intermitenţele vieţii

de aici.

l'art du roman

tlön society ne-a adunat pe câţiva blogări care să răspundem la întrebarea
Care E Cel Mai Mare Roman Romanesc Din Lume?

romanul doamnei t.
[eu]

pentru mine romanul românesc par excellence, şi nu pentru că e despre o românie urbană şi modernă, despre amoruri şi politichii. ci pentru că e vorba despre un personaj literar despre care pot spune că m-am îndrăgostit realmente, doamna t. şi pentru că mai e vorba despre o midinetă dolofană ce seduce paginile cu onduleurile ei.

un roman neîndeajuns discutat şi tradus, care, după ştiinţa mea, nu are nici o ediţie critică de 77 de ani. un roman faţă de care publicul românesc s-a dovedit, cred eu, ingrat.
şi nu în ultimul rând, pentru că e scris de camil petrescu, cel care-i spunea lui mihail sebastian: "dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine"; după care, când îl întâlnea pe eliade, îi spunea: dragul meu, în românia sunt acum doar doi mai scriitori: dumneata şi cu mine." and so on.

imagini din filmul omonim al lui sergiu prodan şi al vioricăi mesina (2001)


Razvan Radulescu – Teodosie cel Mic

[Zum]

o calatorie in timp, in vremea liceului - sa aleg un roman de-al Hortensiei? imi placea mult, insa de-atunci n-am mai recitit-o asa ca nu stiu cat de mult as gusta-o acum. nici Craii de Curtea-Veche nu cred ca e Cartea.

sau mai departe - Toate panzele sus!, romanul romanesc al copilariei. am crescut totusi, asa ca

inapoi in ziua de azi, uitand de toate cartile importante necitite: sa aleg una dintre cartile despre mine? Exuvii (Simona Popescu) e prima care-mi vine-n minte. Orbitor. toate ar putea fi Aleasa, insa nici una nu e cea mai cea.

poate unul dintre romanele 'tinerilor prozatori'... da!

nu faceti ochii mari (sau faceti-i) - romanul meu romanesc preferat e Teodosie cel Mic. Teodosie... care de fiecare data ma lasa fara cuvinte fiindca nu stiu ce poti sa zici despre o carte (aproape) enervant de perfecta. e greu, acolo totul face tzac-tzac-tzac, fiecare virgula isi are locul ei, fiecare cuvant e ales cum trebuie, pus unde trebuie, oricat ai cauta stridente sau alunecari nu gasesti. si apoi umorul. si rochiile Otiliei, fantoma. si povestile. si joaca. si stilul ala aproape clasic (ce descrieri!) in spatele caruia vezi scriitorul razand ghidus. si acvariul de lupta. si gata.

Mircea Cartarescu – Nostalgia

[Mihaela Ursa]

My all times favourite din proza romaneasca nu exista. Pentru ca nu am preferinte atat de constante. Ba e Caragiale (oricare din doi), ba Urmuz, ba Istrati, ba Blecher, ba minunata de HPB, ba contemporani, ba clasici.

Un exercitiu de amor, inteleg ca asta se asteapta de la mine, iar nu o selectie critica. Or, dintre cartile pe care le recitesc la un an-doi, rasare azi, mai stralucitoare decat celelalte, Nostalgia lui Mircea Cartarescu. Pentru ca o iubesc de cand, in ultimul meu an de liceu, am citit-o, albastrui-verzuie, pe o hartie paroasa, ca Visul. Pentru ca de atunci am recitit-o in editia completa din 1993 pana s-a ferfernitit si tipei dandyiote de pe coperta i-a crescut un neg de cafea chiar sub nas.

Ea nu-mi vorbeste numai despre literatura si despre Totul-care-nu-incape-niciodata-in-creatie, desi creatia e moarta daca nu viseaza la El, ci si despre niste fetite care refac propriul lor Decameron si mult mai mult decat atat, cam cum faceam in copilarie in jocurile mele cele mai reusit voluptuoase, de o voluptate non-erotica, ci pur si simplu transgresiva, despre arhitectul muzical si caracatitos pe care l-am invidiat multa vreme, despre ouale Orbitorului (pentru ca tot Orbitorul aici cuibareste), pe care-mi place sa le pipai cu duiosie. Ea-mi vorbeste si despre mine si colegii mei de clasa, care am crescut 18 ani intr-o lume, ca sa fim azvarliti intr-alta cam pe cand citeam prima editie a acestei carti.

Gellu Naum – Zenobia

[Oceania]

Auzi de la X sau de la Y despre cea mai tare carte romaneasca. Faci rost de ea cu nerabdare, o citesti, dar pe tine nu te impresioneaza. De ce? Pentru ca nu exista „cea mai buna carte ever” fie ea romaneasca sau straina.

