dragostea şi poezia

aseară am participat la relansarea unei antologii de poezie, iubirea e pe 14 februarie, alături de un public numeros - nu m-aşteptam - şi de câţiva poeţi români, dintre care pe unii i-am văzut pentru prima oară.

ca moderator, n-am avut microfon (nimeni n-a avut), unul dintre invitaţi n-a mai venit, doi au întârziat - aşa că încă de la-nceput mi-am zis c-o să iasă naşpa, altfel decât plănuisem.

cred că discuţia serii a fost pe tema (inepuizabilă) "există poezie în dragoste?" ceea ce a dus la următoarele concluzii: că poezia e să vrei să cucereşti femeia pe care o iubeşti (octavian soviany), poezia vine din suferinţa dragostei (gelu vlaşin), poezia trebuie să rămână secretă de ochii iubitului (livia roşca), poezia e doar frumoasă şi-atât (claudiu komartin). iar pentru marius ianuş, poezia e şi o cale către Dumnezeu, altfel e păcătoşenie de care trebuie să fugi (marius ianuş chiar a fugit la puţin timp). pentru că în faţa unei aşa păreri, ceilalţi invitaţi - chiar şi din public - se şi coalizaseră să-l convingă de contrariu, teoretizând şi citând din poezii.

s-a mai discutat despre poezie în sex-shop, despre viciile poeţilor, despre impresia falsă că poeţii sunt autişti, despre coperta kitsch, despre marchizi şi dilecte, o fetiţă chiar a citit o poezie.
în fine, pentru mine a fost încă o învăţătură despre cum sunt poeţii noştri, dincolo de râci, orgolii şi aberaţii.

i-am simţit pe toţi aproape şi poate de-aceea planul urzit de mine de-acasă,în târg n-a mai ieşit chiar aşa. deh, am avut emoţii!

poza de aici.

lansare diseară

o relansare a antologiei iubirea e pe 14 februarie. de data aceasta va fi ceva special, în faţa şemineului, la etaj, în shelter pub (strada şelari nr 17, lângă suburbia). invitaţii serii vor fi: ioan es pop, marius ianuş, octavian soviany, livia roşca, claudiu komartin şi gelu vlaşin, iar întâlnirea va fi moderată de dragoş c. butuzea şi sorin despot.

evenimentul va avea loc vineri, de la 19:30 (shelter pub). intrarea este liberă şi veţi putea găsi atât antologia, cât şi alte cărţi de marcă ale editurii vinea sau volume ale scriitorilor din antologie.

poţi confirma prezenţa ta pe facebook

cheever

pentru c-auzisem de cheever de la cristi care citea pasionat integrala prozei scurte. pentru că văzusem că poliromul are de când să traducă aceeaşi integrală a prozei scurte. m-am apucat să citesc ceva de-acest autor american.

evident, surprize plăcute. antologia de faţă surprinde un autor pasionat de henry james. (povestirile care mi-au plăcut chiar repetă subiectul lui james - diferenţa dintre europa (italia) şi america. (bella lingua, clementina).

unversul povestirilor lui cheever e cel al personajelor din clasa de mijloc care-şi caută fericirea meschină, se războiesc cu căsnicia şi cu jobul. o întâmplare, chiar banală, are rolul de a le lumina pentru o clipă existenţa. iar cheever e acolo să descrie acea lumină (şi aici îi cred pe cei care-l aseamănă cu cehov): o lecţie de pian, o casă închiriată la mare, pieptul unei femei, o frică atavică etc.

n-aş uita impresia că cheever e cam misogin, personajele feminine sunt superficiale, unele chiar toante, ele merită doar iubite aşa cum sunt şi atât, fără pretenţii intelectual-metafizice (fidela clarissa, clementina, oceanul).

spectacolul oferit de ea era cu totul altceva şi-i tăie respiraţia. clarissa era extrem de atrăgătoare datorită pielii ei foarte albe şi a faptului că, spre deosebire de celelate femei care se simţeau bine în costumul de baie, ea se simţea ruşinată şi umilită fiind atât de dezbrăcată. se îndreptă spre apă, ca şi când ar fi fost goală, şi la primul contact cu apa se opri brusc, pentru că spre deosebire de celelalte femei care se aruncau în apă ca nişte foci ea avea oroare de apa rece. apoi, având de ales între ruşinea de a fi goală şi răceala apei, înotă câţiva metri, după care ieşi din apă şi, înfăşurându-se repede în halatul de baie, se întinse pe nisip şi începu să vorbească pentru prima oară în dimineaţa aceea. după cum îşi aminti baxter, era prima dată că vorbea cu căldură şi emoţie. (fidela clarissa, p.202)

femeia fără ţară are unul dintre cele mai frumoase începuturi pe care le-am citit vreodată; iar profesoara de pian are unul dintre cele mai frumoase finaluri, dacă pot spune aşa despre unul tragic.

