Mă bucuresc

Oarecum în legătură cu cartea de mai jos, dacă cineva mi-ar fi spus că mă pot plimba aproape desculţ într-un parc pustiu roua gâdilându-mi degetele, că mă pot uimi de zeci de vile frumoase cu parfum vetust boieresc şi grădini răcoroase dinainte, de case părăsite ca în romanele gotice, că mă pot legăna într-un balansoar cu o fată frumoasă şi veselă, admirând aerul ce se tot răcoreşte primprejur, dacă cineva mi-ar fi spus că pot face toate astea în Bucureşti, n-aş fi crezut. Dar într-o duminică dis-de-dimineaţă, toate astea se pot întâmpla, sunt clipele când nu regret că m-am mutat în capitală.

*

Am o surpriză plăcută, descoperind cartea memorialistică a lui Tolstoi, Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea. Primul roman al lui Tolstoi, scris pe la vreo douăzeci şi şase de ani, după aceea scrie Cazacii, apoi Război şi pace şi celelalte, pe care le-aş vrea recitite. 

Am găsit aici un bun stilist, un scriitor modern, chiar postmodern, în care simţurile alunecă pe lângă paginile de profunzime, am şi râs pe alocuri, închipuiţi-vă, am râs la Tolstoi...

În Copilăria, m-a fermecat stilul atât de modern al lui Tolstoi, chiar postmodern, cu fragmente ale unei lumi apuse, pe care memoria abia la bătrâneţe ştie să le selecteze pe cele cu-adevărat importante, m-a înduioşat tare descrierea Nataliei Savişna, servitoarea iubitoare, un fel de coeur simple, mi-au plăcut descrierea vânătorii de la ţară, a primei dragoste.

Adolescenţa e însemnată prin moartea subită a mamei sale tinere - m-a impresionat descrierea acestei morţi.

Tinereţea e un regal, însă. Primele reflecţii mature, ieşirea dezastruoasă în lume, emoţiile examenelor, "picarea" unora, dragostele de dragul îndrăgostirii, vizitele la rudele bogate şi proaste, străduinţa de a fi comme il faut, adică de a pronunţa franceza perfect şi de a fi "cool" etc. m-a făcut să uit că citesc o carte „clasică”. 

Stilul e bun, cu propoziţii scurte, capitolele, la fel, uneori multă poezie, închipuiţi-vă, poezie la Tolstoi, cum spuneam, modernitate. Chiar nu m-aşteptam. Mă înarmasem cu răbdare pentru alte reflecţii despre Dumnezeu, mujici, alte tolstoisme, bla bla bla. Dar mi-a plăcut. 

Bravo, moşule!

Lev Tolstoi, Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, Editura Univers, 1980, 351 pag, trad. Leonid Dimov.

Extaze spanioleşti

Inimă atât de albă

Nu, încă n-am terminat-o, n-am ajuns de fapt nici la jumate, dar nu mă pot abţine, am iată, încă bucurii livreşti inocente şi scriu aici că sunt de-a dreptul şi chiar peste încântat de cartea pe care am început-o aseară, când nu m-am uitat la meci ca să nu-mi stric dispoziţia, este vorba despre Inimă atât de albă de Javier Marias, al cărui Romanul Oxfordului m-a plicitisit enorm de-am adus-o la Schimb de cărţi ca să n-o mai iau înapoi, poate bucura pe alţii, dar cartea asta e minunată, pentru că se aseamănă cu Proust, e Proust întreg, scriitorul meu cult, acţiunea e simplă, o mireasă se sinucide cu ani înainte ca personajul principal să-şi povestească luna de miere într-un apartament din Havana, seamănă puţin cu Onetti din Viaţă scurtă, abia aştept să citesc mai departe, şi-o s-o recitesc cu siguranţă.

urmare aici.

Cărticele pe câmpii...

