150 de ani de la naşterea lui cehov

sărbătorite la taganrog, oraşul de naştere.





evident, medvedev :)

ambasadorul, romanul românesc contemporan superb

dacă vă doriţi să citiţi un roman românesc nemaicitit în ultima vreme, deschideţi această carte, trudiţi-vă puţin la început - orice experienţă presupune o iniţiere, nu-i aşa? - şi vi se va deschide o altă lume (una din întrebările postmoderne "clasice" conturată şi aici este câte lumi există).

auzisem de acest roman în postmodernismul românesc al lui cărtărescu iar când l-am găsit la anticariat m-am îngrozit de cât de urât arăta, de cât de prost era tipărit, aşa că l-am lăsat pe raft, nu vroiam să-mi "stric" biblioteca. cu totul altfel e ediţia ce s-a lansat vineri, coperta e minunată!
din blogul autorului am aflat apoi că locuieşte în ploieşti - locul naşterii mele - şi pe lângă faptul că e muzician (cât de fin estetician este se vede în carte), mai e şi artist fotograf şi realizator de film premiat (în japonia). deci nicidecum filolog, ceea ce şade bine pentru proză şi pentru mine de asemenea.
am participat apoi la lansare, unde am găsit un tip modest şi timid, ceea ce şade iarăşi bine (şi apropo de lansare, o părere obiectivă aici şi una negativă aici).

dar să trec repede la roman. inspirat de nicolae milescu, personajul principal alexandru, tânăr de 35 de ani, ajunge la curtea ţarului boris mihailovici, care îl trimite ca ambasador în china. după multe peripeţii mistico-filozofico-politice, alexandru ajunge să stea de vorbă cu împăratul kangxi, deşi nicolae milescu, nu. apoi se întoarce. şi ajunge bătrân.

nu vreau să dezvălui finalul foarte bun (de obicei, finalul se ratează), ci doar să atrag atenţia repetitiv că piatra de încercare a romanului e prima parte. dacă reuşiţi să treceţi de primele 50 de pagini, vi se va dezvălui frumuseţea. vor apărea poveşti de dragoste, intrigi de curte-mpărătească moscovită, locuri tenebroase, dialoguri jucăuşe despre filozofia de ev mediu, călătorii, simboluri - toate în contrapunct. nu vă spun ce este presonreria, care erau perversiunile împăraţilor, cine a afafia ce tot bântuie mintea lui alexandru, ce caută în roman antonio vivaldi sau hardouin-mansart. iar dacă cineva mi-ar fi spus că o carte le poate conţine pe toate acestea la un loc, şi încă într-un roman românesc, i-aş fi râs în nas neîncrezător. dar când şi stilul e desăvârşit şi te ţine în suspans, cum să nu iubeşti această carte?

cineva îl cuprinde din spate, încolăcindu-şi braţele peste pieptul său şi-l trage în jos. se prăvălesc amândoi pe pardoseala mozaicată în motive geometrice arabe. o răsuflare fierbinte şi dinţii muşcându-i buzele şi nici despre aceasta nu i se spusese nimic, apoi degetele fierbinţi ale unei mâini mici, catifelate mângâindu-i pântecul şi strecurându-se cu încetineală mai departe şi pielea fierbinte a sânilor tresărind din răstimpuri. şi dogoarea în care pătrunde cumva cu mirare şi ţipătul slab, terminat în suspin şi toate acestea în întuneric şi nici despre asta nu i se spusese nimic, după care rostogolirea şi zbuciumul în şoapte neînţelese, într-un dialect parcă al acelei limbi, necunoscut lui şi din nou dinţii muşcând, durere vie împăştiindu-se reverberat, în surd ecou, în sângele său încins ca de vâlvătaia unui foc de vară, noaptea, pe dealuri la moldova, amintire ce păruse să se fi şters din memoria sa şi tremurul trupului acela străin, pe care din nou îl pătrunde, năvălind ca o ploaie fierbinte de vară, cum ea mai apoi încearcă să descrie, înşirând fraze limpezi, îmbinate cu şoapte de neînţeles. e parcă rănit de arderea pielii şi de răsuflarea aceea umplându-i plămânii, ca o rafală scurtă de vânt, ca o boare caldă răscolind în memorie amintirea unei flori sau unei frunze sau mirosul pământului: pajişte, fân cosit, cana cu lapte băut dimineaţa, ploaia şiroind pe geam, cu încetineală de miere, scurgându-se molcom şi iarăşi o surdă durere, venită în valuri dinspre confuze imagini desenate în memorie. (p.15)

