut de-abia în volumul 2 (foto dreapta)...

Enfin. După recitire, surprinzător, l-am uitat. Însă, o excursie recentă prin biblioteca unui bun prieten mi l-a amintit. Prietenul îl reciteşte mereu, fără să ştie despre reţeta bunei recitiri descrisă de însuşi Borges în excelenta carte de interviuri apărută la editura Dacia (foto stânga).

Aşa că mi-am adus cartea de acasă şi, când n-am chef de romane lungi, mă satisfac cu o povestire a genialului argentinian.

Aseară am citit stupefianta Casa lui Asterion! Şi-am dormit stupefiant de bine.

News offtopic: Va apărea în vară - eu as vrea mai repede - un nou roman, mai scurt, de Cărtărescu. Titlul nu-l pot divulga...

Intrebari livresti

O recentă discuţie cu cineva despre cum se scrie un roman mi-a provocat anumite gânduri - mai ales, m-am gândit ce-aş face eu dac-aş scrie un roman? Care să fie ingredientele?

Păi rezolvarea ar sta în câteva întrebări: 

1. De ce fac asta - de ce scriu?

2. Ce vreau să spun?

3. Cum spun ceea ce vreau să spun?

4. Ce n-au scris alţii, înaintea mea, mai bine?

5. Am eu o poveste?

Oare ar mai fi şi alte întrebări?

Ce păcat că nu scriu un roman, mi-ar ajuta. Dar nu se ştie niciodată...

PS: Cred că întrebările nu s-ar aplica numai la scrierea unui roman...

Cui foloseşte sinceritatea?

Găsesc în ultima carte a lui Liiceanu (despre care voi scrie şi pe-aici curând) că înţeleptul Socrate seducea tinerii părând că e interesat de frumuseţea lor. De fapt, acest interes era doar o stratagemă, un instrument. El urmărea propria lui izbăvire, spre lumea Ideilor.
 
La fel, Kafka foloseşte paradoxul ca să exprime mai bine ceea ce trăieşte – afirmă ceva, pentru ca apoi să se contrazică, afirmând contrariul, cu o naturaleţe de nici nu-ţi dai seama. Nu mai spun de Ionesco...
 
Pornind de aici, stau şi mă întreb:
De ce trebuie să fiu sincer cu aproapele meu – prieten, cunoscut, (chiar şi în mediu formal, cu subordonatul, în de-acum celebrele şedinţe de feedback)?
Îi foloseşte oare lui, se poate el schimba?
Sau, ca înţeleptul Socrate, această sinceritate îmi foloseşte numai mie? Orgoliului meu, supriorităţii mele – iată, eu văd mult mai clar cum stau lucurile, numai eu îmi dau seama.
În plus, sinceritatea naşte, în mod manifest sau nu, ură – toţi ne simţim jigniţi când ni se spune verde-n faţă ceea numai noi avem voie să gândim.

Ca exemplu, cunosc o singură persoană care e pe cale să sfârşească singură, într-un azil anonim, pentru că a fost prea sinceră cu ceilalţi. Şi nu din răutate. Era ea orgolioasă? O cheamă Elena Liciu.

Kafka, frate!

Ceva ciudat m-a apucat de mână îndrumând-o, dintre toate cărţile bilbiotecii mele de-acasă din Constanţa, tocmai către Kafka. Volumul 1 din Opere complete. Am băgat-o-n geantă şi-am adus-o la Bucureşti. Aici, duminică noapte, în loc să dorm, am citit – ce puteam? – Metamorfoza.

Ce-aş putea spune eu mai mult despre această nuvelă? J’de mii de lucrări s-au scris despre ea, n-am io păr în cap câte! Şi mărturisesc că nu mă-nnebunesc după Franz. Mi-a plăcut cel mai mult Jurnalul, Dispărutul/America şi vreo câteva povestiri – Vizuina, Josefine cântăreaţa –, Castelul nu l-am terminat nici până azi... În fine.

Ştiţi prima frază, e arhicunoscută: Când Gregor Samsa se trezi într-o dimimneaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său metamorfozat într-un gândac uriaş. (p.64) Gregor Samsa a păţit-o într-o dimineaţă, eu, noaptea. Am început să văd cu ochi de gândac, m-am chinuit într-o cornoasă carapace, am suferit în singurătate-mi.

Prins în mrejele lui Franz, nefirescul pare atât de firesc, încât înspăimează: O ne-linişte îţi intră pe sub piele, atât de subtil, că nu-ţi dai seama. Se-nstăpâneşte peste certitudinile şi sperantele tale, ca o noapte ce se-nstăpâneşte peste amurg, apoi peste tot. Subtil-subtil.
Şi acum? Se întrebă Gregor şi privi în jurul său prin întuneric. Descoperi în curând că nu se mai putea mişca. Lucrul acesta nici măcar nu-l surprinse, mai degrabă i se părea nefiresc că până acum fusese în stare să se mişte din loc cu picioruşele astea subţiri. În rest se simţea relativ bine.Avea, e adevărat, dureri în tot corpul, însă i se părea că aceste suferinţe i se linişteau treptat şi aveau în cele din urmă să-i treacă de tot. (p.106) Mama lui îl iubeşte, dar nu suportă să-l vadă. Sora îl îngrijeşte, da-l ţine sub cheie. Tatăl îl înţelege, da-l persecută. Aşa de tare suntem oare-nşelaţi? Şi moare.

Am adormit cu teama că, de m-aş trezi cu-adevărat gândac (şi nu numai), voi păţi la fel ca bietul Gregor...

Franz Kafka, Opere complete, vol.1, Univers, 1996, traducere Mircea Ivănescu

*

Offtopic
Apropo de lucruri ciudate, m-am speriat de moarte – am simţit un pumn în stomac – aseară, în Cărtureşti, când preocupat de rafturi, m-am întors şi-am dat de Patapievici. Înalt, complet în negru, cu un palton larg, părea un Mefisto ce venise să mă ia. Nu sunt o fire sperioasă, dar nu ştiu ce s-a-ntâmplat... Doar îl mai văzusem pe Patapievici, pe la târguri...

*

Îmi place de dracul de Palahniuk. Îl citesc pentru prima oară – Survivor – şi scrie bine...