capodoperele mele cinematografice: cinema paradiso

cinema paradiso

unul dintre filmele mele de suflet -
nu ştiu cum să-l cataloghez, dar parcă mai contează?:

film despre trecut
film despre copilărie
film despre cinema
film despre dragostea pierdută
film de simboluri
despre italia
despre europenitate - orice ar însemna asta -
despre emoţie
et cetera.

datorită acestui film mi-a fost dragă mai apoi monica bellucci şi am rezistat prea-lungului şi imposibilului baaria.
şi tot datorită acestui film îl iubesc pe morricone.

enfin, un film la care să mă-ntorc când vreau să mă-mbăt de emoţie... :)


şi scena la care de obicei chiar îmi dau lacrimile - la propriu:

michaux

michaux e un tip complexat şi foarte revoltat. suferă. şi prin poezie îşi exhibă trăirile. de pildă, în volumul proprietăţile mele (1929), povesteşte cum bate pe câte unul: "alţii preferă monologul interior/ eu nu/ prefer să bat". contra unei dureri de cap sau a unui panariţiu strigă cu metafore. îi vine să se ducă departe, cu corăbii sau pe limburi neştiute, trăind în explozii.

mai mult mi-au plăcut 2 poezii:
Mon sang
Le bouillon de mon sang dans lequel je patauge
Est mon chantre, ma laine, mes femmes,
Il est sans croûte. Il s’enchante, il s’épand.
Il m’emplit de vitres, de granits, de tessons.
Il me déchire. Je vis dans les éclats.

Dans la toux, dans l’atroce, dans la transe
Il construit mes châteaux.
Dans des toiles, dans des trames, dans des taches.
Il les illumine.

Pensées

Penser, vivre, mer peu distincte;
Moi – ça – tremble,
Infini incessamment qui tressaille.

Ombres de mondes infimes,
ombres d’ombres,
cendres d’ailes.

Pensées à la nage merveilleuse,
qui glissez en nous, entre nous, loin de nous,
loin de nous éclairer, loin de rien pénétrer;

étrangères en nos maisons,
toujours à colporter,
poussières pour nous distraire et nous éparpiller la vie.

henry michaux, spaţiul dinlăuntru, editura univers, bucureşti, 1970, col. orfeu, traducere de vasile nicolescu, 167 pagini
_________________________
Sângele meu

Clocotul sângelui meu în care mă scald
Mi-e cantor, veşmânt şi femeie.
E fără de crustă. Se bucură şi se revarsă.
Mă umple de pietre, de geamuri şi cioburi.
Mă sfâşie. Trăiesc în explozii.

În tuse, în groază, în transă
Îmi înalţ palatele,
În pânză, în vălul urzelii, în pete
Le luminează.

Gânduri

A gândi, a trăi, mare de-abia distinctă;
Eu - uite-aşa - tremur,
Infinit tresărind fără-ncetare.

Umbre de lumi infime,
umbre de umbre,
cenuşă de aripi.

Gânduri plutind minunat,
lunecând în noi, între noi, departe de noi,
departe de-a ne lumine, departe de-a pătrunde ceva;

străine în casele noastre,
gata să duceţi vorbe mai departe,
prafuri bune să ne distreze şi să ne-mprăştie viaţa.

capodoperele mele cinematografice: copilăriile

1. cele 400 de lovituri (scandalagiul)

cel mai frumos film despre copilărie pe care l-am văzut pân-acum.

există o secvenţă în care un grup de copii asistă la un spectacol de teatru de păpuşi. e sublim, toţi au feţişoarele fermecate în faţa păpuşilor, cred că aşa îşi doreşte fiecare artist să-i fie privite creaţiile - şi în mod sigur truffaut însuşi.

antoine doinel este puber, deci la vârsta aceea. îi place libertatea, adică să-şi bată joc de profesorii imbecili, de parinţii dezinteresaţi - şi vrea să facă ce-i place. are şi unde, căci locuieşte la paris.

ce dacă fuge de-acasă, trăieşte aventuri cu prietenul său rené, ce dacă minte şi face pungăşii, ce dacă ajunge chiar la şcoala de corecţie - lui îi place libertatea şi face orice pentru asta.