aş putea să continui aşa, nu mă pot opri, şi dacă veţi crede că totul e numai erotism poezie amintire, nu-i aşa, e filozofie, matematica, mistica şi multămultămultă muzică, cum spuneam autorului îi place să se joace, te face şi pe tine să te joci, şi n-are nevoie de referinţe din realitate, ca umberto eco, nu e kitsch, personajele şi-ajung lor înşile, ficţiunea e coerentă, de drag să te cufunzi cu mintea şi să-noţi prin ea.

acum nu mă mai vait că n-avem şi noi un eco, saramago sau kehlman.

ioan mihai cochinescu, ambasadorul, editura cartea românească, bucureşti, 2010, 382 p
coperta de radu răileanu

saitul autorului aici.

primăvara cu don quijote (1)

una dintre cărţile mele dragi este don quijote. romanul romanelor, după mine ca şi după alţii, ediţia mea e una bibliofilă, într-un volum, stil pleiade, cu foi de ţigaretă, o minune (vezi coperta)!

când l-am citit prima dată, pe la 18 ani, stiu că mi-a plăcut mai mult partea a doua, aşa că m-am gândit s-o recitesc acum, c-a venit primăvara.

am găsit aici un don quijote mult mai înţelept, deşi tot fără doage, probabil că cervantes îmbătrânise şi era supărat că altcineva îi continuase deja volumul unu, aşa că şi-a aşternut cântul de lebădă.

mă oftic când aud despre don quijote că e un idealist nebun, înnebunit de lectura romanelor cavalereşti, probabil că aceia care afirmă aşa ceva ori au citit cartea în copilărie în variante prescurtate, ori au învăţat de pe undeva această idee. în mod cert, n-au citit romanul. don quijote este un om normal, obişnuit care are un ţel. nebunia nu este a lui, ci a celorlalţi, care nu-l înţeleg şi care trăiesc în altă lume, în altă vreme. oare, fără aura dumnezeirii, isus cristos nu e şi el tot un don quijote? nepotrivit lumii acesteia, isus propovăduia o împărăţie din altă parte, aşa cum quijote propovăduieşte (şi trăieşte) lumea cavalerismului.

această parte a doua mi se pare o operă tragică, mult mai profundă decât prima, aşa cum mi se pare şi partea a doua din faust. deci să purcedem la lectură.

...văzut de vladimir zamfirescu

citesc romanul romanelor...

volumul doi.

franţa pe care n-o ştiu

într-un articol din noua dilemă veche, un cercetător istoric medievist, sylvain gouguenheim, declară în interviu ostracizarea la care a fost supus de majoritatea istoricilor francezi pentru că a contrazis o teorie încetăţenită deja în cercurile academice, chiar şi în cele politice, ale uninii europene. s-a ajuns până acolo că a nu fi de acord cu un citat înseamnă că îl agresezi pe autorul citatului. şi asta în 2009.
pe scurt, orice discuţie intelectual-onestă ce pune în discuţie clişee intelectuale e întâmpinată de rea-voinţă şi ostracizare.

ideea autorului, susţinută în cartea aristotel la muntele saint-michel, este că nu islamul (ca civilizaţie şi ca religie) a tradus manuscrisele din greacă în arabă şi apoi în latină care apoi au pătruns în europa. manuscrisele au fost traduse de către sirieni creştini arabizaţi sau de către arabi creştini, iar filizofii arabi al farabi, avicena, averroes nu au avut o mare influenţă în religia musulmană, ceea ce înseamnă că nu se poate ajunge la concluzia că Islamul a ajutat la pătrunderea documentelor greceşti în europa (de ex. aristotel). ba, mai mult, în sec. xii, la abaţia saint michel se traduce în latină din greacă.

această opinie înseamnă pentru majoritatea intelectualilor francezi islamofobie şi rasism. în condiţiile în care u.e. recomanda ca manualele şcolare să ofere o redare favorabilă - nu adevărată - a implicării islamului în moştenirea europeană.