Aţi auzit despre peştele ţar?

Desigur că nu. Romanul cu numele ăsta a fost tradus la noi cu titlul Visul crestelor albe. E scris prin anii 70 de un scriitor sovietic tocmai din Siberia, Victor Astafiev pre numele lui. Nu vreau să vă spun despre scandalul antisemit şi antigeorgian în care acest scriitor, erou de razboi, a fost implicat.
 
Ci vreau să vă dau 3 motive de a citi romanul:
- Scriitorul este un scriitor „născut”, are talent cu carul, transformă cât ai zice peşte cuvântul în artă pură;
- Dai de cele mai frumoase descrieri de natură sălbatică citite vreodată – eu asta am păţit;
- Afli un mod de viaţă dur, din Siberia, ţara roşiilor veşnic verzi şi a braconierilor nestăpâniţi, despre care înainte nu aveai nici cea mai vagă idee decât de la puşcăriaşi, nu de la oamenii liberi.
 
Mie mi-au plăcut îndeosebi două capitole, pentru că uitai să vă spun că acesta e un roman-mozaic. Capitolele sunt Lângă Pragul de Aur şi mai ales Peştele ţar. În ultimul, un pescar se luptă cu un nisetru, pedeapsă dar şi izbăvire pentru/de un păcat trecut ascuns, te ţine cu sufletul la gură mai ceva ca un thriller. Oricum Hemingway ar trebui să se teamă în faţa acestor pagini, ruşii ăştia scriu dumnezeieşte...
 
În fine, vreau să recitesc această carte cândva, e stilistic desăvârşită, profund morală, îţi dă o anumită stare de spirit, inefabilă deocamdată. 

Victor Astafiev (foto), Visul crestelor albe, Ed. Univers, Buc., 1981, trad. Dana Petrişor şi Laurenţia Niculescu, 493 p.

kestii semitice

nu am nimic cu evreii, deşi, din cauza holocaustului nazist, dintr-o sensibilitate paranoică, dacă-i atingi cumva, ies la iveală triburile cuceritoare ale lui david, aşa cum e o vorbă că dacă-i zgândări pe ruşi, dai de tătari.
îi admir mult, citesc cu plăcere pentateucul, profeţii, mă încântă întotdeauna psalmii, răsfoiesc regulat o carte despre talmud (a lui a. cohen) şi una despre cabală (a lui moshe idel), îmi plac şi ador nenumăraţi scriitori sau artişti evrei sau cu origini evreieşti – alehem, proust, kafka, blecher, asimov, hermann broch, canetti, kis, gyorgy konrad, svevo, mahler, wittgenstein, popper, dustin hoffman s.a.
am însă şi eu o sensibilitate intelectuală „calitativă”: m-am săturat să văd capodopere în orice film despre holocaust - lista lui shindler etc., să văd genialităţi în orice carte despre persecuţia evreilor - alegerea sophiei etc., m-am săturat de documentare despre Hitler şi despre Isus Cristos omul, – toate acestea premiate, ultrapremiate, scoase în faţă şi aurite valoric.
mai am şi alte curiozităţi, am discutat recent cu nişte prieteni, vreau şi eu să aflu mai multe despre mossad, mai multe despre iordanieni, mai multe despre arabi – de dragul adevărului, şi nu al celui statuat de marketing şi de mass media.
au cer prea mult, au mă paşte teoria conspiraţionistă, au devin încet-încet antisemit?

Să învăţăm de la tâmpiţi

Aşa a făcut funcţionarul de la consiliul de tutelă de undeva din Europa Centrală în romanul Vizitatorul a lui György Konrád. El e plictisit, asemeni omului fără însuşiri Ulrich care învaţă de la "criminali", asemeni profesorului sinolog Peter Kien care învaţă de la proşti, asemeni lui Kafka ce învaţă de la "vizuinari"...

Acest fucţionar întâlneşte un copil de 5 ani complet idiot şi orfan, păros şi gol puşcă, într-un pat plin de fecale. Unde ceilalţi află repulsie, funcţionarul află, ghiciţi ce? Nemărginirea. Unde? Fix în creierul cât o nucă al idiotului. Află aici un no man's land unde i-ar plăcea să rămână, departe de infernul care e afară. Aşa că se mută împreună cu copilul idiot, de care are grijă, spre disperarea familiei, a colegilor, a vecinilor, a tuturor... 

Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.

