Încă un booker gătat

Am văzut de câteva ori filmul, dar cartea mi se îngălbenea – la propriu – în bibliotecă. Şi nu ştiu ce m-a apucat s-o iau tocmai acum s-o citesc, probabil un déja lu plăcut...
 
N-am mai citit nimic de Kazuo Ishiguro. Scrie bine. Cum spuneam, am citit-o cu plăcere, deşi uneori consideraţiile personajului principal, majordomul Stevens, deloc asemănător personajului lui Hrabal, m-au cam plictisit.
 
Ce se-ntâmplă?
Nu prea multe, mai mult rememorări ale lui Stevens ăsta, din zilele lui în slujba unui lord englez. Şi Ishiguro, pornind de la nobleţea obligă, ajunge la nobleţea prosteşte, căci acest lord, plin de intenţii bune faţă de Germania post Versaille, organizează întâlniri diplomatice secrete, până la urmă eşecuri sublime.
 
Pe majordom însă nu-l intersează miza, ci datoria, faptul de a fi un majordom mare, demn – ceea ce înseamnă mai mult slugărit decât trăit.

Poftim exemplu de gândire:
Lumea e ca o roată care se învârte având în centru aceste case mari. Aspiraţia celor care aveam ambiţie profesională era să ne croim drum cât mai aproape cu putinţă de acest centru. Deoarece eram o generaţie idealistă pentru care problema era în ce scop îţi puneai în valoare dibăcia. Fiecare nutrea dorinţa de a-şi aduce o contribuţie cât de mică la crearea unei lumi mai bune, şi cea mai sigură cale era să-i servească pe iluştrii gentelmani cărora le fusese încredinţată soarta civilizaţiei. (p.116 – 117)
 
Ironia lui Ishiguro apare când spune că acest scop nu mai există demult, soarta civilizaţiei demult nu mai e făcută de aceşti iluştrii gentelmani.

Cu alte cuvinte, ce se-ntâmplă când tu crezi că-i slujeşti lui Dumnezeu, dar la sfârşit vezi că de fapt i-ai slujit tot timpul lui Mamona?

Iată tragedia personajului (interpretat genial de Anthony Hopkins în film).

Kazuo Ishiguro, Rămăşiţele zilei, Editura Univers, Bucureşti, 1994, 255 pag., traducere de Radu Paraschivescu

Unde mergem dupa vot

argument la povestea indiană

am postat chestia indiană de mai jos just for fun, am găsit-o de curând prin nişte hârtii, o scrisesem acum vreo zece ani, când mă îndrăgostisem de orientalism. îmi pare rău că preferinţele mele de-atunci, le-am abadonat între timp. a rămas literatura şi cărţile de specialitate.

îmi pare rău, îmi făcusem liste peste liste de lecturi, plănuiam să plec prin Japonia, China, India, să-nvăţ ceva limbi...

omul dacă nu se schimbă, se maturizează.

Cea mai frumoasă poveste indiană. Partea a II-a

Brahman sălăşluieşte chiar în om sub numele de Sine, atman. Dar care sunt caracteristiciele acestui sine, cum îl putem recunoaşte?

- deşi este o realitate metafizică, el nu este inccesibil ci, dimpotrivă, de o ubicuitate surprinzătoare. - este inefabil, cuvintele n-au putut, nu pot şi nu vor putea să-i exprime vreodată transcendenţa indicibilă

- este incomprehensibil raţional: "Înăuntru şi în afara fiinţelor, mişcător şi nemoşcător, este de neconceput din cauza subtilităţii; când este aproape, este departe." (Bhagavadgita, XIII, 15, trad. Sergiu Al.George) "Acest Sine nu poate fi niciodată înţeles dacă e explicat de o persoană inferioară, chiar dacă se gândeşte mult asupra-i" (II, 8 - trad. M. Eliade)
Cu toate acestea, Sinele poate fi însă revelat astfel: "Dar minunat e cel care vorbeşte despre el, iscusit e cel care ascultă; minunat e cel care ştie, învăţat de unul iscusit" (II, 7), printr-un soi de graţie divină a Sinelui universal, Brahman. "Sinele nu poate fi dobândit nici prin inteligenţă, nici prin Vede, nici prin multă învăţătură. Acela îl dobândeşte, pe care îl alege; acela i se descoperă propriul său Sine."(II, 23)

Iată aici un sine deificat, depăşind cu mult filozoficul, trecând irevocabil în sfera religiosului. Nu total însă căci, deşi este transcendent, întrecând cu mult sfera fenomenologicului, atman rămâne a se manifesta "(numai) în inimă şi în minte, prin gândire" (VI, 9), numai de "mintea ascuţită şi subtilă a celor cu vederea subtilă" (III, 12) Atman este experienţă metafizică, este act de iluminare interioară. "Acest atman, mai mic decât cel mai mic, şi mai mare decât cel mai mare, sălăşluieşte în inima fiecărei făpturi" (II, 20), în ceea ce Rene Guenon numea "lăcaşul şi păstrătorul vieţii cosmice".
Prin dobândirea Sinelui, a lui atman - fundament divin al conştiinţei umane - omul ales învinge total şi definitiv maya, întru o coalescenţă cu Absolutul, cu Brahman. El (omul) are să trebuiască a ignora pe cele dinafara lui care obnubilează şi a contempla pe cele dinlăuntrul sufletului său. "Cu Sinele desprins de contactele exterioare, găseşte în Sinele lui fericirea" (Bhagavadgita, V, 21, trad. Sergiu Al.George) "Cel care a depăşit dorinţele şi e eliberat de durere realizează acea glorie a lui atman prin puritatea simţurilor şi a minţii." (II, 20 - trad. M.E.) Puritatea, concentrarea (yoga), conştiinţa individuală reprezintă aşadar condiţiile indispensabile pentru dobândirea Sinelui.
În lumea aceasta, fiece lucru are un rost şi fiece lucru se supune infinitului, lui Brahman. Atingându-l, omul dobândeşte fericirea şi nemurirea veşnică. Hindusul înţelept are două variante: neştiinţa care-l va duce spre noi încarnări şi cunoaşterea care-l va îndruma spre eliberare, iar prin cea din urmă el îşi va găsi propria condition d'etre.

