manifestul cărţii

a apărut manifestul cărţii scris de vasile ernu. îmi plac din ce mai mult atitudinile lui. manifestul are în centru cartea iar în jur tot ce se învârte - edituri, biblioteci, librării etc. nenoricirea nu e că statul e incapabil, la fel ca editurile şi scriitorii să ia taurul de coarne şi să schimbe situaţia "celui mai bun, ieftin instrument de educaţie şi, de aceea, şi cel mai important (cartea)", nenorocirea zic e că şi noi, cititorii şi preţuitorii ei suntem la fel de proşti.

citim, ar vrea să se schimbe ceva dar nu facem nimic. nici măcar nu ne luăm în serios comentând pe bloguri, ci ne legăm de meschinării şi răutăţi gratuite - cum desigur se vor fi ivit şi la manifestul lui ernu. în contrapondere, gestul lui ernu e şi mai onorabil, mai ales că el vine dintr-un alt "imperiu".

desigur că am anumite rezerve faţă de unele afirmaţii din manifest, dar pe ansamblu, las deoparte comoditatea şi adopt manifestul, mai ales că propune şi soluţii. personal, plătesc impozite enorm de mari statului român care, în schimb, nu-şi ia nici o obligaţie faţă de mine, cititorul. deşi art. 33 din constituţie zice că "statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale româniei în lume." bullshit.

dacă e nevoie de vreo acţiune, mă bag. "pentru că scriitorii au uitat că ei chiar sunt o forţă". ar trebui să mă conving dacă şi eu pot fi una.

evident, mulţi îşi vor spune ia uite-i şi p-ăştia. ei sunt deja morţi. la propriu.

tinereţe fără tinereţe

motto:
unii-şi greşesc viaţa: un vierme otrăvit le muşcă inima. s-ar cuveni să aibă în vedere ca măcar moartea să le reuşească. (friederich nietzsche*)

nu, motto-ul de nietzsche nu e din carte, dar mi-a venit în minte imediat ce-am terminat acest roman. pe care l-am citit ca pe un manifest al tinereţii în societatea noastră bătrână.

romanul
o tânără provincială de 23 de ani, ramona, ajunge să locuiască în gazdă la o bătrână bucureşteancă de 70 de ani, veronica (aka doamna manea), pe domenii 76. aici bătrâna îi povesteşte cu talent amorurile ei trecute, despre geo - întâlnit la saint tropez - acum atât de bătrân că nu le poate face femeilor decât cerculeţe la fofoloancă şi despre ian - întâlnit la paris, în casa marthei bibescu - fotograful amator de băieţi frumoşi. dar poveştile nu sunt doar poveşti, ci devin perversiune.

cum spuneam, bătrâna are talentul povestirii. de pildă, după ce povesteşte moartea fotografului ian, în casa noastră din bucureşti intrase moartea. se lăsase ca un praf greu peste noi, peste obiectele doamnei manea. oriunde mă uitam, îl vedeam pe ian, aşezat în scaunul cu spătar înalt, cu sângele negru acoperindu-i mai mult de jumătate din faţă. doar corpul lui părea că mai salvase puţină viaţă, că nu i se lichefiase cu totul senzualitatea, că mai rămăseseră nişte cantităţi infime care nu i se scurseseră din vinele îngheţate. am locuit cu ian aşa de multă vreme. nu putrezea, nu-şi schimba culoarea de la o zi la alta, nu-şi modifica poziţia corpului. (p.175)

cum v-aţi dat seama, tânăra ajunge să trăiască două realităţi - una reală, din casa bătrânei, unde aceasta ajunge s-o sechestreze şi s-o lege, numai să stea şi s-o asculte - şi una povestită dar la fel de "reală", populată cu fantome şi emoţii, ce face ravagii. ca şi cum, dacă romanul ar fi un palton cloş strâns în dreptul taliei, cealaltă ficţiune e un pliu.


morala
cum spune şi titlul, tânăra o omoară pe babă.
de ce?
pentru că aşa a vrut bătrâna - şi de asta mi-a plăcut cartea.