în fine, nu are rost să explic de ce e bun filmul, cum sunt cadrele, de ce lumina e aşa şi bezna invers (filmul e alb-negru), de ce perspectiva imaginii e într-un fel şi tăcerea altfel - ăsta e rostul criticilor, şi probabil c-au făcut-o.

iată câteva imagini livreşti despre îndrăgostirea puştiului de balzac, căruia-i contruieşte un altar, după ce citeşte în căutarea absolutului (cine mai citeşte azi în căutarea absolutului?):

iată secvenţa preferată - ce simbolizează pentru mine libertatea copilăriei - e una dintre cele mai frumoase secvenţe cinematografice:

capodoperele mele cinematografice. caracter

karakter

un film pe care-l văzusem mai demult, prin adolescenţă şi pe care muream să-l mai văd o dată! mi s-a părut pe-atunci un film atât de şocant prin ceea ce era diferit de mentalitatea mea, încât l-am reţinut ani de-a rândul.

ecranizare după un roman clasic olandez scris de ferdinand bordewijk (autor netradus la noi) în 1938. două personaje: tatăl, executor aprig exponent al domniei legii, şi fiul bastard, dornic să parvină. la mijloc, o mamă rece, care preferă să nu vorbească. filmul este un duel între tată şi fiu. o viziune întunecată a unei educaţii "reci" duse până la absurd.

sociologic vorbind, filmul ar putea fi o ilustrare a sentimentului protestant al datoriei. sentimental vorbind, filmul este însă o ilustrare a dezumanizării totale.

aşa cum copiii români sunt consideraţi de către părinţi tot copii până la moarte şi prin asta vor rămâne iresponsabili tot până la moarte, tot aşa tânărul din film e considerat responsabil chiar înainte de concepere. caracterul ce va ieşi la iveală din încercările la care va fi supus îl va face imun la tot.

filmul - era să zic romanul - are multă tensiune, are şi intrigă poliţistă, ţi-aduce-aminte de dickens, e întunecat-demonic şi nu are cum să nu te impresioneze. pe mine, cu prisosinţă.

filmul poate fi văzut pe părţi şi pe youtube aici.

ultima zi din viaţa unui gentleman perfect

un bărbat singur

de subiectul filmului nu e mare lucru - cu dragostea pierdută, un profesor de literatură englez ia decizia să se sinucidă - trăieşte în america şi e homosexual. mai are o prietenă care-i poartă sâmbetele, dar degeaba. apare apoi şi o posibilă nouă dragoste, un tânăr student. nu ştiu cum o fi romanul, scris de christopher isherwood - eu am citit domnul norris schimbă trenul, şi nu m-a impresionat.

dar importante mi se par interpretările lui colin firth, rolul principal, şi cea secundară a lui julianne moore - actriţă roşcată de care îmi place de mor şi pe care am văzut-o numai în roluri ciudate. iată de pildă scena de mai jos, care mi-a plăcut cel mai mult din film.

regizorul filmului este un creator de modă, e la primul film şi nu pot spune că nu a imprimat filmului o anume viziune. puţin exagerată prin prea-tragismul ei, zic, însă reuşit abordată în a crea puncte de forţă ale unei ultime zi de muritor plictisit.

de neuitat şi muzica, chiar dacă foarte sumbră.

o capodoperică de pessoa

no, ce să zic acu'?

o cărţulie care m-a convins printr-un silogism beletristico-ironic cum numai fiind bancher poţi fi cu adevărat anarhist.

o capodoperă scurtă de fernardo pessoa -


fernardo pessoa, bancherul anarhist, editura est, bucureşti, 1995, traducere de micaela ghiţescu, 86 pagini