Descoperindu-se pe sine însuşi, el îşi va găsi menirea, rostul, desăvârşirea: "mai presus de simţuri sunt obiectele; mai presus de obiecte, mintea; mai presus de minte, intelectul; mai presus de intelect, marele Sine (jivatman - sufletul individual, n.n.). Mai presus de cel mare esate cel nemanifestat (prakrti); mai presus de cel nemanifestat este Sinele (atman - Sinele adevărat, supraindividual, n.n.), mai presus de Sine nu (mai) e nimic: aceasta-i ultima limită, aceasta-i ţinta supremă." (III, 10-11)
Cunoaşterea Sinelui, a lui atman şi integrarea acestuia în Brahman, în absolutul cosmic, în spiritul universal (brahmabhata) înseamnă nemurire: "Întregul univers tremură înlăuntrul vieţii din care purcede. El (Brahman) e o frică mare, un trăznet ridicat." (VI, 2) El este precum focul, aerul, soarele (V, 9,10,11), de frica lui arde soarele, de frica lui aleargă Indra, Vântul şi Moartea. (VI, 3) Precum o imagine faţă de lumina soarelui, aşa şi lumea este faţă de Brahman. (VI, 5)
În sfârşit, acea înfrânare a simţurilor care asigură puritatea conştiinţei, care duce inevitabil spre asimilarea în imortalitate şi imperisabilitate se numeşte yoga (VI, 11), tehnică deopotrivă ascetică şi mistică, în care "cele cinci instrumente ale cunoaşterii stau liniştite împreună cu mintea, şi când intelectul nu mai lucrează" (VI, 10) Ascetul cufundat în yoga va ajunge fără zăbavă la Brahman (Bhagavadgita, V, 6), unindu-şi Sinele şi căpătând astfel fericirea nepieritoare (Bhagavadgita, V, 21, trad. Sergiu Al.George)
Aceasta fu învăţătura lui Yama cu "întreaga metodă yoga iar, după ce cunoscu pe Brahman, Naciketas deveni elibarat de dorinţe şi nemuritor." (VI, 18)

un film pentru copilul care sunt

am fost vineri la Indiana Jones şi regatul craniului de cristal, ultimul film al lui Lucas Spilberg & compania, mi-au plăcut tare şi celelalte, dar mai ales serialul cu el la tinereţe. educativ, aventuros şi mai ales imaginativ.

iei personajul cam decrepit dar încă în formă - deh, Harrison Ford! - îi scoţi un fiu, împănezi acţiunea cu ceva război rece şi ozn-uri, ceva civilizaţii precolumbiene şi iaca un film excelent, ce te ţine cu sufletul la gură, chit că ai 7 sau 70 de ani.

nu cred că e cazul să ne marţafoim cu păreri critice, nu e cazul, aici aventura e regină şi îţi place sau nu, eşti copil sau nu.

iar io cum sunt, tare mi-a plăcut filmul.

ps: cate blanchett si john hurt fac toti banii...

Post argotic

Mă-nnebunesc după argou, vrăjeala asta meseriaşă de-ţi rămân mucii-n gât. Mă sparg la greu cu de-astea încă de la Mateiu, îi plăcea mereu să-şi fezandeze el craii cu chestii fine, dup-aia m-am înnebunit după Verdeş cu Muzicile şi frazele lui, când am dat cu gimbescu prin el, chiar şi Cărtărescu bagă la greu când mai vrea muşchii lui, în poezie tata lu mitzura era expert, la fel Astaloş cu cântecele de ocnă.
Pentru că Poliromaţii au scuipat recent o bucoavnă de-a unui bozgor-român, sau român-bozgor, Gheorghe Dragoman, am dat cu bunghiu şi-am dat de vrăjeli de-astea şmenare căcălău de mi-au sărit capacele, da care-n doze mari, te cam bălăuresc la cap. Iar traducătorul a cam rupt-o-n fericire... ia d-aici.
Să moară veta mea dacă dau vreun marafete pă romanu-ăsta cică bengos, da parcă văd c-o să-mi bag nasu şi prin el, că epigonii noştri nu-s în stare...

_________________________

Traducere: Îmi place argoul, vorbirea asta faină şi stupefiantă. Îmi place încă de la Mateiu, căruia-i plăcea mereu să-şi împodobească Craii cu expresii de baltă, apoi mi-a plăcut Verdeş cu Muzici şi faze, am citit câte ceva, chiar şi Cărtărescu mai foloseşte argou din când în când, în poezie Arghezi rules, la fel Astaloş cu Cântece de ocnă.Pentru că cei de la Polirom au scos recent o carte a unui maghiar de origine română, am citit câteva fragmente şi-am dat de multe expresii argotice şi înjurături, care însă m-au cam obosit. Vai şi de traducător. Nu cred că voi cumpăra romanul ăsta cică bun, dar până la urmă cred c-o să-l citesc, ai noştri scriitori nu prea folosesc astfel de limbaje...