aţi mai citit un roman coreean pân-acum?

eu nu. ăsta e primul. şi mă bucur, chiar dacă autorul e un cărturar medieval (1637 - 1692) numit kim man-jung.
cum am luat cartea? păi e în colecţia rebrenduită a editurii piteştene paralela 45, colecţie întemeiată de gheorghe crăciun. apoi, am văzut că traducătorul a trans-spus din coreeană (îl cheamă tae hyun oum şi nu e la prima carte.)

păi şi eu m-am transpus bine în atmosfera cărţii, mi-a adus aminte de poveştile asiei pe care le devoram în copilărie, apoi poveştile nemuritoare, mai nou de filmele cu zburători de la ang lee încoace.

acţiunea se petrece în china, cu un tânăr călugăr budist care, pedepsit că visează la cele lumeşti, se reîncarnează într-un erou - so-yoo yang - care erou, deşi are origini modeste, are în schimb daruri native - e foarte frumos şi foarte deştept (apropo, câştigă postul de funcţionar împărătesc pe bune, prin concurs)- şi ajunge mare demnitar.

ce e modern în saga acestui personaj e accentul pe experienţele erotice şi pe intrigi amoroase, de alcov - sau cum s-o numi alcovul în coreeană - toate fecioarele frumoase vor să se cupleze cu so-yoo yang, să-i fie, indiferent a câta, soţie/concubină (va avea ]n cele din urmă opt). evident, sunt şi bătălii feerice, dar adesea se reduc la îndemânări diplomatice. destinul eroului curge ca uns, şi experienţele care contează în maturizare sunt cele erotico-poetice. seducţia se face prin ascundere, disimulare, prin poezie. evident, şi pe-atunci, fiecare relaţie se termina în pat, staţi fără grijă. fiecare de neuitat. pentru personaje, desigur.

oricum ce rămâne e atmosfera într-un timp altfel, într-o mentalitate altfel, într-un stil altfel, inedită prin spaţiu cultural-editorial de pe la noi, plin cu booker-uri, orange-uri si sulitzer-uri...

a fost pentru mine o ieşire spirituală din timp.

kim man-jung, visul învolburat al celor nouă, ed. paralela 45, piteşti, col. ficţiune fără frontiere, trad. tae hyun oum, 228 p

gomorra sau despre scriitorul lucid

şi-am văzut gomorra.
şi nu m-am transformat în stâlp de sare, deşi n-am ştiut să zic mai mult decât mamă, ce film, mamă, ce film, mamă...

o lume în care nu vreau să trăiesc, la care refuz să mă gândesc, să nu cad pradă ghearelor disperării şi să-mi trag un glonţ. pentru că mahalaua noastră nu e mult diferită decât cea a neapolelui, unde colcăie camorra în sânuri de familie, nu una cu ştaif cu care se lupta odinioară cattani, ci una a copiilor care nu se duc la şcoală să înveţe, ci în ruine să tragă cu arme, copii care ucid pe bani şi-şi doresc putere, copii care-şi varsă în propriul trup, otravă.

regizorul m-a rupt în două, planuri apropiate în care nu recunoşteam oameni, ci umbre, corpuri reci, murdare de roşul sângelui, prăfuite de heroină şi îndulcite cu euro, euro, euro... planuri depărtate în care nu recunoşteam cartiere, ci cimitire, o lume pe care nu vreau s-o văd decât în filme. sau în romane sf.

dar care există. printre noi. nu departe. poate în fiecare.

*

scriitorul cărţii după care s-a făcut filmul, roberto saviano, are treizeci de ani şi de la publicare, trăieşte păzit. iată un interviu cu el:

cine e kaminski?

sebastian zöllner e un dur, doar e reporter "de artă". nimeni nu-l place, căci e hotărât să-şi facă un destin adevărat - să scrie o carte despre pictorul kaminski, discipol al lui matisse, retras prin munţi. aşa că merge în munţi.

e foarte isteţ, se descurcă - parc-ar fi român - te identifici iute cu el.

