Recidive

Mă lamentam mai demult de prostia oamenilor, mai ales a mass-media, care, în loc să se bucure de savoarea unui text literar, se opintesc într-o chestie "imorală", "esenţială", hazna din care nu mai ies şi care mânjesc cartea cu totul. Era vorba pe-atunci de Martin Walser căruia i se reproşa nu c-a ironizat un celebru critic literar, întâmplător evreu - pe Marcel Reich-Ranicki - ci c-a început un adevărat "Holocaust".

Acum, când citesc Decojind ceapa a lui Gunter Grass, şi-mi dau seama de frumuseţea cărţii, sunt furios pe mine că m-am lăsat influenţat acum doi ani de furia mediatică produsă de mărturisirea că autorul s-a-nrolat voluntar în armata hitleristă.
Nu trebuie oare să depăşim "judecăţile morale" în artă?
Sau nu văd eu bine lucrurile?

Educaţia sentimentală

Cum m-a tras de neuroni Flaubert cu Educaţia lui sentimentală - romanul "despre nimic", publicat acum 140 de ani?
Punându-mi în vedere prin personajul principal al romanului Frédéric Moreau, cum mai putem fi autentici într-o lume modernă, plină de clişee şi kitch, în care toate ideile sunt primite de-a gata.

Putem fi autentici prin idealuri:

1) Unul dintre idealuri este idealul dragostei dintâi, pentru doamna Arnoux, "substanţa vie a inimii sale". Nu contează că această doamnă e, ca toată lumea, modernă (deci superficială), nu contează că acest ideasl mai păleşte din când în când, în destrăbălarea c-o cocotă, în speranţele date unei fecioare, în amăgirea unei văduve frigide. Ceea ce contează e fidelitatea faţă de ideal până la sfârşit. Asta, după mine, e şi ceea ce îl salvează pe Frédéric.

2) Celălalt este idealul tinereţii sale pe care şi-l construieşte împreună cu prietenul Deslauriers, dar pe care-l uită. El va deveni măsura vieţii sale zbucuimate şi ratate (deci burgheze), din ultimul capitol. Care se sfârşeşte în josul Podurilor.

Evident, e mult de admirat aici: Cuvinte, propoziţii, fraze; întâmplări reci, nude; revoluţii, trădări, mondenităţi.
Nu ştiu ce citat să dau, mie mi-a plăcut mai mult ăsta:
"Plecă alegând până la cheiul Voltaire. La o fereastră deschisă, un bătrân în cămaşă plângea cu ochii înălţaţi spre cer. Sena curgea liniştit. Cerul era albastru, în copacii de la Tuileries cântau păsări" (p.279)
Şi o lecţie, made in Flaubert:
Un romancier, după mine, nu are dreptul să-şi spună părerea despre ce se petrece pe lumea asta. El trebuie, în creaţia sa, să-l imite pe Dumnezeu, adică să facă şi să tacă.

Educaţia sentimentală, Ed. Univers, Buc 1982, în Flaubert, ediţie critică de Irina Mavrodin, vol.2, trad. Lucia Demetrius, 353 p

Desen livresc

PS. Desenul îmi aparţine.

De ce nu mai citim clasici?

În primul rând plicitisesc:
- Unele sunt foarte groase, conţinând multe pagini de prisos – ca să afli ideile tari, trebuie să parcurgi multă maculatură (Dostoievski e un exemplu); or, noi nu mai avem timp pentru aşa ceva (ca să citesc zece pagini din Flaubert îmi ia o oră...).
- Cititorii de azi au alte preocupări decât cei pentru care a fost scris romanul clasic.
- Cititorii de azi au o viaţă cu alte ritmuri iar cel de atunci pare prea lent.

Sunt desuete:
- Ceea ce se considera revoluţionar pe atunci, acum ne pare – la prima vedere – desuet (de pildă, am auzit duminică pe cineva care spunea că Doamna Bovary e siropoasă – deşi ea a fost la vremea ei o culme a ironiei).

Or mai fi motive?
Cu toate acestea, cu ele „îţi faci mâna” în citit.

O întrebare

Cred că cel puţin o dată ar trebui să ne oprim din ceea ce citim şi să ne întrebăm sincer:

De ce dracu' citesc eu cartea asta?

Phui, apar într-o carte

Aflu că autorul cărţii Soni - Andrei Ruse - despre care am zis şi io câteva cuvinte mai demult, a hotărât pentru a doua ediţie, ca înainte de motto-ul din Kerouac, să pună şi câteva dintre opiniile cititorilor - adică şi din ale mele.
Iată-mă deci într-un roman...
E onorant, ce să zic?
Mulţumesc, Andrei.