- sunt bancher, mă duc la un dineu oficial al directorilor, unde se vor discuta condiţiile unei emisiuni de bonuri de tezaur în valoare de patruzeci şi patru milioane de dolari. averea mea se cifrează la nouă sute de mii de dolari. am o casă cu douăzeci şi două de camere în bullet park, crescătorie de câini, doi cai de călărie, trei copii la liceu, o barcă cu pânze de şapte metri şi cinci maşini. - Dumnezeule, exclamă liftierul (p.98)

un maestru al genului scurt. american.

o scurtă povestire, întâlnire (reunion), o puteţi asculta audio aici.

john cheever, fidela clarissa (povestiri), editura univers, bucureşti, 1970, traducere de george tăslăuanu, 315 pagini
coperta de adrian maftei

in-voluntar la lecturi urbane + un eveniment poetic

pentru că a trebuit să merg la bătrâna mea proprietăreasă să plătesc chiria, aseară pe la 8 am coborât la metrou la piaţa muncii. am intrat în primul metrou şi-am dat peste cititorii de la lecturi urbane.
nimeni nu m-a crezut că-mi anunţasem neparticiparea şi că picasem acolo întâmplător! iată c-am citit împreună cu "cititorii urbanişti" pe parcursul câtorva staţii...

*

vineri am fost invitat să moderez (cu sorin despot) a doua lansare a volumului iubirea e pe 14 februarie, la Shelter Pub, o locaţie foarte faină! imi doresc să iasă ceva mai "elitist", mai ales că participă şi ioan es pop, octavian soviany ş.a. (vezi afişul din dreapta)
o fi contat feedback-ul meu la prima lansare? :)

o poveste cu o fantomă

ca să-mi piară din elitism, v-am spus cât de încântat am fost de romanul rebecca al englezoaicei daphne du maurier, fiind una dintre cărţile mele preferate? ei bine, susan hill (saitul ei aici), tot o englezoaică (de-o seamă cu mama mea), a scris şi o continuare (dar nu despre asta va fi vorba în continuare). ci asta ca să vă imaginaţi genul.

femeia în negru este un roman cu o fantomă. (apropo, după roman s-a turnat un film, se joacă chiar pe scena londoneză...) un tânăr avocat e trimis într-un ţinut de ceaţă şi mlaştini să lămurească actele unei bătrâne decedate. iar aici o întâlneşte pe femeia în negru şi are parte de experienţe terifiante.

mie romanul mi-a plăcut, mai ales că se concentrează pe trăirile personajului arthur kipps. de asemenea, e construit foarte bine, primul şi ultimul capitol încoronează bine acţiunea. stilul sec (sau poate traducerea e de vină) creează o atmosferă înspăimântătoare, de la ceţoşenia londrei (aici dickens e pastişat bine) la smârcoşenia comitatelor nordice.

într-adevăr, niciodată în viaţa mea nu am fost aşa de copleşit de spaimă, niciodată nu mi-au tremurat atât de tare genunchii şi carnea de pe mine, ca apoi să devin rece ca stânca, niciodată inima nu mi-a zvâcnit aşa de puternic, gata să-mi sară în gura uscată, apoi să înceapă să-mi bubuie în piept cum bate un ciocan pe nicovală, niciodată nu m-am simţit cuprins atât de strâns de o groază, o spaimă şi o presimţire a răului aşa de mari.parcă paralizasem. de spaimă, simţeam că nu pot să mai stau acolo, dar nici nu îmi mai rămăsese vreun strop de putere să mă întorc şi să o iau la fugă, şi eram din cale afară de sigur că, în orice moment, voi da ortul popii pe acea cărare nenorocită. (p.69)

ce mai! mi-a făcut mare plăcere citirea acestei cărţi, chiar şi în cele două ore!

susan hill, femeia în negru, editura leda, bucureşti, 2009, traducere de andrei oprea, 171 pagini
coperta iulian frăţilă & guliver/getty images

creştinismul e doar politică

agora este, fără îndoială, filmul care m-a emoţionat cel mai mult în ultima vreme.

nu prin subiectul politic:
- păgânii, creştinii şi evreii se luptă pentru putere în timpul prăbuşirii imperului roman;
- liderii sunt lipsiţi de scrupule iar cei creştini (viitori sfinţi ca chiril al alexandriei) folosesc scrierile sfinte după bunul plac;
- filozofii sunt măcinaţi de cunoaştere dar orbi la lumea din jur care se destamă.

nu prin subiectul filozofic scos din confesiunile lui augustin sau din minunata carte a lui marrou (sfântul augustin şi sfârşitul culturii antice).

nu prin jocul actoricesc, deşi mi-a plăcut rolul sclavului davus (max minghella).

ci prin viziunea regizorală a lui alejandro amenábar, care pune în vedere complet nepărtinitor credinţa, filozofia, ştiinţa unei vremi apuse - de care se foloseşte excelent pentru a-şi spune mesajul artistic care, cel puţin pe mine, m-a emoţionat toată seara după ce-am ieşit de la film:

omenirea nu e deloc bună şi nici lumea creată de ea, ci singurul lucru care rămâne e îndoiala şi dragostea individuală.

cum anume o face?
prin câteva cadre: o privire îndrăgostită şi furişă a unui sclav sclavului către stăpâna sa, o atingere a aeluiaşi de glezna aceleiaşi, un gest, o rugăciune, chiar o ucidere din dragoste.
la fel, prin cadrele luate de sus - ca "văzute" de Dumnezeu - omenirii microscopice sau pământului ca o minge de deasupra căreia răzbat ţipetele creştinilor, evreilor şi păgânilor. sau prin cadrele cu susul în jos în care cărţile plutesc în aer înainte de-a fi arse - imposibil să nu mă fi mişcat.

şi o scenă minunată despre ceea ce înseamnă miracolul creştin - împărţirea pâinilor la flămânzi - mi-a amintit ce anume pierdem când mergem la biserică şi ne declarăm creştini.

recomand filmul tuturor cu drag! şi pentru că nu sunt andrei gorzo :)