bătrâna împărţea oamenii în "cei care trăiesc la turaţie maximă şi cei care nu fac altceva decât să le consemneze vieţile". iar prin crima ei, fata ajunge să treacă de la cea care consemnează vieţi la cea care trăieşte la turaţie maximă. chit că va fi pedepsită - intră la pârnaie -, ramona a aflat despre ea lucruri esenţiale:

credem că ştim despre noi o grămadă de lucruri, dar nu pe cele esenţiale. şi vine un moment în care nu ne mai cunoaştem, mintea ni se goleşte de tot ce am trăit până atunci. în cazul meu, fascinaţia pentru o persoană, slăbiciunea, admiraţia combinată cu renunţarea, atracţia bolnăvicioasă, poţi să-i zici cum vrei. prietenia, în ultimă instanţă. (p.203)

întorcându-mă la motto-ul din nietzsche, pot spune că bătrâna doamnă manea, deşi a trăit cu inima muşcată, şi-a "reuşit" moartea. oferindu-se crimei, i-a asigurat ramonei tinereţea, această fată de 25 de ani dar "bătrână".

mulţi dintre noi, deşi tineri, avem un suflet bătrân. pentru că n-avem unde/nu ne putem "trăi tinereţea". dacă ne naştem bătrâni, ca benjamin button, n-avem unde/nu suntem lăsaţi să devenim tineri. am crezut mai demult că bătrânii ne vor face loc, că ne vor învăţa ceea ce ştiu şi că apoi se vor retrage. se pare că nu-i tocmai aşa. vor, poate inconştient, să ne condamne la mediocritatea la care ei au fost condamnaţi. dacă ei au făcut "sacrificii", de ce nu şi noi. cine n-a cunoscut măcar o cunoştinţă bătrână doritoare să-şi lipească de tine trecutul ei mediocru şi banal: pe vremea mea...? cine n-a remarcat lipsa tinerilor cu adevărat tineri în politică? unde sunt tinerii creatori spărgători de canoane? unde sunt tinerii creatori avangardişti? n-au loc de bătrâni. sau s-au molipsit de bătrâneţe.

poate e nevoie ca, lipsiţi de tinereţe, bătrânii să ne facă să-i omorâm (metaforic, desigur), ca să ne lase măcar nouă tinereţea să răsufle. mie asta mi-a spus ana maria sandu prin cartea sa.
în care de multe ori, răsuflă tinereţea.

l.e. dacă vreţi să aflaţi deja subiectul cărţii, îl găsiţi povestit de marius chivu aici.

ps: poza a doua este prima variantă a copertei care mi-a plăcut mai mult. este făcută de către mihai grecea în paris, într-o piaţetă din cartirul latin.


ana maria sandu (foto), omoară-mă!, editura polirom, iaşi, 224 pagini coperta de carmen gociu







____________________________
*aşa grăit-a zarathustra, editura humanitas, buc, 1994, trad. ştef. aug. doinaş, pag.129

doi mari scriitori: răduleasca şi dan brown :))

da' unde e oţil?

celelalte părţi ale interviului aici şi-aici.

premiu

am aflat de curând c-am fost premiat pe blogul luciei verona la categoria cel mai bun critic literar dintre bloggeri, alături de micawber. mi se pare o muncă titanică să citeşti atâtea bloguri (eu, din păcate, rareori reuşesc să parcurg blogrolul meu), aşa că e de admirat.

evident, cum nu mi-am înscris eu blogul, sunt foarte onorat!
MULŢUMESC!

o chestie desuetă - teatrul radiofonic

de aproape 4 ani, de când m-am mutat în bucureşti, fără calculator/leptop şi fără televizor, ascult radio.

evident, în fiecare dimineaţă, radio guerilla. la serviciu, guerilla.

