Io la radio. City FM.

Pentru că e o mare diferenţă între a scrie pe blog şi a vorbi despre asta, poftim s-auziţi ce-am putut eu zice la un post de radio, City FM, într-un trialog amical cu Arthur Suciu şi Adrian Ciubotaru (ce e mai fain e pe la sfârşit).

Şi apropo de Arthur, acum îi citesc cartea Contribuţii la apocalipsă, ce se va lansa aici miercuri, ora 18:00.

Fratele meu e fiu unic

Mi-a plăcut un film pe care l-am văzut ieri. Am avut o surpriză, pe de-o parte pentru că am fost pentru prima oară la Cinema Europa, pe Calea Moşilor, destul de drăguţ şi destul de curat, cu preţul biletului de numai 6 lei; pe de altă parte pentru că am găsit un film italian, care nu m-a plictisit absolut deloc, ba chiar m-a pus să-mi pun multe întrebări.

Doi fraţi, cu caractere diferite, intră în mişcările politice din anii 60 - fasciştii şi comuniştii. Cum se întâmplă în politică, una se zice, alta se face, aşa că acţiunile lor nu duc la nici un rezultat. În faţa inutilităţii publicului, nu rămâne decât satisfacţia privatului. Există şi poveşti de dragoste, şi elemente de umor, şi mult, mult imprevizibil. Filmul are parfum de neorealismul italian, a şi luat multe premii.

Oricum, filmul dă un excelent prilej de discuţii, pentru oricine.

L-aş mai vedea o dată...

Romanul după Kundera

Cartea e de fapt cinci eseuri. Dintre care, după mine, trei sunt geniale.

Din primul, Moştenirea discreditată a lui Cervantes, am extras trei trăsături ale romanului:

• romanul o şterge la nas pe filozofie, în ceea ce priveşte întrebarea despre fiinţă. Nu Husserl şi Heidegger l-au urmat pe Aristotel în metafizică, ci Don Quijote şi urmaşii săi. Mai precis, înţelegerea lumii, în roman, nu se face prin dogmă şi certitudine, ci prin relativitate. De exemplu, Anna Karenina e victima unui tiran mărginit? da. Karenin e victima unei femei imorale? de asemenea, da. Švejk se duce el pe front cu un motiv? da. ştie el motivul? nu.

• romanul central european (Kafka, Hašek, Musil, Broch) e singurul ce descoperă paradoxul lumii contemporane - ura sa iraţională ce distruge totul cu mijloace cele mai raţionale cu putinţă, de care n-ai unde să fugi.

• spiritul romanului stă în afirmaţia că "lucrurile sunt mai complicate decât crezi".

Eseul ce mi-a mai plăcut este cel în care Kundera explică ce înseamnă kafkian.

Ultimul eseu, discursul său la Ierusalim la primirea nu ştiu cărui premiu, subliniază că romanul e o caracteristică a Europei.

Un citat de final:

Dacă cultura europeană îmi pare azi ameninţată, dacă ea este ameninţată din exterior şi din interior în ceea ce are mai preţios, respectul pentru individ, respectul pentru gândirea sa originală şi pentru dreptul lui la o viaţă particulară inviolabilă, atunci cred că această esenţă preţioasă a spiritului e depusă ca într-o cutie de argint în istoria romanului, în înţelepciunea romanului. (p.202-203)

Milan Kundera, Arta romanului, Serie de autor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Simona Cioculescu.

The british writers are falling down

Nu sunt un fan al literaturii britanice contemporane (de după anii '70), despre care cred că nu se ridică la nivelul generaţiei anterioare - William Golding, Robert Graves, Iris Murdoch şi excepţionalul Malcolm Lowry cu al său poem al morţii. Cu excepţia lui Fowles, romanele lor sunt uşurele, din plin ironice, cu multe pagini de umplutură; par făcute la repezeală, în primă variantă, deloc muncite, lucrate, gândite. Câteva exemple:
· Julien Barnes - Papagalul lui Flaubert m-a extaziat la început, fiind voba despre Flaubert, dar de multe ori m-a plictisit, tot povestind mai mult despre el în Franţa. Mai apoi culegerea de povestiri O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate, m-a plictisit la fel, afară de primul capitol, povestea cariei de lemn din arca lui Noe, excepţională găselniţă, după părerea mea.
· David Lodge - Schimb de dame mi s-a părut "drăguţ", mi-amintesc şi-acum scena avionului de la început - din păcate n-am continuat cu alte romane, apărute la noi în serie de autor (!).
· John Fowles (tot serie de autor) - M-a uimit Magicianul, poate şi pentru că aveam 18 ani şi nu înţelegeam eu prea multe pe-atunci. M-a extaziat în schimb Colecţionarul şi Iubita locotenentului francez, romane de neegalat, după părerea mea (mi-aduc aminte că pe-atunci cochetam cu ideea să scriu şi eu ceva în genul Iubitei...). Mi s-au părut în schimb ratate Mantissa şi povestirile din Turnul de abanos.
· Din Durrell, n-am putut depăşi douăzeci de pagini din Cvartetul din Alexandria, la fel din Banii lui Martin Amis, aceasta din urmă carte cult, cică. Hm.
· Apropo de Ian McEwan (teribil de în vogă şi nu ştiu de ce, poate şi din cauza ecranizarii Ispăşirii şi a temelor sexuale abordate), Câinii negri a fost ceva neutru, doar câteva pagini excelente, în schimb mi-a plăcut atât stilul, cât şi subiectul din Durabila iubire.
· Hari Kunzru, al cărui Iluzionist a avut ca drepturi de publicare suma de 1,25 milioane lire sterline, mi s-a părut că scrie bine, imaginativ, fără însă a-mi explica fulminantul succes.
Ce n-am citit şi aş vrea, ceva de Graham Swift şi de P.G. Wodehouse, despre care am auzit câte ceva de bine...
Şi pentru că stătea necitită Casa somnului, iar recent Poliromul a reeditat-o (la preţ dublu), mi-am zis hai să văd ce-i şi cu Jonathan Coe ăsta, a cărui dilogie - Clubul putregaiurilor şi Cercul închis, mă ispitea la un moment dat...

