Scriitori născuţi şi scriitori făcuţi

După mine, există două feluri de scriitori:

- unii "născuţi", cu talent nativ, care, indiferent ce scriu, scriu genial, scriu aşa cum bem noi apă – Proust, Kafka, Arghezi;

- alţii "făcuţi", pentru care scrisul e un mare chin, le ia mult efort să scrie – Flaubert, Thomas Mann, Bulgakov, Rebreanu.
Exemplele pe care le-am dat nu fac vreo diferenţă valorică. Cel puţin când e vorba de marii maeştrii din trecut, ce scriau din vocaţie, dorind să spună ceva, ba chiar să revoluţioneze cumva lumea, cum spune Llosa.

Dar, într-o discuţie recentă cu cineva puneam la cale care anume dintre scriitorii contemporani, care scriu deseori din alte motive - celebritate şi bani - au valoare, care anume „vor rămâne".

Sunt cazuri de absolvenţi de litere, sau nu, cu un pospai de cultură literară, care, după ce participă la un curs de creative writing încep să scrie după reţete prefabricate. Scot deci bestselleruri şi devin ceva în genul altor scriitori mari, cu care presa literară îi aseamănă obligatoriu, calificându-i ca fiind „unul dintre cei mai buni”, „viitor titan al literaturii”, „al cărui cărţi sunt traduse în peste 30 de limbi” etc.
E-adevărat, scriu bine, amuză, dar după ce le închide cartea, cititorul nu rămâne cu nimic, nu e "mişcat", ci e exact la fel ca înaintea lecturii... Coelho, Foer, Palahniuk, ce să mai vorbesc de Dan Brown...
Câţi însă dintre ei vor fi citiţi după ani şi ani? Mai citim oare Eugene Sue sau Cezar Petrescu?

Beckett eseistul

Pe la 25 de ani, Samuel Beckett, nobelizatul, scrie un mic eseu, tradus la noi de-abia prin 2004, despre romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut.
 

Nu am de gând să rezum cartea, ci să spun care-s ideile care m-au surprins pe mine, admirator înfocat al francezului.

1) Beckett spune că Proust dezvăluie realitatea printr-un singur mod, prin memoria involuntară - ea nu depinde de noi, ea singură-şi alege timpul şi locul în care-şi săvârşeşte miracolele. Ea e catalizatorul, iar întreg ciclul e un monument închinat memoriei involuntare şi o epopee a acţiunii sale, întreaga lume iese dintr-o cană de ceai, spune Beckett.

2) După Proust, împlinirea reprezintă identificarea subiectului cu obiectul dorit. Aceasta se face doar de către inimă, ea îşi alcătuieşte intermitent obiectul dorinţei din prelungirile punctelor spaţiului şi timpului pe care obiectul (Albertine) le-a ocupat şi le va ocupa vreodată. Scriitorul nu face decât să traducă pe înţelesul ei, a inimii, Dragostea şi Spaţiul şi Timpul – prin artă.

3) Arta este ieşirea din bezna timpului şi a obişnuinţei şi a pasiunii şi a inteligenţei. Tendinţa artistului este să se adune în sine – către inimă – nu să se risipească. El înlocuieşte inteligenţa cu afectivitatea, după definiţia lui Schopenhauer a artei: contemplarea lumii independent de principiul raţiunii.

4) Adevărul lui Proust nu porneşte din raţiune, ci din impresii.

Parcă după citirea acestui mic eseu, romanul* lui Beckett se înţelege mai bine.

Samuel Beckett, Proust, Humanitas, 2004, trad. Vlad Russo, 111 p.

___________

*Molloy

Câmpul cu tei nemţeşti al lui Ioan T. Morar

Lindenfeld nu e o capodoperă, dar e un roman foarte bun, dintre cele mai bune publicate în ultima vreme. Deşi l-am citit mai mult în autobuz, troleibuz, metrou, chiar tren.