O carte place unora si nu place altora, e ca in cazul unui tablou. Calificativul de „cel mai bun roman” depinde de fiecare cititor in parte si de scala sa de valori. Caci, daca nu se pune problema asa, nu mai e vorba despre literatura, ci despre un truc comercial.

Pentru mine exista doar carti speciale pentru fiecare epoca din viata mea. Nu de mult, numeam special romanul „Ambasadorul” scris de Ioan Mihai Cochinescu. Dar am vorbit deja despre el si nu vreau sa ma repet. Asa ca aleg azi altceva.

„Zenobia” lui Gellu Naum imi pare un roman exceptional. Din cauza rimei tainicei. Din cauza magiei cuvintelor si-a parcursului initiatic. Din cauza paginilor de proza metamorfozate in pohem. Pentru ca imi place proza poetica care are coerenta unui vis. Proza care manuieste coduri apropiind cititorul de scriitor, si-n acelasi timp, apropiindu-i pe amandoi de o interioritate in care ajung sa-si atinga degetele - in ciuda distantei fizice. „Zenobia” imi pare speciala pentru ca, inainte de-a deschide cartea, aveam mari asteptari de la ea. Iar atunci cand am terminat-o, asteptarile nu mi-au fost inselate.

Acest roman este una dintre cele mai bune carti romanesti. Argumentul meu este: pentru ca imi place! Si daca as reusi performanta de-a va explica de ce imi place, inseamna ca nu imi place indeajuns de mult...

Gramatica Academiei

[Diacritica]

Gramatica Academiei e asa, cam ca o femeie.

E multa, zdravana si rotunda la cotoare.

si e doua (Cuvantul si Enuntul), ca orice femeie adevarata: curva in pat (ca ce-i enuntul, de nu o curva pe care-o rastalmacesti dupa cum iti pica bine?) si doamna in public (ca ce-i cuvantul, de nu doamna careia nu-i e permis s-apara-n public altfel decat corect aranjata?).

Gramatica Academiei e precum o femeie pe care o-ntrebi de-i laie sau balaie, iar ea-ti raspunde-n cei doi peri ai cozii de peste: e fie asa, fie invers. Apoi, din senin, din iarba verde (de obicei taman cand iti vine chefu' s-o-ntorci pe degete), ridica spranceana si-ti spune verde-n fata NU. Niciodata nostri cu doi i.

Iar in caz de discutiune intelectuala la o cafea, te-abureste de te-ameteste, te plimba printre infixe, afixe, sufixe si prefixe, pana-ti zdruncina increderea in putintele-ti diverse si-ncepi sa-ti zici ca nu-i de nasul tau. si ca dna stefania Popescu e mult mai abordabila - poti chiar s-o iei cu tine-n pat.

Cand nu te scoate din minti, Gramatica Academiei e chiar cool. Genul de femeie cu care poti sa iesi fara teama in lume.

Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

[Klara]

Anunt Publicitar

Esti adolescent si totusi te simti batrin?

Ai trait putin si totusi ai impresia ca ai vazut tot?

Ai iubit numai o data, de doua, de citeva ori, dar ai convingerea ca nu vei mai putea iubi niciodata?

Iti doresti sa traiesti viata cit mai intens posibil si totusi te simti deja obosit, dezamagit, pacalit de existenta?

Spectacolul maturitatii ti se pare o piesa ieftina pusa in scena cu actori patetici, lipsiti de talent si entuziasm?

Te simti persecutat de un sistem educational obtuz, dictatorial si abrutizant?

Ai impresia ca nimeni si nimic nu e capabil sa iti ofere un raspuns pertinent la intrebarea: de ce m-am nascut?

Ai dreptate si esti perfect indreptatit sa simti toate acestea. Toti cei care spun ca nu ar fi asa, crezindu-se si aratindu-se superiori tie, de la inaltimea diferentei de ani traiti in plus fata de tine, sint ignoranti si ignorabili.

Dovada ca e asa si ca ceea ce traiesti tu este unul din adevarurile eterne si neperisabile ale adolescentilor din toate timpurile e aici: “Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade.

Citeste-l.

Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

[Poiematike]

Cea mai buna bucata de proza romaneasca

in cazul meu, raspunsul se livreaza by default : ”Craii de Curtea Veche”. De ce? Pentru ca este, de ex., inimitabila. De cati scriitori ati mai auzit ca scriu ”in stilul lui Mateiu Caragiale”? Exact. De niciunul. Sau pentru ca este, de ex., intraductibila. Cine s-ar incumeta, fara sa cada in rizibil, sa transpuna moleseala levantina, depravarea bucuresteana, melancolia balcanica? Sunt lucruri pentru care nu exista echivalenta in alte limbi (occidentale, cel putin). Stilul e inclasificabil. Ba emfatic ad nauseam, ba comic spre turpitudine. Sau dialoguri sardonice sau reverii mesmerizante. Combinatia paracelsica dintre obscenitate si aristocratie este secretul valorii mateine. N-am vazut niciodata in ”Crai” decadenta sau prolixitate, pretiozitate ori gravitate naiva. As putea sa spun ca-I ceva intre paseism si oniric, un hibrid marcat de subtilitate, ceva ca o bijuterie stranie pe un piept in putrefactie, dar as consuma degeaba cuvinte. Eram in serioase si stufoase discutii cu mine daca sa marturisesc despre ”Crai” sau despre cealalta parte de proza care ma bantuie. [La mine, locul intai e intotdeauna un yinyang d’asta..]. Cealalta fata a monstrului fiind ”Nopti la Serampore” a lui Eliade. Poate altadata

Octavian Paler – Viata pe un peron

[Dreamingjewel]

Sunt carti peste care ai norocul sa nimeresti exact la momentul potrivit, iar „Viata pe un peron” a lui Octavian Paler este, pentru mine, o asemenea carte. M-am regasit in eroul principal, “jumatate sfant, jumatate sobolan“. Un om atat de sedus de puritatea idealurilor sale incat nu reuseste sa termine niciun lucru pe care il incepe - fiindca realitatea nu se dovedeste niciodata la inaltimea iluziilor sale - si a carui capacitate de a despica firul in multipli de saisprezece il face incapabil sa actioneze intr-un sens sau altul. M-am regasit in nesfarsitele lui frici: frica de a nu actiona gresit, frica de a nu fi asteptat prea mult, frica de a nu se dovedi las in fata fricii.

Farmecul cartii este ca, la fel ca viata, submineaza fiecare concluzie pe care o trage. Nu ai raspunsuri si certitudini, daca pornesti la lupta trebuie sa o faci fara ele. Toate revelatiile pot fi pasi spre inteleptire sau pretexte pentru resemnare.

E o carte foarte personala, izvorata din framantari reale. Citind-o, simti ca nu iei contact cu o poveste, ci direct cu sufletul unui om, expus in toata vulnerabilitatea sa. Sa descopar, in momentul in care, ca adult, sunt acut constienta de propriile mele limitari si defecte, ca si ceilalti oameni sunt imperfecti si macinati de indoieli, ca ezita, ca se tem sa nu esueze, mi se pare cumva incurajator: asta inseamna ca nu sunt slaba sau ratata, ci sunt doar un om ca multi altii. si, daca ei, confruntandu-se cu propriile lor indoieli, au totusi curajul de a incerca si, unii, norocul de a reusi, atunci acest lucru este posibil si pentru mine.

Petru Dumitriu – Cronica de familie

[Bughi]

Am ales “Cronica de familie” de Petru Dumitriu.Trei volume insumand peste 1500 de pagini; marirea si decaderea unei familii boieresti, urmarita pe mai multe generatii, pe parcursul unui secol, de pe vremea lui Cuza pana in “obsedantul deceniu” ’50, perioada scrierii romanului, eroii ultimului volum fiind nepotii si stranepotii celor din primul. Zeci si zeci de personaje: ambitiosi urcand treptele prin manevre politice si financiare, ambitioase urcand treptele prin intrigi de alcov, dandies irosindu-si inzestrarile intr-o viata pe cat de placuta pe atat de sterila, femei care se sting in casnicii nefericite, pierzandu-si orice bucurie si ratiune de a trai, femei care se bucura nestingherite de viata cu prietenul familiei, peste capul sotului prea slab sau ignorant sau nepasator, femei usoare de toate rangurile, de la prostituate de rand la intretinute din lumea teatrelor si pana la doamne din inalta societate care se vand mult mai scump si mai discret... O lume eleganta, mondena, hedonista, nepasatoare uneori pana la cinism... care se sfarseste brusc prin '47-'48.Urmeaza mizeria, lupta zilnica pentru supravietuire, iar ca singura salvare, fuga peste granita, uneori reusita, alteori nu, uneori chiar fatala... Unul dintre cele mai bune romane romanesti, cu soarta ingrata, datorata duplicitatii politice a autorului.

Radu Tudoran – Fiul Risipitor

[capricornk13]

A fost foarte dificila rugamintea lui zum de a alege romanul romanesc preferat ever - sunt convinsa ca toata lumea ar fi preferat sa aiba variante multiple:) M-am gandit sa ies din blocaj scriind nu neaparat despre "cel mai", ci despre unul aproape complet ignorat, din cate stiu eu: "Fiul risipitor" al lui Radu Tudoran. Poate ca singurul motiv din care m-a impresionat atat de tare cartea este ca eram tanara si romantioasa cand am citit-o prima oara, insa am revenit asupra ei constant de-a lungul timpului. E o poveste de dragoste clasica, in care Ea se indragosteste pentru totdeauna de El, il urmeaza si-l asteapta febril toata viata, e parasita si continua sa astepte, traieste numai prin iubirea asta care o trezeste in adolescenta, o formeaza, ii ofera unica motivatie de a trai si, evident, in final i-o ia. Ceea ce m-a facut sa iubesc eu romanul este, pe de o parte, intuitia cu care este descris Fiul risipitor, faptul ca Tudoran a inteles ca exista oameni intr-o continua cautare de sine, etern nemultumiti, pentru care iubirea celuilalt nu poate insemna implinire perfecta si, pe de alta parte, empatia si delicatetea cu care sondeaza sentimentele celei ce iubeste.

Ion Creanga – Amintiri din copilarie

[adina b]

— Ia, poftim de incaleca pe Balan, jupaneasa! zise parintele, de tot posomorat, sa facem pocinog sfantului Nicolai cel din cui. si cu toata staruinta lui Mos Fotea si a lui badita Vasile, Smarandita a mancat papara, si pe urma sedea cu mainile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camasa de pe dansa. Noi, cand am vazut asta, am ramas inlemniti. Iar parintele, ba azi, ba maine, aducand pitaci si colaci din biserica, a impartit la fiecare, de ne-a imblanzit, si treaba mergea struna; baietii schimbau tabla in toate zilele, si sambata procitanie. Nu-i vorba, ca noi tot ne faceam felul, asa, cateodata; caci, din batul in care era asezata fila cu cruce-ajuta si buchile scrise de badita Vasile pentru fiecare, am ajuns la trataji, de la trataji la ceaslov, s-apoi, da, Doamne, bine! in lipsa parintelui si a dascalului intram in tinterim, tineam ceaslovul deschis, si, cum erau filele cam unse, trageau mustele si bondarii la ele, si, cand clampaneam ceaslovul, cate zece-douazeci de suflete prapadeam deodata; potop era pe capul mustelor!

Camil Petrescu – Ultima noapte

[Strelnikov]

un prof in liceu [fan Pirgu din Craii..] lua la misto precoitala "lectie de filozofie" din capitolul 3: "ma baeti, sta Gheorghidiu cu Blonda'n pat si pune Nietzsche'n ea in loc sa". capitolul 3 e complet artificial, so to speak, si la fel e toata cartea, autenticitatea & existentialismu lu peste. pe vremea aia eram toti foarte preocupati de Sex, foarte speriati si teoria profului parea solida, la rigoare orice film porno serios confirma: in pat cu Blonda e posibil un singur lucru, daca nu esti batran si gay.

ceva mai tarziu am aflat [merci, J-P Sartre] ca poti discuta Nietzsche chiar in timp ce – nu doar inainte si dupa. profii grasi de romana & actorii porno germani [desi remarcabili in zonele lor de expertiza] nu's intotdeauna foarte tari pe existentialism.

cartea are destule probleme, tehnic vorbind, ramane totusi cea mai agresiva si vie pe care'o stiu in literatura ro. esti din bucuresti, esti misogin, afemeiat, anarhist, mad about books & ultraviolence, borasti cand te uiti in stanga si'n dreapta prin parcuri malluri parlament cluburi si gazete? u my Brother, hypocrite lecteur, i think u'll enjoy the novel.

astă-seară, concert la herăstrău

elevii şi studenţii beneficiază de intrare gratuită.

l.e. concertul a fost amânat. cam bataille de jeu.

ziua de sânziene

kfk

un scriitor care nu scrie e un monstru care invită la nebunie.

(convorbiri cu janouch)

actualitatea lui stendhal

este destul de greu să vorbeşti despre o carte atât de clasică, stoarsă pân-acum de mii de critici, profesori, scriitori şi cititori. dar risc un pic, şi nu mă pot abţine să nu scriu câte ceva, mai ales că mi-a plăcut tare mult, recitind-o după 17 ani, din simplul motiv că este o traducere nouă, a irinei mavrodin, curajoasă după cea de-atâtea ori reeditată a lui gellu naum.

cine nu ştie subiectul? julien sorel, un sărac mediocru dar frumos vrea să parvină şi pentru asta seduce două femei - o nevastă şi o fecioară. evident, trebuie să plătească pentru asta. şi moare.

dar ceea ce vreau să spun sunt două lucruri:

1. actualitatea eroului - toţi suntem julien sorel

cum ai fi putut ghici că sub acest chip de fată, atât de palid şi de blând, se ascunde o hotărâre de nestrămutat de a muri mai bine de mii de ori decât de a nu face avere (p.37), ei bine, stendhal mi l-a făcut atât de simpatic, că mi l-am imaginat ca pe un candidat venit la biroul nostru de recrutare să-şi caute job - aceleaşi neconcordanţe între declaraţii şi fapte, aceleaşi ambiţii, aceleaşi greşeli. se trezeşte spunând prostii, face gafe, e inconstant etc.

ceea ce am învăţat de la personaj este totala sa voinţă de a învăţa de unde poate, de a experimenta situaţii care să-l ducă la poziţia socială pe care o visează. o permanentă descoperire de sine se petrece cu julien, de la început, de când deschide ochii asupra lumii, până în momentul morţii. este un monstru de luciditate şi de analiză.

stendhal e foarte blând cu julien, îl povesteşte cu ironie condescendentă: mărturisesc că slăbiciunea de care julien dă dovadă în acest monolog nu îmi dă o prea bună părere despre el. ar fi vrednicul camarad al acelor conspiratori cu mănuşi galebene, care vor să schimbe tot felul de a fi al unei ţări mari, şi nu vor să-şi poată reproşa nici o zgârietură. (p.157) da, mă voi amuza când voi ridiculiza din plin această fiinţă atât de odioasă numită de mine eu. (p.434)

mi se pare bună remarca traducătoarei din prefaţă cum că sorel ar fi un străin camusian avant la lettre. ca şi meursault, julien sorel e străin de ceilalţi, preferă de fiecare dată să fie singur, nu-i înţelege pe ceilalţi şi îşi doreşte să moară:

lăsaţi-mi viaţa mea ideală. micile hărţuieli, amănunte din viaţa reală, mai mult sau mai puţin jugnitoare pentru mine, m-ar scoate din Cer. fiecare moare cum poate; eu nu vreau să mă gândesc la moarte decât în felul meu. ce-mi pasă de ceilalţi? relaţiile mele cu ceilalţi vor fi tăiate brusc. vă rog să nu-mi mai vorbiţi despre aceşti oameni; îmi ajunge să-i văd pe judecător şi pe avocat. (p.501) este ciudat totuşi că nu am cunoscut arta de a mă bucura de viaţă decât după ce mi-am văzut sfârşitul atât de aproape. (p.502)

2. amorul raţional

în cuplurile cărţii, dragostea e aspru criticată. dacă pentru domnişoara de la mole, legătura cu julien e doar un joc de orgoliu şi voinţă, iar pentru julien, ambele legături sunt doar experienţă, eroina cărţii e doamna de rênal - doar ea se abandonează total, până la iraţiune, amorului faţă de atât de tânărul amant. ca atare, dispare şi ea la scurt timp după moartea lui julien.

mi-a plăcut însă cum stendhal se arată zgârcit cu dragostea bărbaţilor. jocurile de-a amorul ale lui julien sunt doar pariuri cu sine însuşi (chiar în clipa în care orologiul va bate ora zece, voi săvârşi ceea ce mi-am făgăduit toată ziua că voi face în seara sta, sau, dacă nu, voi urca în camera mea şi îmi voi zbura creierii - p.69). iar după prima experienţă sexuală cu doamna de rênal, se întreabă:

Dumnezeule! să fii fericit, să fii iubit nu-i decât atât? ... asemenea soldatului care se întoarce de la paradă, julien avu grijă să-şi treacă prin minte cu cea mai mare atenţie toate amănuntele purtării sale. - am făcut oare tot ceea ce îmi datoram mie însumi să fac? mi-am jucat oare bine rolul? (p.102)

iubirea bazată pe raţiune este, fără îndoială, mai înţeleaptă decât iubirea adevărată, dar ea nu are dcât puţine clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine pe sine şi se judecă fără încetare. (p.383)

per final, romanul şi pentru mine e o capodoperă, mi se pare surprinzător de actual, şi mă gândesc că a fost scris înaintea romanelor lui flaubert şi dostoievski. mă bucur că l-am recitit acum, după marea dezamăgire cu mănăstirea din parma.

stendhal, roşu şi negru, editura leda, bucureşti, 2007, traducere de irina mavrodin, 534 pagini.
coperta de walter riess