Mi-au plăcut mult de tot cele 190 de pagini, cu cîteva biografii în ele, cu cazuri de sinucideri, cu enumerări fractalice de lucruri şi oameni în încercarea lui Konrad de a descrie lumea. Mi-a plăcut poate şi pentru că am simtit o afinitate electiva cu personajul, fiind şi eu, patru ani de zile, funcţionar...

Nu ştiu ce-aş putea scrie despre o asemenea carte, ea nu poate fi decât citită, nu comentată, nu poţi să scrii ceva despre Kafka de pildă, altceva decât inepţii nu-ţi iese. Şi-apoi, vorba lui Wittgenstein, despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...

Dar nu mă abţin de la un scurt citat:
...Ştiu sigur că alesul, celălat om asupra căruia cade alegerea, e tocmai acela ce-mi vine în faţă, cel pe lângă care eu trec: am trecut. Nu mai poate fi un necunoscut oarecare, chiar dacă nu-i pot spune pe nume. Îl privesc cu o atenţie efemeră, dus pe gânduri şi, pentru că îl bag în seamă, mă ia şi mă duce cu sine. Mă plimb printre modestele mele transcendenţe, dus pe altă lume, uneori doar preţ de o clipă, cât îi ofer un foc sau îi prind privirea, alteori pe o durată mai lungă, o mică viaţă într-una din lumile mele de dincolo, o mică moarte în viaţa de-aici, oricum provizorie (p.175)

György Konrád, Vizitatorul, Editura Univers, Bucureşti, 1998, trad. Paul Drumaru, 190 pagini
 

Ce faci dacă eşti critic literar şi primeşti carte cu dedicaţie?

O dai frumuşel de nouă la un anticariat. E şi ăsta un semn de apreciere a cărţii, o pot citi şi alţii...

Dedicaţia este pe cartea Locomotiva Noimann de Nichita Danilov, apărută la Polirom. O găsii la anticariatul de pe Doamnei...
(Aşa cum v-aşteptaţi, n-o cumpărai :)...)

Un mare scriitor

György Konrád.

E drept că mai întâi am auzit câte ceva despre el, mare dizident ungur pe vremea regimului comunist, un fel de Wałęsa sau Miłosz.

Apoi, dintr-un impuls oarecare, am cumpărat acum câţiva ani romanul Vizitatorul.

Din fericire, am binevoit să-l citesc, sunt aproape la jumătate şi sunt entuziasmat cum n-am mai fost demult de un roman. E genial, un roman scurt, dar îndesat, prea profund şi prea uman pentru vremea noastră.

Pe coperta a patra Carlos Fuentes afirmă că este una dintre cele mai incitante naraţiuni ale solidarităţii concrete de la Dostoievski încoace. Iar eu mă abţin să spun mai multe, îmi voi spune impresiile după ce voi termina.

Autorul are şi site personal. Pe care, fireşte, l-am pus şi în blogrollul meu. E uimitor ce viaţă excepţională a avut omul ăsta, şi ce minunat scrie...

Lecţie de penibilitate

Răsfoind volumul 4 al Operelor lui Dostoievski, dădui de o povestire intitulată O întâmplare penibilă, perfectă ca formă, cu un mesaj ce anunţă Însemnările din subterană şi Crimă şi pedeapsă.

Un general, Ivan Ilici Pralinski, general nu de armată, ci după cinurile funcţionăreşti ruseşti, afirmă într-o discuţie de pahar că relaţia dintre un superior şi un subaltern, dacă e bazată pe umanitate, duce la schimbarea reformelor sociale.

Pleacă şi, îmbuibat de şampanie, îi cade în cale nunta unui umil subaltern, la care se gândeşte să participe pentru a-şi arăta "umanitatea". Dar dacă gândurile lui sunt dintre cele mai bune, şi aici Dostoievski îşi dovedeşte geniul în a le descrie, faptele sunt dintre cele mai penibile - se îmbată, se "umileşte" şi se face de tot rahatul, la propriu. 

Socoteala din cap nu se potriveşte cu cea din realitate, spune autorul. Totul iese prost, distanţa dintre general şi subaltern se adânceşte, generalului nu-i rămâne decât să rămână acelaşi superior sever.

De unde rezultă că, dacă ne-ar şti cineva gândurile şi ar măsura cu ele ceea ce facem de fapt, ne-ar socoti pe toţi, de cele mai multe ori, tare penibili. 

Feodor Mihailovici Dostoievski, O întâmplare penibilă, traducere Demostene Botez şi Igor Blok, în Opere în 11 volume, vol.4, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968, 50 pag.