M-a acaparat de la primul capitol, nici nu zici că e un roman românesc, dacă prin roman românesc înţelegi ceva greoi, cu profunzime sadoveniană ce te chinuie în şcoală cu comentarii despre.

Acţiunea e cam în genul filmului Good bye, Lenin, adică o lume falsă e construită în jurul unui om, pentru a-l face pe acesta fericit. Dar dacă în filmul nemţesc lumea se construieşte din dragoste, în romanul românesc aceasta se face pentru bani, "realitatea e gratis, ficţiunea e pe bani."

Un fost sătean ajuns miliardar şi bătrân vrea să-şi viziteze locurile natale, satul din România, Lindenfeld. Dar pentru că acum satul e părăsit şi miliardarul nu trebuie să facă un infarct, el trebuie populat. Cum spuneam, pe bani. Aşa că se iau o trupă de actori şi un grup de tineri pictori să facă pe sătenii. Şi de-aici toată acţiunea cărţii, aflăm foarte multe despre personaje, istoriile lor amestecate acum în istoria falsă, toate montate ca într-un film.

Cel mai mult mie mi-a plăcut domnişoara Reghina, dactilografa teatrului, care, la cinzeci şi ceva de ani, după o lungă carieră de dactilografă a teatrului, se vede înlocuită de compiuter astfel că nu-i rămâne decît să copieze toată ziua bună ziua romane dintre cele mai lungi, cuvintele scriitorilor trec dintr-o parte în alta prin buricele bătătorite ale degetelor Reghinei, Iosif şi fraţii săi, prin lungimea lui - o piatră de încercare şi pentru mine - fiind summumul.

Mi-a plăcut apoi Sepp cel mic, odinioară actor principal într-o piesă în care preotul se ateiza materialist-ştiinţific, acum joacă tot rol de preot, dar jumătate-catolic-jumătate-protestant care vorbeşte ortodox, el zice că "Dumnezeu ne scrie pe carton viaţa şi, din când în când, ne aşteaptă în puncte dinainte fixate şi ne verifică dacă o trăim cum vrea El" şi "Doamne, îţi mulţumnim pentru şansa iluziei".

Nu mi-a plăcut personajul primarului, Petrică Florescu, oportunist dar bun organizator, e regizorul întregii punerii în scenă care, culmea, iese foarte bine, nu ştiu dacă autorul nu cumva îl simpatizează.

La sfârşit, un citat care rezumă, zic eu, concepţia lui Ioan T Morar despre literatură:

O bună parte din ceea ce facem este doar pentru a o povesti cuiva. Povestirile, întâmplările contează. Eşti mare scriitor dacă povesteşti ca lumea. Scriitorii nu sunt chemaţi să livreze senzaţii, aceasta va fi, în curând, la îndemâna oricărui farmacist. Exuberanţă, mulţumire, senzaţie de zbor, de încredere în sine, de priapism, pe toate le puteţi lua din rafturi, din cutiuţele cu pastile. Eu vă livrez întâmplări, singurele pe care chimia nu le poate reproduce în laborator. Ele au nevoie de un om care să le trăiască, să le observe, să le povestească. Sau să le inventeze. Senzaţiile se descoperă, întâmplările se inventează. (p. 69)

PS: Coperta cărţii mi se pare extraordinară!

O altă scurtă şi sinceră părere despre carte, aici.

Ioan T. Morar, Lindenfeld, Polirom, Iaşi, 2006, 264 p.

Rushdie

Aflu că Copiii din miez de noapte a câştigat încă un premiu legat de Man Booker Prize, ceea ce înseamnă că englezii - cititorii cică au votat online - îl consideră cel mai bun "produs" literar din ultimii 40 de ani - şi asta dacă acest premiu înseamnă valoare literară.

Sunt oarecum mirat, imposibil să nu mai existe alte cărţi mai bune tipărite în limba engleză.

