Adevărul nu e dincolo de noi

Dacă sunteţi pasionaţi de polemici filozofice, aici e locul, în această cărticică. Eu nu sunt, aşa că ceea ce mi-a rămas de pe urma cărţii nu e polemica dintre filozofia analitică - filozofia pragmatică - despre care a scris şi Arthur Suciu alias Ironistul - ci, în prelungirea a ceea ce ştiam despre Rorty, următorul lucru.

Anume că Adevărul, conceptul după care se prăpădeau filozofii, în frunte cu Platon, nu merită nici o discuţie. De ce? Pentru că nu ne este de nici un folos. Adevărul nu este o noţiune absolută, ci una relativă, şi este "preţios" în funcţie de acţiunea contingentă care îi urmează.

Vorba lui Pavel, multe ne sunt date să cunoaştem, dar puţine ne sunt de folos.

Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul, Ed. Art, Bucureşti, 96 p., trad. Bogdan Ghiu

dostoievskiana 1

La începutul Idiotului, prinţul Mîşkin povesteşte în casa Epancinilor despre o tuberculoasă, Marie. Urâtă de toţi, se tăvăleşte odată cu un comis voiajor ce ulterior, o părăseşte. Şi, umplută de ruşine, devine ciuca bătăii de joc a satului.
Mîşkin, asemeni lui Isus cu curva, o transformă. Dar nu din dragoste, cum ne-am închipui toţi - între bărbaţi şi femei nu poate exista decât dragoste, spunem noi. Ci din iubire – agape, nu eros. O sărută sub un pom şi-i dă ultimii lui bănuţi, sub o ploaie de pietre arucate de copii. O scenă tare.
Mîşkin e ingredientul ce transformă apa în vin, ura oamenilor, inclusiv a copiilor, în iubire, e-adevărat, mai mult postmortem.
Iată că se poate. Oare numai în ficţiune?

Scuze. Iau o mică pauză de discuţii livreşti ca să mă idiotizez.

Aţi auzit despre peştele ţar?

Desigur că nu. Romanul cu numele ăsta a fost tradus la noi cu titlul Visul crestelor albe. E scris prin anii 70 de un scriitor sovietic tocmai din Siberia, Victor Astafiev pre numele lui. Nu vreau să vă spun despre scandalul antisemit şi antigeorgian în care acest scriitor, erou de razboi, a fost implicat.
 
Ci vreau să vă dau 3 motive de a citi romanul:
- Scriitorul este un scriitor „născut”, are talent cu carul, transformă cât ai zice peşte cuvântul în artă pură;
- Dai de cele mai frumoase descrieri de natură sălbatică citite vreodată – eu asta am păţit;
- Afli un mod de viaţă dur, din Siberia, ţara roşiilor veşnic verzi şi a braconierilor nestăpâniţi, despre care înainte nu aveai nici cea mai vagă idee decât de la puşcăriaşi, nu de la oamenii liberi.
 
Mie mi-au plăcut îndeosebi două capitole, pentru că uitai să vă spun că acesta e un roman-mozaic. Capitolele sunt Lângă Pragul de Aur şi mai ales Peştele ţar. În ultimul, un pescar se luptă cu un nisetru, pedeapsă dar şi izbăvire pentru/de un păcat trecut ascuns, te ţine cu sufletul la gură mai ceva ca un thriller. Oricum Hemingway ar trebui să se teamă în faţa acestor pagini, ruşii ăştia scriu dumnezeieşte...
 
În fine, vreau să recitesc această carte cândva, e stilistic desăvârşită, profund morală, îţi dă o anumită stare de spirit, inefabilă deocamdată. 