dar seara, când se face miezul nopţii, pun pe radio cultural şi ascult teatru radiofonic în serial. am ascultat teatralizări de romane vestite (pe unele nu le voi citi niciodată) - archibald cronin, zola, balzac, nicolae filimon, panait istrati ş.a. - şi de piese celebre. asta se leagă de trecutul meu personal din vremile ceauşiste, când elev îmi organizam lecţiile între pauzele de teatru radiofonic. iar duminica trebuia să maă trezesc la ora 9:00. era ora de teatru.

de ce-mi place teatrul radiofonic?
în primul rând pentru că-mi pune imaginaţia la treabă. pe fondul sonor al actorilor emeriţi, îmi pot imagina singur şi liber un alt univers.
în al doilea rând, pentru că ascult poveştile romanelor/pieselor teatralizate în fărâme mici de 20 de minute.

literatura rusă şi cititorii români

mă necăjesc când văd ignorarea totală a literaturii ruse recente de către cititorii români. aceştia se opresc la dostoievski (după 1989 devenit, din fericire, best seller), poate puţin la tolstoi (anna karenina) şi cam atât. arar ajung la vreun autor contemporan.

dar literatura rusă e uimitoare! în ceea ce priveşte romanul, cred că nici franţujii sau englejii nu au ceea ce au ruşii, iar mai târziu sovieticii.

înţeleg că dostoievski, tolstoi, gogol atrag prin misticismul lor oriental, dar ei sunt doar începutul! sunt contemporanii lui turgheniev, prieten cu flaubert şi model pentru maupassant - un cuib de nobili, prima iubire, povestirile unui vânător sunt capodopere incontestabile. lermontov era febleţea lui vladimir nabokov, a tradus chiar un erou al timpului nostru în engleză.
simbolistul andrei belîi scrie un minunat roman în proză ritmată, plin de ironie şi rafinament, petersburg.
să nu-l uităm pe maxim gorki, măcar pentru paginile memorialistice despre cehov şi tolstoi.
dacă n-ar fi fost ecranizarea hollywoodiană, cu siguranţă şi lui boris pasternak i se uita doctor jivago. îi mai ştie cineva versurile? sau ale lui bulat okudjava, autorul minunatei călătorii a diletanţilor?

urmează perioada sovietică. acum pe deplin ignorată de perioada noastră capitalistă.
dacă n-ar fi fost umorişti-ironici, lui ilf şi petrov li s-ar fi uitat chiar şi cele douăsprezece scaune. povestirile absurde ale lui daniil harms, la fel.

din păcate pentru mine, nu pot spune nimic despre câţiva autori pe care nu i-am citit, deşi au fost celebri la vremea lor: mihail şolohov cu romanul său pe donul liniştit şi aleksei tolstoi cu calvarul. uitatul vasili grossman cu viaţă şi destin şi mihail bulgakov cu al său bestseller maestrul şi margarita.

evident, soljeniţîn cu capodopera sa o zi din viaţa lui ivan denisovici şi best sellerul şi la noi arhipelagul gulag. şi uitatul - tot despre gulag - varlam şalamov cu povestiri din kolîma.

dar mai sunt valentin rasputin cu a sa despărţire de matiora, andrei bitov cu apreciata peste hotare casa puşkin (n-am citit). vladimir makanin cu underground. viktor astafiev, ce m-a impresionat atât nu demult cu visul crestelor albe. la fel, cinghiz aitmatov cu faimosul său o zi mai lungă decât veacul. a nu se uita venedikt erofeev cu moscova-petuşki.

utopiile lui evgheni zamiatin din noi sau a lui andrei platonov din cevengur.

să mai spun de romancierii ruşi contemporani, traduşi la noi în mare parte la curtea veche: gheaţa lui vladimir sorokin, mitraliera de lut de victor pelevin, zâtul tatianei tolstaia,
autorul de romane poliţiste cu mare vad la occidentali boris akunin.

toate cele enumerate sunt traduse sau retraduse, prin anticariate şi librării. din păcate, invizibile prin ubicuele cărţi din literatura engleză. pe principiul nu e mare lucru de capul vecinilor, ignorăm o literatură excepţională la foarte îndemână.

acest post e spre amintire. poza de aici.