capodoperele mele cinematografice: copilăriile

1. cele 400 de lovituri (scandalagiul)

cel mai frumos film despre copilărie pe care l-am văzut pân-acum.

există o secvenţă în care un grup de copii asistă la un spectacol de teatru de păpuşi. e sublim, toţi au feţişoarele fermecate în faţa păpuşilor, cred că aşa îşi doreşte fiecare artist să-i fie privite creaţiile - şi în mod sigur truffaut însuşi.

antoine doinel este puber, deci la vârsta aceea. îi place libertatea, adică să-şi bată joc de profesorii imbecili, de parinţii dezinteresaţi - şi vrea să facă ce-i place. are şi unde, căci locuieşte la paris.

ce dacă fuge de-acasă, trăieşte aventuri cu prietenul său rené, ce dacă minte şi face pungăşii, ce dacă ajunge chiar la şcoala de corecţie - lui îi place libertatea şi face orice pentru asta.

în fine, nu are rost să explic de ce e bun filmul, cum sunt cadrele, de ce lumina e aşa şi bezna invers (filmul e alb-negru), de ce perspectiva imaginii e într-un fel şi tăcerea altfel - ăsta e rostul criticilor, şi probabil c-au făcut-o.

iată câteva imagini livreşti despre îndrăgostirea puştiului de balzac, căruia-i contruieşte un altar, după ce citeşte în căutarea absolutului (cine mai citeşte azi în căutarea absolutului?):

iată secvenţa preferată - ce simbolizează pentru mine libertatea copilăriei - e una dintre cele mai frumoase secvenţe cinematografice:

capodoperele mele cinematografice. caracter

karakter

un film pe care-l văzusem mai demult, prin adolescenţă şi pe care muream să-l mai văd o dată! mi s-a părut pe-atunci un film atât de şocant prin ceea ce era diferit de mentalitatea mea, încât l-am reţinut ani de-a rândul.

ecranizare după un roman clasic olandez scris de ferdinand bordewijk (autor netradus la noi) în 1938. două personaje: tatăl, executor aprig exponent al domniei legii, şi fiul bastard, dornic să parvină. la mijloc, o mamă rece, care preferă să nu vorbească. filmul este un duel între tată şi fiu. o viziune întunecată a unei educaţii "reci" duse până la absurd.

sociologic vorbind, filmul ar putea fi o ilustrare a sentimentului protestant al datoriei. sentimental vorbind, filmul este însă o ilustrare a dezumanizării totale.

aşa cum copiii români sunt consideraţi de către părinţi tot copii până la moarte şi prin asta vor rămâne iresponsabili tot până la moarte, tot aşa tânărul din film e considerat responsabil chiar înainte de concepere. caracterul ce va ieşi la iveală din încercările la care va fi supus îl va face imun la tot.

filmul - era să zic romanul - are multă tensiune, are şi intrigă poliţistă, ţi-aduce-aminte de dickens, e întunecat-demonic şi nu are cum să nu te impresioneze. pe mine, cu prisosinţă.

filmul poate fi văzut pe părţi şi pe youtube aici.

ultima zi din viaţa unui gentleman perfect

un bărbat singur

de subiectul filmului nu e mare lucru - cu dragostea pierdută, un profesor de literatură englez ia decizia să se sinucidă - trăieşte în america şi e homosexual. mai are o prietenă care-i poartă sâmbetele, dar degeaba. apare apoi şi o posibilă nouă dragoste, un tânăr student. nu ştiu cum o fi romanul, scris de christopher isherwood - eu am citit domnul norris schimbă trenul, şi nu m-a impresionat.

dar importante mi se par interpretările lui colin firth, rolul principal, şi cea secundară a lui julianne moore - actriţă roşcată de care îmi place de mor şi pe care am văzut-o numai în roluri ciudate. iată de pildă scena de mai jos, care mi-a plăcut cel mai mult din film.

regizorul filmului este un creator de modă, e la primul film şi nu pot spune că nu a imprimat filmului o anume viziune. puţin exagerată prin prea-tragismul ei, zic, însă reuşit abordată în a crea puncte de forţă ale unei ultime zi de muritor plictisit.

de neuitat şi muzica, chiar dacă foarte sumbră.

o capodoperică de pessoa

no, ce să zic acu'?