Victor Astafiev (foto), Visul crestelor albe, Ed. Univers, Buc., 1981, trad. Dana Petrişor şi Laurenţia Niculescu, 493 p.

kestii semitice

nu am nimic cu evreii, deşi, din cauza holocaustului nazist, dintr-o sensibilitate paranoică, dacă-i atingi cumva, ies la iveală triburile cuceritoare ale lui david, aşa cum e o vorbă că dacă-i zgândări pe ruşi, dai de tătari.
îi admir mult, citesc cu plăcere pentateucul, profeţii, mă încântă întotdeauna psalmii, răsfoiesc regulat o carte despre talmud (a lui a. cohen) şi una despre cabală (a lui moshe idel), îmi plac şi ador nenumăraţi scriitori sau artişti evrei sau cu origini evreieşti – alehem, proust, kafka, blecher, asimov, hermann broch, canetti, kis, gyorgy konrad, svevo, mahler, wittgenstein, popper, dustin hoffman s.a.
am însă şi eu o sensibilitate intelectuală „calitativă”: m-am săturat să văd capodopere în orice film despre holocaust - lista lui shindler etc., să văd genialităţi în orice carte despre persecuţia evreilor - alegerea sophiei etc., m-am săturat de documentare despre Hitler şi despre Isus Cristos omul, – toate acestea premiate, ultrapremiate, scoase în faţă şi aurite valoric.
mai am şi alte curiozităţi, am discutat recent cu nişte prieteni, vreau şi eu să aflu mai multe despre mossad, mai multe despre iordanieni, mai multe despre arabi – de dragul adevărului, şi nu al celui statuat de marketing şi de mass media.
au cer prea mult, au mă paşte teoria conspiraţionistă, au devin încet-încet antisemit?

Să învăţăm de la tâmpiţi

Aşa a făcut funcţionarul de la consiliul de tutelă de undeva din Europa Centrală în romanul Vizitatorul a lui György Konrád. El e plictisit, asemeni omului fără însuşiri Ulrich care învaţă de la "criminali", asemeni profesorului sinolog Peter Kien care învaţă de la proşti, asemeni lui Kafka ce învaţă de la "vizuinari"...

Acest fucţionar întâlneşte un copil de 5 ani complet idiot şi orfan, păros şi gol puşcă, într-un pat plin de fecale. Unde ceilalţi află repulsie, funcţionarul află, ghiciţi ce? Nemărginirea. Unde? Fix în creierul cât o nucă al idiotului. Află aici un no man's land unde i-ar plăcea să rămână, departe de infernul care e afară. Aşa că se mută împreună cu copilul idiot, de care are grijă, spre disperarea familiei, a colegilor, a vecinilor, a tuturor... 

Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.

Mi-au plăcut mult de tot cele 190 de pagini, cu cîteva biografii în ele, cu cazuri de sinucideri, cu enumerări fractalice de lucruri şi oameni în încercarea lui Konrad de a descrie lumea. Mi-a plăcut poate şi pentru că am simtit o afinitate electiva cu personajul, fiind şi eu, patru ani de zile, funcţionar...

Nu ştiu ce-aş putea scrie despre o asemenea carte, ea nu poate fi decât citită, nu comentată, nu poţi să scrii ceva despre Kafka de pildă, altceva decât inepţii nu-ţi iese. Şi-apoi, vorba lui Wittgenstein, despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...

Dar nu mă abţin de la un scurt citat:
...Ştiu sigur că alesul, celălat om asupra căruia cade alegerea, e tocmai acela ce-mi vine în faţă, cel pe lângă care eu trec: am trecut. Nu mai poate fi un necunoscut oarecare, chiar dacă nu-i pot spune pe nume. Îl privesc cu o atenţie efemeră, dus pe gânduri şi, pentru că îl bag în seamă, mă ia şi mă duce cu sine. Mă plimb printre modestele mele transcendenţe, dus pe altă lume, uneori doar preţ de o clipă, cât îi ofer un foc sau îi prind privirea, alteori pe o durată mai lungă, o mică viaţă într-una din lumile mele de dincolo, o mică moarte în viaţa de-aici, oricum provizorie (p.175)

György Konrád, Vizitatorul, Editura Univers, Bucureşti, 1998, trad. Paul Drumaru, 190 pagini