primăvara cu don quijote (1)

una dintre cărţile mele dragi este don quijote. romanul romanelor, după mine ca şi după alţii, ediţia mea e una bibliofilă, într-un volum, stil pleiade, cu foi de ţigaretă, o minune (vezi coperta)!

când l-am citit prima dată, pe la 18 ani, stiu că mi-a plăcut mai mult partea a doua, aşa că m-am gândit s-o recitesc acum, c-a venit primăvara.

am găsit aici un don quijote mult mai înţelept, deşi tot fără doage, probabil că cervantes îmbătrânise şi era supărat că altcineva îi continuase deja volumul unu, aşa că şi-a aşternut cântul de lebădă.

mă oftic când aud despre don quijote că e un idealist nebun, înnebunit de lectura romanelor cavalereşti, probabil că aceia care afirmă aşa ceva ori au citit cartea în copilărie în variante prescurtate, ori au învăţat de pe undeva această idee. în mod cert, n-au citit romanul. don quijote este un om normal, obişnuit care are un ţel. nebunia nu este a lui, ci a celorlalţi, care nu-l înţeleg şi care trăiesc în altă lume, în altă vreme. oare, fără aura dumnezeirii, isus cristos nu e şi el tot un don quijote? nepotrivit lumii acesteia, isus propovăduia o împărăţie din altă parte, aşa cum quijote propovăduieşte (şi trăieşte) lumea cavalerismului.

această parte a doua mi se pare o operă tragică, mult mai profundă decât prima, aşa cum mi se pare şi partea a doua din faust. deci să purcedem la lectură.

...văzut de vladimir zamfirescu

citesc romanul romanelor...

volumul doi.

franţa pe care n-o ştiu

într-un articol din noua dilemă veche, un cercetător istoric medievist, sylvain gouguenheim, declară în interviu ostracizarea la care a fost supus de majoritatea istoricilor francezi pentru că a contrazis o teorie încetăţenită deja în cercurile academice, chiar şi în cele politice, ale uninii europene. s-a ajuns până acolo că a nu fi de acord cu un citat înseamnă că îl agresezi pe autorul citatului. şi asta în 2009.
pe scurt, orice discuţie intelectual-onestă ce pune în discuţie clişee intelectuale e întâmpinată de rea-voinţă şi ostracizare.

ideea autorului, susţinută în cartea aristotel la muntele saint-michel, este că nu islamul (ca civilizaţie şi ca religie) a tradus manuscrisele din greacă în arabă şi apoi în latină care apoi au pătruns în europa. manuscrisele au fost traduse de către sirieni creştini arabizaţi sau de către arabi creştini, iar filizofii arabi al farabi, avicena, averroes nu au avut o mare influenţă în religia musulmană, ceea ce înseamnă că nu se poate ajunge la concluzia că Islamul a ajutat la pătrunderea documentelor greceşti în europa (de ex. aristotel). ba, mai mult, în sec. xii, la abaţia saint michel se traduce în latină din greacă.

această opinie înseamnă pentru majoritatea intelectualilor francezi islamofobie şi rasism. în condiţiile în care u.e. recomanda ca manualele şcolare să ofere o redare favorabilă - nu adevărată - a implicării islamului în moştenirea europeană.

I knew him, horatio...

George Vasilievici, scriitor român (1978-2010)

FÂL- FÂL! Încerc eu să mă ridic de la pământ şi cât am clipit am şi ajuns la jumătate de metru în aer. Luat prin surprindere de sensibilitatea acestor membre exterioare pe care le pot mişca şi controla ca pe mâini, m-am speriat un pic, suficient însă pentru a uita să-mi văd de fâlfâit şi să revin destul de brusc cu picioarele pe pământ. Într-un parc al cărui nume mi-a rămas necunoscut am găsit pajiştea de care aveam nevoie. Când eşti începător nu-i bine să zbori printre blocuri. Am mers pe iarba perfect nivelată şi scurtă până în centrul acestui parc drept ca un covor. Niciun dâmb. Niciun copac. Aproximativ treişpe adolescenţi cu aripi şi ei echipaţi însă pentru un zbor profesionist, după cum se pare, stau în dreapta mea, aşezaţi în fund, direct pe iarbă. Stau în cerc şi se ţin de mâini. Îi văd clar de unde sunt poziţionat. Văd totul în jur. Mă întorc şi îi privesc cu ochiul de la spate. Fără să se întoarcă, o fată îmi face cu mâna. M-am bucurat descoperind acolo, în răspunderea la un interes, fie el si cel mai nesemnificativ, efectul educaţiei. Apoi şi-au arcuit cu toţii spinările, aplecându-se spre centrul cercului. M-am tras înapoi când această floare cu petale umane şi-a întins toate cele douăzeci şi patru de aripi şi apoi a început să se ridice de la pământ fără ca adolescenţii să se despartă sau să se scoale în picioare în timpul acestei decolări. Au continuat să stea jos. Pe măsură ce se ridica, grupul devenise un simplu cerc de carne, pentru ca în scurt timp să dispară cu totul. Două săptămâni voi putea zbura peste tot. Mai întâi de toate trebuie să urmez nişte cursuri de zbor, în compania unui instructor. (george vasilievici, viseptol, roman nepublicat)

