Coran

Mă enervează cum, din prostie americănească, când spui acum Islam, spui îndeobşte Jihad, ştergi cu buretele pe de-alde Al Farabi, Avicenna, Averroes, Hafez, Omar Khayyam, 1001 de nopţi, uitând uimitoarea cultură şi civilizaţie de la Cordoba până la Damasc.
Aşa că iată-mă acum, de Ramadan, reluând lectura cărţii sfinte musulmane. Fiind de loc din fostul Chiustenge - am crescut în cântecul ademenitor, din minaret, al "muezinului" - am un exemplar minunat al Coranului primit în dar de la o turcoaică bătrână, cu care-am stârnit multă invidie printre prietenii musulmani, cărora fireşte m-am lăudat - nu cu bătrâna ci cu cartea.

Tipărit de Liga Islamică din România, este adnotat în spiritul "adevăratei credinţe" a lui Allah, nefiind deci o ediţie laică, aşa cum sunt ediţia Isopescul tot retipărită la noi sau cea bilingvă a orientalistului George Grigore.
Citind Coranul, nu exagerez afirmând că este, într-adevăr, o carte ce emană sfinţenie, orice-ar însemna aceasta.

E mult legată de Pentateuc, Tora, chiar şi de evanghelii - sunt rescrise aici numeroase legende biblice - de la Adam, Iosif, Avraam, Sodoma şi Gomora, până la Isus, găseşti alte perspective.

Voi expune mai încolo câteva dintre motivele ce m-ar face să urmez şari'a - calea musulmană. Însă acum mai adaug exasperarea ce mă cuprinde - poate mai mult decât la Biblie - găsind mii de repetări, reluări, locuri comune, lipsite de imaginaţie, ce mă face să abandonez lectura. Se vede că lectorii de-acum sunt alţii decât cei pentru care aceste cărţi au fost scrise.

Coranul cel sfânt şi traducerea sensurilor în limba română, Editura Islam, Timişoara, 1999, 854 p., traducere de Liga Islamică şi Culturală din România – cartea poate fi citită şi on line aici.

Sfârşitul lumii

Nu mă pricep eu foarte bine la fizică şi nu prea înţeleg ce are Felix Motanul cu experimentul de azi. Dar, dacă aş alege cum aş vrea să pier, aş prefera să fie în urma unui experiment ştiinţific decât în urma unui război atomic sau de foame.

Mai sus e animaţia experimentului (acceleratorul de particule)

Cartea anti-somn

Dacă nu ştiai că somnul are patru stadii, vei afla din această carte. Chiar şi numai prin faptul că romanul are patru capitole. Plus un capitol corespunzător somnului REM – cel cu vise – despre care ştii deja de la Cărtărescu.
Găseşti o mulţime de chestii, ici de râs, colo tandre, dincolo cu accente chiar tragice: Cum îşi schimbă unul sexul ca să fie iubit de o lesbiană (de râs şi tragic), cum isi dedică unul viaţa scrierii despre filme (tragic), cum are loc o oră de română (tragic şi de râs), cum o eroare de redactare duce la falimentul unei reviste (de râs), cum era prin anii 80 viaţa studenţilor englezi (şi tragic, şi de râs şi tandru) – cum se distrau, cum se iubeau, cum se certau. Cum trăiau.
Iar aceşti foşti studenţi (descrişi în capitole cu soţ) ajung la maturitate oameni frustraţi şi cu complexe (in capitole fără soţ). Mai mult, toţi ajung să aibă probleme cu somnul. În fine, doar n-o să-ţi povestesc totul.
Ceea ce mi-a plăcut e talentul autorului de a-şi structura şi alcătui romanul, părţi, capitole alternative şi continue, fragmente inserate, anexe, fracturi, personaje episodice – deşi încheierea cărţii este destul de previzibilă. M-a ţinut în priză ameţindu-mă bine, casă nu mă ia somnul.
Una peste alta, un excelent scriitor englez - rara avis!

Jonathan Coe, Casa somnului, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, 396 p., trad. Radu Paraschivescu

Io la radio. City FM.

Pentru că e o mare diferenţă între a scrie pe blog şi a vorbi despre asta, poftim s-auziţi ce-am putut eu zice la un post de radio, City FM, într-un trialog amical cu Arthur Suciu şi Adrian Ciubotaru (ce e mai fain e pe la sfârşit).

Şi apropo de Arthur, acum îi citesc cartea Contribuţii la apocalipsă, ce se va lansa aici miercuri, ora 18:00.

Fratele meu e fiu unic

Mi-a plăcut un film pe care l-am văzut ieri. Am avut o surpriză, pe de-o parte pentru că am fost pentru prima oară la Cinema Europa, pe Calea Moşilor, destul de drăguţ şi destul de curat, cu preţul biletului de numai 6 lei; pe de altă parte pentru că am găsit un film italian, care nu m-a plictisit absolut deloc, ba chiar m-a pus să-mi pun multe întrebări.

Doi fraţi, cu caractere diferite, intră în mişcările politice din anii 60 - fasciştii şi comuniştii. Cum se întâmplă în politică, una se zice, alta se face, aşa că acţiunile lor nu duc la nici un rezultat. În faţa inutilităţii publicului, nu rămâne decât satisfacţia privatului. Există şi poveşti de dragoste, şi elemente de umor, şi mult, mult imprevizibil. Filmul are parfum de neorealismul italian, a şi luat multe premii.

Oricum, filmul dă un excelent prilej de discuţii, pentru oricine.

L-aş mai vedea o dată...

Romanul după Kundera

Cartea e de fapt cinci eseuri. Dintre care, după mine, trei sunt geniale.

Din primul, Moştenirea discreditată a lui Cervantes, am extras trei trăsături ale romanului:

• romanul o şterge la nas pe filozofie, în ceea ce priveşte întrebarea despre fiinţă. Nu Husserl şi Heidegger l-au urmat pe Aristotel în metafizică, ci Don Quijote şi urmaşii săi. Mai precis, înţelegerea lumii, în roman, nu se face prin dogmă şi certitudine, ci prin relativitate. De exemplu, Anna Karenina e victima unui tiran mărginit? da. Karenin e victima unei femei imorale? de asemenea, da. Švejk se duce el pe front cu un motiv? da. ştie el motivul? nu.

• romanul central european (Kafka, Hašek, Musil, Broch) e singurul ce descoperă paradoxul lumii contemporane - ura sa iraţională ce distruge totul cu mijloace cele mai raţionale cu putinţă, de care n-ai unde să fugi.

• spiritul romanului stă în afirmaţia că "lucrurile sunt mai complicate decât crezi".

Eseul ce mi-a mai plăcut este cel în care Kundera explică ce înseamnă kafkian.

Ultimul eseu, discursul său la Ierusalim la primirea nu ştiu cărui premiu, subliniază că romanul e o caracteristică a Europei.

Un citat de final:

Dacă cultura europeană îmi pare azi ameninţată, dacă ea este ameninţată din exterior şi din interior în ceea ce are mai preţios, respectul pentru individ, respectul pentru gândirea sa originală şi pentru dreptul lui la o viaţă particulară inviolabilă, atunci cred că această esenţă preţioasă a spiritului e depusă ca într-o cutie de argint în istoria romanului, în înţelepciunea romanului. (p.202-203)

Milan Kundera, Arta romanului, Serie de autor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Simona Cioculescu.