Urmăresc în continuare:
A.P.Cehov - Livada cu vişini şi alte piese, Minerva, BPT
Milan Kundera - Arta romanului, Humanitas
Vladimir Nabokov - Ada sau ardoarea, Polirom cartonat
Mircea Cărtărescu - Roman scurt, Humanitas
Daniel Bănulescu - seria de autor la Cartea românească
Philip Roth - Viaţa mea ca bărbat, Polirom poche

PS: Nu înţeleg cum ar putea cineva citi monstruozitatea aceea de Harmonia Caelestis a lui Esterházy pe care-am văzut-o la târg...

PPS: Aflu că pe 26 Micleuşanu îşi lansează Kasa, mi-ar plăcea să merg şi să-i spun vreo două...

Pitol

Descoperii un nou autor hispanic. Din tara lui Rulfo, a lui Fuentes şi Mastretta. Iar această carte este, fără să exagerez, o capodoperă.
Şi-i o carte deloc groasă, se citeşte mintenaş, deşi trebuie gustată cu multă zăbavă, ca o prăjitură bună.
Dar hai să trec la treabă şi să dezvolt:
Totul este o poveste. O poveste spusă într-o casă oarecare, în mijlocul unei familii, o poveste spusă cui vrea s-asculte, în vreme ce-afară ploaia şi furtuna nu contenesc. Nu conteneşte nici omul cu povestea, stă pe scaun şi tot povesteşte, din viaţa lui jună. Ca s-ajungă, de fapt, la un singur eveniment, de importanţă crucială pentru el:
Îmblânzirea divinei egrete.
Unde?
Într-un reustaurant din Istambul, la o masă, apoi ]ntr-un apartament din acelaşi oraş.
De către cine?
De către el însuşi, povestitorul - Dante Chiriac de la Estrella.
Cine e egreta?
O femeie, desigur: mereu surprinzătoarea intelectuală Marietta Karapetiz, de fapt o maseuză excentrică. – Aşa cum egreta, această minunată pasăre pe cât e de frumoasă, pe-atâta e de crudă şi de scârboasă...
Acolo, la acea masă, un bărbat (povestitorul) începe un duel cu femeia, ce-i va lua apoi întreaga viaţă. Şi tot acolo începe şi o dragoste, a bărbatului, pentru Gogol.
Există şi o sărbătoare dionisiacă, cam excremenţială ce-i drept, dar plină de ironie, de să te spargi de râs.
Cum mă simţii?
Excelent! Mă amuzai teribil, sunt multe digresiuni picante – de pildă legătura povestitorului cu viitoarea soţie, balena Maria Immaculada de la Conception...
Pitol isi dozează extrem de bine discursul literar, când simte că te plictiseşti, te scutură repede cu ceva excitant, totul se povesteşte cu ritmuri întrerupte, ca bătăile inimii, ca suspinele amintirii, ca pârâul lui Proust. Gâfâi uneori, dar tragi adânc aer în piept şi mergi mai departe. Până la a două sutepatruzecea pagină.
De final?
Cartea e un regal al lecturii, musteşte de ironie şi-ţi solicită gândirea, pentru că la sfârşit te întreabă misterios:
Ţi-ai dat seama?... Ce trebuie să faci dacă ţi se întâmplă aşa ceva?...
Eu caut încă răspuns...

Sergio Pitol (foto), Îmblânzirea divinei egrete, Editura Art, Bucureşti, 2008, trad. Mona Ţepeneag, 240 pag.

Un Woody Allen impur

Cine a văzut vreun film de Woody Allen, desigur că nu se aşteaptă să găsească, în vreo carte scrisă de el, tragisme.

Aşa că, în volumul Anarhie pură (Mere Anarchy), eu am găsit mai multe povestiri, care mai de care mai amuzante.

Gândindu-mă la unele secvenţe din filmele lui Allen, la care era mai să mă-nec de râs, mă gândeam că şi-acum hohotelile îmi vor curge din gâtlej gârlă. Dar după ce-am închis cartea, mi-am dat seama: am avut aşteptări prea mari.
Nu, nu zic că povestirile nu sunt amuzante. Nicidecum. Dar unele - majoritatea, după mine - sunt cam fade.