Spun asta pentru că am citit Copiii... când a apărut tradusă de Radu Paraschivescu, prin 2000 parcă - era prima traducere din Rushdie -, şi mi s-a părut tare calchiată după Toba de tinichea a lui Grass, ultima muuult mai bună, esteticeşte, cel puţin.

Mi se pare că nu neapărat cartea a fost în discuţie, ci persoana scriitorului, un adevărat brand literar englez, şi nu numai, extrem de "la modă" după condamnarea ayatollahului Khomeini.

Să nu fiu înţeles greşit, nu spun că Copiii... nu e o carte de valoare, însă Iris Murdoch, bunăoară, mi se pare că e o scriitoare engleză mult mai bună. Mă mai gândesc înainte a spune ceva despre Coetzee sau Ishiguro...

Oare să ne aşteptăm la Nobel, sau, din contră, acest premiu e în compensare?...

PS: Să recitesc oare romanul, poate mi se va părea mai bun?

Cărţi de vacanţă

Răspund mai deltaliat unei lepşe de la mayuma, ce cărţi citesc în vacanţă. Pentru moment, nu am vacanţă, probabil că pe la sfârşitul lunii o să-mi iau o săptămână-două...
Dar ce-aş vrea să citesc totuşi vara asta?
Păi, câteva lecturi de suflet
- Idiotul de Dostoievski (recitit, fireşte)

- Anna Karenina, pe care aş vrea s-o citesc o dată pe an.
Am câteva SF-uri de recuperat, începute şi neterminate:
- Deposedaţii de minunata Ursula K LeGuin
- Mai mult decât oameni de Theodore Sturgeon
- Povestea cameristei de Margaret Atwood
Dacă mai pot, să termin recitirea V-ului lui Pynchon, poate ceva fragmente de Orbitor...
Sau poate cu totul altceva – mai ştii ce se poate întâmpla?

Mersi, Ionuca, pentru poză.

O tragedie românească

Pe o zi toridă de duminică, ce poţi să faci în Bucureşti decât să te opreşti într-o librărie goală şi să te-apuci să răsfoieşti felurite bucoavne, la umbră?
Aşa că, la Kretzulescu, am găsit la 4 lei Jurnalul lui Sorin Stoica, de care am mai citit O limbă comună despre care am scris şi pe blog.
Pe drum nu m-am putut abţine să n-o citesc şi, în vreo două ore, am şi terminat-o.
 

M-a entuziasmat mai mult decât cealaltă carte, poate că dincolo era mai mult ficţiune, m-a făcut să râd, el nu putea din cauza medicaţiei anti-cancer, nu vreau să dau în patetism, e jurnalul lui din 2005, anul dinaintea morţii, conţine meditaţii pline de miez şi mai ales de bun simţ, rara avis azi, de o simplitate pe care eu n-am întâlnit-o la nici un scriitor român pân-acum, meditaţii pe toate temele – Băsescu, Mitică Dragomir, Mona Muscă, Pleşu, Cărtărescu, Amos Oz, Denisa Comănescu, dar mai ales multe despre viaţa de la ţară unde s-a retras să se stingă.
 

Nu înţeleg de ce Dumnezeu a refuzat să se îndure nu de-un aşa scriitor, ci de-un aşa om, cu doi ani mai mic decât mine, dacă stau să mă gândesc, sunt un norocos, a refuzat să se îndure de noi să ne mai bucurăm de ceea ce a scris şi de ceea ce avea să scrie.
 

Nu înţeleg de ce nu s-a vuit în mass-media de el până în 2005, avea ceva cărţi extraordinare publicate, de ce n-a vuit după, de ce nu se publică tot într-o ediţie de opere, de ce nu sărbătorim că avem un aşa scriitor, de ce nu se vorbeşte de băiatul ăsta cum s-a vorbit, bunăoară, odinioară, de Labiş...
 

Nu înţeleg.

Şi pace.