bula lui mandiargues

conejo con caracoles
iepure cu melci; cum e cu putinţă să existe un asemenea fel de mâncare şi să fie mâncat? se întreabă în carte - cum e cu putinţă să existe un asemenea roman şi să fie şi citit? mă întreb şi eu. că premiat cu goncourt a fost. ecranizat cu sylvia kristel (emanuelle) şi joe dallesandro a fost. dar.
un franţuz, sigismond pons, de 41 de ani, îi ţine locul de comis voiajor de vinuri şi aperitive vărului său şi şade câteva zile în barcelona. primeşte o scrisoare de acasă în care desluşeşte cuvintele "a murit pe loc". şi n-o citeşte, o lasă pe masa camerei de hotel şi merge binişor prin cartiere rău famate, vizitează muzee, monumente, se-ntâlneşte cu prostituate, proxeneţi, pederaşti, ologi, cu vânzători, cu marinari (toţi de pe nava alstair).

metafora romanului
metafora romanului este o bulă, în care sigismond trăieşte aceste zile barceloniene, o bulă produsă de scrisoare în jurul lui, ca un balon de săpun dintr-un tub, într-un spaţiu şi timp povizorii extrase din existenţa comună, "ca un embrion de sepie într-un strugure de mare desprins din pieliţele sale negre şi tari".
în bulă, ultima clipă a vieţii aleargă după el cu aceeaşi viteză, astfel încât totul să dureze vreme îndelungată. şi durează. vreme de 200 de pagini.

efectul romanului
pe mine m-a surprins. este un roman scris cu o po(i)etică personală, scrisă de un elitist plezirist, un scriitor care vede şi simte. şi scrie. un fel de interior al lui fântâneru.
iar dacă voi ajunge vreodată la barcelona, o voi vedea altfel datorită marginii: voi căuta calle de San Ramon (numărul 20), piaţa San Jose şi calle de Robador (strada hoţului):

hoţul, sau mai curând răpitorul, este astăzi negrul sex al femeii dătătoare de plăcere, rana înconjurată de cârlionţi, ochiul păros din unghiul de jos al triunghiului isoscel, taur invers ce se întăreşte cu cât e lovit mai mult şi care se îngraşă cu cât e mai maltratat. cam într-o mie de exemplare, îl vezi colcăind pe stradă şi pe străduţele lăturalnice; bucăţile de carne ce-l înconjoară, coapse, şolduri, pântece, sâni, chip altundeva adorat sub şuviţele bogate de păr, ţesătura veşmântului mai mult sau mai puţin indiscret - toate acestea nu au, în Romador, decât valoarea şi funcţia unui accesori; esenţial este ochiul inferior, zeu şi totodată animal, de două ori rapace; bărbatul e aici un ins din turmă, al cărui rol nu-i atât viril, cât alimentar. (p. 52)

p.s.
andré pieyre de mandiargues e un scriitor cult de romane erotice şi fantastice, pornofil notoriu cu afinităţi suprarealiste.

andré pieyre de mandiargues, marginea, editura nemira, bucureşti, 1998, traducere de irina mavrodin, 194 pagini
coperta de dan pejovschi

romanul e reeditat la editura leda.




pps. la două zile de la această postare, găsesc pe un alt blog (al lui ovidiu baron) că şi el citeşte muzeul negru de acelaşi mandiargues...