Voi ce părere aveţi - ce v-a plăcut şi ce nu - pe scurt?

Ce m-a-nvăţat Siegfried?

Incitat şi de opinia recentă a Andei despre această carte, mi-am întregit panoplia germană cu capodopera scriitorului german Siegfried Lenz, Ora de germană (Deutschstunde), mare bestseller al anilor '70.

Ce-am citit?
La fel ca Oscar Matzerath în închisoare, adolescentul Siegfried Jepsen e într-un centru de reeducare şi-şi compune o temă de pedeapsă pentru ora de germană, cu titlul Bucuriile datoriei. Tema este romanul însuşi şi va consta din amintirile lui din copilărie, pe când tatăl îi era poliţist de provincie într-un sat, în vremea celui de-al treilea Reich.
 
Tema unu
Alaturi de problema datoriei - pretenţie nejustificată şi oarbă -, expusă magnific în carte prin personajul tatălui, mi s-a părut importantă tema educării. Aflat în centrul pentru tinerii "greu educabili", adolescentul se întreabă de ce nu există aşa ceva şi pentru bătrânii greu educabili? Când încetează de fapt, educaţia, la optsprezece, la douăzeci şi cinci de ani? Ba mai mult: pentru viaţa de azi, nu e nici un om matur fără vină, toţi sunt vinovaţi, iar distrugerea Germaniei o confirmă.
 
Tema doi
Ce înseamnă a vedea? Siegfried răspunde: Numai copiii văd bine, chiar mult mai bine decât credem. "Lucrurile trebuie înfăţişate nude, în aşa fel încât nimeni de pe lumea asta să nu se poată declara ignorant". Şi, faţă de copiii romanelor româneşti recente ce privesc comunismul cu inocenţă şi detaşare - ca-n Băiuţeii sau Orbitor (apropo, şi-aici e vorba despre o moară dragă eroului) - copilul ia atitudine, acţionează, îşi înfruntă chiar tatăl, cu datoria lui cu tot. "Începi să vezi atunci când încetezi a juca rolul unui contemplator şi născoceşti ceva de care ai nevoie. Căci a vedea nu înseamnă a trece la dosar."

Concluzia?
A VEDEA ÎNSEAMNĂ A TE IMPLICA, CU DISCERNĂMÂNT. Aceasta e lecţia pe care Lenz mi-a dat-o prin acest minunat roman, scris perfect, pe care l-am citit cu sufletul la gură.



Siegfried Lenz, Ora de germană, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, traducere şi prefaţă de Ion Roman, 513 pagini legate

*

Ori de câte ori voi sfârşi un roman tradus din germană, nu voi înceta să-mi declar admiraţia pentru literatura acestei limbi.
Când n-a fost vorba de romanele deja clasice şi arhicunoscute - Povestirile lui Franz Kafka, Doctor Faustus şi Povestirile târzii ale lui Thomas Mann, Jocul cu mărgele de sticlă şi Narcis şi Gură-de-aur de Herman Hesse, Omul fără însuşiri al lui Robert Musil, Moartea lui Vergiliu de Hermann Broch sau Orbirea de Elias Canetti, ultimele două din păcate mai puţin cunoscute cititorului cultivat român - am fost surprins de aceeaşi admiraţie şi când i-am citit pe Gunter Grass (Toba de tinichea), Martin Walser (Moartea unui critic), Stefan Heym (Relatare despre regele David), Max Frisch (Numele meu fie Gantenbeim), Bernhard Schlink (Cititorul, Evadări din iubire) sau pe foarte tinerii Daniel Kehlmann (Măsurarea lumii) şi Sasa Stanisic (Cum repară soldatul gramofonul) - fireşte, au fost omişi cei necitiţi. Despre nobelizaţii Böll şi Jelinek mă abţin - dar nu ştiu să zic dacă mi-au plăcut sau nu...

Relax...

Ca să nu se bucure încă duşmanii mei :) că am abandonat blogul - plec pentru două săptămâni la părinţi, la Constanţa, unde nu am net :). Am de gând să fac plajă şi să citesc angro, aşa că voi veni cu posturi noi.

Mă tot gândesc să mă mut pe wordpress, să-mi cumpăr un domeniu etc., dar asta ar însemna mai mult decât un mic moft, cum este acum acest blog...