Dar să trec acuma la izbânzi:
În Exerciţii de gimnastică, iederă otrăvită..., am găsit super-exemple de negociere epistolară; în Scumpă dădacă, am aflat că ce-ţi mai rămâne de făcut odată ce afli că dădaca te-a făcut erou negativ în romanul său e să scapi cumva de ea; în Aleluia, s-a vândut, am aflat cum te poţi îmbogăţi vânzând rugăciuni şi ce poţi păţi dup-aceea – ideea cu rugăciunile apare si la Palahniuk.
 
Dar cel mai mult mi-a plăcut Cântaţi, voi, torturi..., în care chiar am râs văzând cum vede un cult producător american un musical cu eroii Vienei din belle-epoque.
In fine, metaforele amuzante m-au amuzat, talentul lui Woody de condeier m-a convins - deşi nu de fiecare dată -, intelectul mi-a fost stimulat. Scurt pe doi, a fost o carte funny, de vacanţă, de citit în tren sau pe plajă.

Woody Allen, Anarhie pură, Humanitas, 2008, 173 pag., trad. Ruxandra Ana

Un Memleev român, thanato- şi fecalo-logia

Pentru un scriitor, să scrii o asemenea carte e un mare risc: cititorul fie o aruncă cât colo după câteva pagini; fie zăboveşte mai mult asupra ei, să înţeleagă ce dracu mai vrea să spună şi ăsta.
Eu m-am încadrat încă de la început în a doua categorie, deşi mărturisesc că de câteva ori m-a încercat şi ispita primeia.

Ceea ce m-a făcut însă să merg mai departe a fost dorinţa de a vedea până unde (se) poate ajunge, ce anume l-a făcut pe Mitoş Micleuşanu să facă un asemenea experiment literar dintre cele mai hard, faţă de care cele ale unui Adrian Oţoiu par mici copii.

Cum îi stă bine unei astfel de cărţi, cartea nu are acţiune. Sau are una, dar care nu contează - oare contează acţiunea la Vonnegut jr.?:
În România există un Kombinat şi o Kasă a Poporului -structuri socio-edilitaro-instituţionale, in care colcăie nu doar cadavrele istoriei, dar şi cadavrele vii ale prezentului, ucigaşi-nebuni-torţionari ce ies zombieceşte în lume ca încarnări ale răului, şi pe care autorul „le stropeşte, à la mamleev, cu parfum”.

Ei, şi sub acest subiect firav, se întind cu de la sine, capitolele cărţii, care mai de care mai ieşite din tipar, patologice, absurde, tare experimentale – amokalipsice.

Într-unele se stă de vorbă, în altele se visează, în unele se ucide, în altele se conversează, într-unele se violează, într-altele se ţipă...

ştiu altora cum li s-a întâmplat, dar mie nu toate capitolele mi-au plăcut, unele m-au cam plicitsit, deşi fiecare conţine fărâme din gâlceava autorului cu lumea.

Dar în mod deosebit mi-au plăcut numai două, şi a trebuit să citesc toată cartea ca să le descopăr:

Unul descrie pomana filozofului omorât Damian Rizescu.

Un altul descrie un dialog "socratic" între un vizitator şi doi meşteri, despre mirosul ubicuu de mortăciune - am fost maieutic convins că până şi florile miros a mortăciune. Există şi o parte de fecalosofie - analize pe bune în genul lui Kant şi Heidegger a căcatului - şi de fecalogică - cu lanţuri, modele şi metodologii.

Limbajul cărţii este argotic, cu multe cuvinte ce-ncep cu p şi f. Sinceritatea unor opinii este dezarmantă până la absurd..., ce mai, am citit o carte unică în literatura română de pân-acum, de un gen unic şi inefabil.

Şi dacă doriţi să vă încălziţi pentru atmosfera cărţii, măcar vizualiceşte, deschideţi blogul grafic al autorului.

Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom, Iaşi, 280 pag.

UPDATE: Am înţeles de la White Noise că autorul ar fi zis că, pe lângă povestea propriu zisă mai e şi un poem, construit prin îngroşarea unor cuvinte. Citind şi io aceste cuvinte ca pe propoziţii, dădeam câteodată pe ceva atât de aberant, că la un moment dart m-am lăsat...