o cărţulie care m-a convins printr-un silogism beletristico-ironic cum numai fiind bancher poţi fi cu adevărat anarhist.

o capodoperă scurtă de fernardo pessoa -


fernardo pessoa, bancherul anarhist, editura est, bucureşti, 1995, traducere de micaela ghiţescu, 86 pagini

cutia din lemn de nuc

nu e de ajuns de câte ori mă cuprinde bucuria descoperind romane scrise de sârbi - vecini de care nu ne interesăm deloc. de pildă, autorul acestei cărţi, nikola milošević, a fost un vestit filozof sârb, om politic, ţinta unor dese antetate contra opiniilor sale.

ei bine, cărticica aceasta, de citit pe drumul unei zile la serviciu şi-napoi, a fost o surpriză plăcută: autorul îşi descrie câteva amintiri de juneţe - experienţe erotice, întâmplări politice (de fapt, anecdote), cugetări metafizice:

ca student, îi plac perversiunile: să pipăie femei în trenul aglomerat, să facă sex pe frunze cu lăptărese, să seducă prietenele mamei ca să se culce cu el. dar nu numai.
descoperă şi alte perspective ale vieţii: nenorocirile bolşevismului, tâmpenia turnatului la partid, întâmplări parapsihologice.
- totul scris concis, inteligent, pasionant.

am rămas cu o idee:
destinul (implacabil) e de 2 feluri: unul interior, care ne "spune" ce să facem - recunoaştem semne, educăm simţurile - şi altul exterior, care nu mai depinde de noi.
tot ce se acumulează în viaţă nu e decât o progresie de puncte în care se intersectează 2 tipuri de inevitabilităţi - una exterioară, cealaltă interioară.
şi în asta stă toată înţelepciunea acestei lumi. (p.126)

nikola milošević, cutia din lemn de nuc, editura niculescu, 2004, traducere de annemarie sorescu marinković, 138 pagini

turgheniev / bazarov

2 tineri se-ntorc acasă, în provincie. şi-au terminat studiile. unul e discipolul celuilat, al nihilistului. fiind nihilist, nu crede în nimic, nu recunoaşte nici o autoritate - fie ea a statului, a tradiţiei, a obârşiei, a dragostei. important pentru el sunt 2 lucruri - ştiinţa şi libertatea.

e un roman frumos de-a dreptul, de care mi se făcuse dor. are multă emoţie, efuziuni lirice, are şi dragoste, are loc şi un duel. avem într-un conac doi fraţi bătrâni - unul e tatăl discipolului, în alt conac o femeie plictisită cu sora ei brună, iar în al treilea conac, doi bătrânei îndrăgostiţi de fiul lor - nihilistul.

ei bine, în spatele dialogurilor pline de spirit, stau ascunse rosturile vieţii - amorul, tinereţea, bătrâneţea, plictiseala, moartea.
n-are nici un rost să tot vorbim necontenit despre metehnele noastre... am înţeles că ne ocupăm de fleacuri, pălăvrăgim, chipurile, despre artă, despre o creaţie inconştientă, despre parlamentarism, avocatură şi cîte şi mai câte, când, de fapt, e vorba despre pâinea noastră cea de toate zilele, când ne înăbuşă cele mai absurde superstiţii, când toate societăţile noastre de acţiuni dau faliment numai din cauza lipsi oamenilor cinstiţi şi când însăşi libertatea, de care se ocupă atâta guvernul, puţin probabil să ne fie de folos, din moment ce mujicul nostru este gata să-şi fure pâinea de la gură şi cămaşa de pe el, numai ca să se poată îmbăta la cârciumă. (p.65)
noi vrem să ne batem, să-i criticăm pe alţii, să-i facem pe alţii cu ou şi cu oţet. (p.225)

mie mi-a plăcut mult romanul, dar totuşi nu înţeleg succesul pe care l-a avut turgheniev în franţa - prieten cu flaubert, maupassant, zola - tolstoi spunea despre el că era un om plicticos, nu credea în nimic şi dorea să iubească, neputând-o face.

enfin, un roman frumos, pe care l-am citit cu drag. în plus, traducerea lui mircea lutic, foarte izbutită.

ivan sergheevici turgheniev, părinţi şi copii, editura litera şi jurnalul naţional, bucureşti, 2010, 251 pagini, traducere de mircea lutic