M-am aşezat pe scaunul pe care stătuse bătrânul. Pe fereastră intrau pieziş raze de soare în care jucau fire argintii de praf. Trebuie să fie frumos să locuieşti aici.Am încercat să-mi imaginez: Miriam era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă, dar puteam să mă obişnuiesc cu sta, arăta încă bine. El nu mai avea mult de trăit, ne-ar rămâne casa, banii lui şi, cu siguranţă, câteva tablouri. Aş locui aici, m-aş ocupa de moştenire, poate aş organiza şi un muzeu. Aş avea în sfârşit să scriu ceva important, o carte stufoasă. Nu foarte stufoasă, dar îndeajuns de stufoasă pentru rafturile importante ale librăriilor. Pe copertă aş putea pune un tablou al socrului meu. Sau mai degrabă ceva clasic? Vermeer? Iar titlul ar fi scris cu negru. Cartea ar fi cusută, hârtia ar fi groasă. Cu relaţiile mele, aş putea să-mi aranjaz câteva recenziipozitive. Am clătinat din cap, m-am ridicat în picioare şi am ieşit din cameră. (p.28)

dar pe la mijlocul cărţii, i se întâmplă ceva neaşteptat, lucrurile scapă de sub control, cartea la început foarte amuzantă devine ironică si serioasă, pe nesimţite intuieşti ca cititor că mesajul începe să fie altul, că-ncepi să înveţi.

şi la sfârşit descoperi că totul e o variaţiune pe tema unei legende despre Bodhidharma.
că trebuie să-ţi faci o poveste.

ps. acest roman, deşi tradus la noi acum, e apărut înaintea măsurării lumii, care rămâne "capodopera".

daniel kehlmann, eu şi kaminski, ed. humanitas fiction, buc, 2009, trad. corina bernic, 180 p

la cenaclul sf. iar.

evident, cum se cuvenea, o îmbunăţire. câteva texte publicate deja (online), sala mai aerisită, scaune noi, prezentarea participanţilor - a mea, tare elogioasă, şi nu-nţeleg de ce, m-a făcut să intru-n pământ, nici n-am mai dat bună seara.

am venit - deh, serviciul! - doar la partea a doua, textul lui corn deja se citise & comentase.

am prins un text de liviu radu, o ucronie despre al doilea război mondial şi o povestire la prima mână a lui balin feri, despre hipnoză şi genetică a empatiei. evident, imediat au apărut discuţiile inerente ale celorlalţi. sunt foarte curios - autorii vor modifica ceva în text, măcar aşa, în spiritul discuţiilor?
deja încep să mă obişnuiesc cu participanţii, să-i cunosc şi după nume.

deci o ediţie mai bună.

evident, piesa de rezistenţă a fost berea de după - i-am cunoscut mai bine pe cristian tamaş şi pe balin feri, pe ceilalţi dăţile viitoare, am fost testat la bibliografia sf, corupt cu o carte de teorie literară a genului.

şi-am promis un text despre aşteptările mele de cititor de la literatura sf şi nu numai.

ps - a venit şi alexandru mironov. non capisco perchè...ilustraţie pentru împăratul-zeu al dunei de michael stribling.

best-seller-ul, o oroare?

mi-a atras atenţia un articol de-al lui alexandru george (fain articolul - despre odobescu, artistocraţie, cărtărescu, revista noua literatură) în care spune că, pe viitor, scriitorii vor scrie în şi pentru "grupuscule de formulă ermetică, marcate de cel mai strict elitism, având pretenţia că nu doar literatura, dar şi întreaga lume începe cu ele". aş adăuga că vor apărea - e inevitabil - scriitorii pentru publicul larg, gen dan brown care, de ce să nu spunem, ştie ce-i suspansul.

aşadar vom avea scriitori ermetici (noi între noi) şi cei populari, best-selleriştii.

oare un scriitor "adevărat" (ce-o-nsemna asta) nu şi-ar putea ţine-n suspans cititorul, fiind în acelaşi timp creator, imaginativ, profund? unii pot - vonnegut, daniel kehlmann, schlink, süskind.

poezie mişto

andrei ruse îmi trimite o leapşă cu întrebarea care este ultima poezie pe care-ai citit-o şi te-a impresionat?
momentan, nu mai citesc poezie, dar îmi place să citesc/recitesc din eminescu. totuşi, acum vreau să pun aici o poezie de mircea ivănescu - cel mai mare poet român în viaţă, după mine:

frunze (1978)

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.

leapşă la arthur suciu.

tot de la andrei, un teaser: