dare de seamă despre despre blogurile livreşti (1)

când mi-am început blogul, eram pregătit să mă opun opiniilor teroristei şi ale lui white noise, cu care nu eram de acord şi, neajungându-mi comentariile, m-am hotărât să-mi fac eu blogul meu, deşi habar n-aveam să umblu pe hostinguri (nu c-acuma m-aş pricepe foarte). am primit încurajări din partea celor două, apoi am descoperit altele, prin comentarii sau din link în link - ionuca, dreaming jewel, jen, anda, zum, cinabru, adina, ameer, moonlightblues, în răspăr, fiction addiction, capricornk, raul, liviu, bookblog. scriitorii descopereau  şi ei anonim blogosfera şi blogurile despre cărţi, aflaseră ce înseamnă feedback-urile împătimiţilor de carte fără "ştaif" critic, adică ale adevăraţilor cititori. au trecut ceva ani, unii au încetat să scrie, alţii au scris tot mai rar, unii s-au împărţit în bisericuţe, alţii au cântat prohoduri. mai toţi am rămas cu trecutul, cu anii "tinereţii" blogosferei livreşti - căci între timp unii s-au maturizat, s-au căsătorit, şi-au luat slujbe, au cam lăsat cititul. alţii mai scriu câte ceva, sau doar comentează. eu însumi, m-am mai luat cu filmele, mai cu un concurs, mai cu un interviu,  mai cu un muzeu, mai cu gânduri răzleţe, mai cu câte-o poză, dar întotdeauna înapoi la cărţi.

am descoperit apoi blogosfera livrească franţuzească, pe potriva industriei editoriale de acolo - multă şi bună, adică. am descoperit "cealaltă" blogosferă românească, cea nelivrească, şi nici aici nu stăteau lucrurile prea rău... chiar dacă n-am lăudat, remarcam câte un blog în care apărea coperta unei cărţi (nu vorbesc aici despre saiturile colective). au apărut alte bloguri în loc, le-am trecut bucuros în blogrol, chiar dacă nu le-am mai vizitat regulat - cu speranţa că trebuie să existe bloguri despre cărţi, cu tot twitterul şi facebook-ul.

întărâtat de liviu, care a deschis recent discuţia despre începuturile  blogurilor despre cărţi, am postat un mic sondaj, din care reiese că cititorii de bloguri livreşti consultă în jur de 1 - 8 zilnic, şi pot paria că nici  înainte nu era altfel, aşa că nu lucrurile s-au schimbat ci numele lor.

astfel, există acum micawber, litere pervazive, costi, dan boeriu, di anais, diana, iulian, luiza, maya, rontziki, trifoi - şi chiar dacă scriu bine sau mai puţin bine (ca noi toţi) duc mai departe oglinda online a pasiunii pentru citit. deşi scriitorii s-au plictisit repede de online - unii au mai descoperit între timp facebook-ul -, deşi editurile nici acum, după 4 ani, nu înţeleg ce-i şi cum cu blogosfera asta, ea (şi blogosfera în general) va continua să existe. e de-abia la început, şi poate, după vreo 10 ani sau mai mulţi, ne vom putea face o imagine cât de cât mai clară - ce este ea, ce şi-a propus, ce a reuşit să facă, încotro.

orice lamentare, caracterizare, încheiere mi se par prea timpurii şi superficiale, nimic altceva decât revărsări de nostalgii, emoţii şi pasiuni - ceea ce nu-i rău, într-un mediu ăsta virtual şi rece. şi poate se va găsi în viitor vreun student mai vizionar să facă o cercetare "revoluţionară" şi să preţuiască un aşa efort.

pielea lui malaparte

curzio malaparte, personajul

născut în 1898, kurt erich suckert aka malaparte a luptat în primul război mondial, câştigând gradul de căpitan şi multe decoraţii, l-a sprijinit pe mussolini, în 1924, a fondat periodicul cucerirea statului, iar ca membru al partidului naţional fascist, a mai fondat periodice, a scris articole şi eseuri. publică reviste literare de avangardă iar în cartea tehnica loviturii de stat îi critică pe hitler şi pe mussolini. aşa încât e dat afară din partid şi exilat 5 ani pe insula lipari. apoi îşi ia o casă vestită pe insula capri, unde godard filmează dispreţul.

în al doilea război mondial, ca distins şi inteligent intelectual, e trimis drept corespondent de război pe frontul de răsărit (inclusiv în românia, perioadă tratată în filmul românesc călătoria lui gruber)

romanul pielea

m-a prins destul de târziu, însă treptat-treptat am descoperit cea mai răvăşitoare carte de război, după binevoitoarele lui littell. autorul însuşi se preumblă prin napoli împreună cu proaspeţii ocupanţi ai italiei, americanii. malaparte discută franc cu americanii, le arată cum este italia, dar mai ales, oamenii, italienii. americanii nu pricep iar aici malaparte aduce dovezi ale nevinovăţiei americane. e de pildă, teribil de amuzantă - dar şi dramatcă - scena în care, la o masă festivă, un peşte sirenă seamănă aşa de mult cu o fetiţă încât, în loc să-l mănânce, îl iau şi-l îngroapă, în ciuda servitorimii moarte de foame.

 

italienii din carte sunt napoletanii, iar napoli, este cel mai misterios oraş european, este singurul oraş din lumea veche care n-a dispărut ca troia, ninive, ca babilonul. (p.42) şi-acum, după ce-am citit cartea, alăturând şi gomora lui saviani, sunt convins că aşa este:

soldaţii negri pot fi vânduţi şi cumpăraţi - cum anume e o ciudăţenie, curvele aici îşi pun peruci blonde pe pubis, mamele îşi prostituează copiii soldaţilor pedofili, virginele îşi exhibă contra cost himenul, copiii sunt deja mafioţi şi justiţiari, homosexualii se adună în mişcări culturale ezoterice care promovează venirea unei noi orânduiri - comunismul.

cartea este a unui mizantrop, care constată că valorile şi civilizaţia europeană s-au dus odată cu războiul - dacă au existat vreodată -, că singura speranţă e societatea americană cu mentalitatea-i puerilă şi nevinovată. oamenii europei au revenit în război la instinctul de a se omorî unii pe alţii, creştinismul e ca şi cum n-ar fi, doar câinii merită dragoste, dar şi ei ajung să sufere din cauza oamenilor. este o carte crudă, despre cruzimile reale ale omenirii, ideea cărţii atinge sufletul şi-l răscoleşte cathartic.

civilizaţia modernă, acest război fără Dumnezeu, îi obligă pe oameni să dea importanţă pielii lor. până la urmă doar pielea contează. sigură, care poate fi atinsă, ceva care nu poate fi negat doar pielea este. este singurul lucru pe care ăl avem. care este al nostru. lucurul cel mai muritor care există pe lume. doar sufletul este nemuritor, vai mie! dar ce mai contează sufletul, astăzi, la urma urmei? doar pielea este cea care contează. totul este făcut din piele omenească. până şi bandierele armatelor sunt făcute din piele umană. nu se luptă pentru onoare, libertate, pentru dreptate. se luptă pentru piele, pentru pielea asta scârboasă. (p.129)

curzio malaparte, pielea (la pelle), editura univers, bucureşti, 2000, traducere de eugen uricariu, 326 pagini

coperta de done stan

ediţia a doua a apărut în colecţia cotidianul.

o altă impresie aici. 

pentru cunoscătorii de italiană, o emisiune literară adevărată despre o carte, cu scene din film şi opinii scriitoriceşti - emisiune de la care televiziunile româneşti ar trebui să ia un exemplu:

vine gaudeamus!

de săptămâna viitoare, târgul gaudeamus, de joi până luni.

joi, 18 noiembrie: 16.00 – 21.00
vineri, 19 noiembrie – duminică, 21 noiembrie: 10.00 – 20.00
luni, 22 noiembrie: 10.00 – 16.00

poliromul mizează pe venirea lui norman manea, cu care a programat la institutul francez, prima intâlnire, mâine, ora 6 seara.

haunted

o femeie care moare brusc înainte de partida de sex pentru care ai venit la ea acasă când soţul îi este plecat, cu un motiv serios despre care vei afla la final, dar ea a rămas cu copilul pe care trebuie să-l culce înainte şi ai rămas şi tu cu conştiinţa neliniştită că nu ai procedat cum trebuie în asemenea momente critice. un dictator cu care te întâlneşti ca să-i scrii discursurile ca ghost writer, dar mai ales ca să-i aminteşti un film de orson wells pe care nu l-a văzut noaptea de la început, şi care-l bântuieşte, o târfă pe care-o agăţi crezând că e fosta soţie cu care ai trăit 3 ani, sau fosta soţie pe care o agăţi crezând că e târfă.

iată trei dintre cele câteva episoade care nu contează prea mult din moment ce vi le scriu aici, căci la acest roman, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (replică din Richard III - tomorrow in the battle think on me,/ and fall thy edgeless sword: despair, and die!), nu povestea e importantă, ea e doar scheletul, poate artificial, cine ştie, pentru ceea ce vrea să spună, adică toate întrebările despre viaţă şi moarte, dragoste şi trădare, oameni şi lume, trecut, mult trecut, care bântuieşte, dacă nu e uitat şi mestecat, asimilat şi lămurit sau măcar acceptat, ca la proust, cum spuneam şi despre inimă atât de albă. 

totul se uită sau se pierde, tot ce faci singur şi nu se consemnează undeva şi de asemenea aproape tot ce nu faci singur, ci cu alţii în jurul tău, ce puţin rămâne din fiecare om, din cât de puţine lucruri rămâne o urmă, şi din acest puţin care rămâne atâta se ascunde, şi din  ce nu se ascunde îţi aminteşti pe urmă doar o parte foarte mică, şi pentru puţină vreme, memoria individuală nu se transmite, nici nu interesează pe nimeni, din moment ce fiecare creează şi posedă propria sa memorie. (p.226)

ajungem să ne vedem toată viaţa în funcţie de ultimul lucru pe care l-am făcut, sau a celui mai recent, ca şi cum trecutul ar fi fost doar o pregătire şi am înţelege acest lucru pe măsură ce rămâne tot mai mult în urmă şi am înţelege totul abia la sfârşit. (p.198-199)

nimeni nu încetează să mai fie viu atâta timp cât îşi păstrează conştiinţa şi amintirile, mai mult, amintirile sunt cele care fac ca toate fiinţele vii să fie periculoase  şi dornice şi să aştepte tot timpul ceva, e imposibil să nu îţi faci proiecte şi să nu rânduieşti amintirile în viitor, adică să nu le aşezi doar în ceea ce a trecut, ci şi în ceea ce trebuie şi în ceea ce urmează să vină, există lucruri despre care e imposibil să te gândeşti că n-au să se mai repete, ceea ce a fost odată nu poate să nu mai existe, dacă ai avea certitudinea că ai făcut dragoste ultima dată din viaţa ta, ai pune capăt consştiinţei şi amintirii şi te-ai sinucide , poate, dacă ai şti sigur acest lucru imediat ce ai făcut-o de data aceasta care a fost ultima. iar oamenii au obiceiul să spere că încă se mai poate întâmpla ceea ce nu s-a întâmplat încă. (p.153)

aş putea să umplu pagini, pentru că, deşi are subiecte contemporane, mistere personale noir, crime, politică, trădări, sex, romanele lui marías urmăresc teme universale "canonice", grele, doar a tradus la viaţa lui  hardy, sterne, conrad, o'hara, nabokov, faulkner, stevenson, yeats, burgess, auden, salinger, updike şi cum îmi place să categorisesc autorii buni, deci javier marías este cel mai bun scriitor spaniol al momentului, 

a povesti, ce stranie misiune sau îndatorire e aceasta, ce se întâmplă nu se întâmplă pe de-a-ntregul până nu este descoperit, până ce nu este spus şi nu se ştie, şi între timp faptele se pot transforma în simplu gând şi în simplă amintire, în nimic. (p.312)

uimirea mea se referă la abandonarea trilogiei chipul tău, mâine, de către polirom, acum 5 ani - deşi univers s-a încăpăţânat să traducă până şi povestirile... rămâne deci de citit în engleză.

javier marias, mâine în bătălie să te gândeşti la mine (mañana en la batalla piensa en mí), editura univers, bucureşti, 2002, traducere de cătălina vasile, 315 pagini   

coperta de done stan

romanul a fost reeditat în colecţia cotidianul - într-o traducere, se spune, mult mai proastă, a dianei moţoc.

afreuda

aflu de la capricornk că azi s-a sinucis afreuda, Anamaria Ivan. 

o fată frumoasă, de care Dumnezeu va avea grijă.

ar trebui să ne punem întrebări...

ion ion faţă cu reacţiunea

medalia de onoare

ion  ion este un om obişnuit, cu o viaţă de pensionar, cu mici drame zilnice - nu-şi plăteşte întreţinerea, votează cu vadim, nu-şi poate convinge nevasta şi fiul din Canada să se împace cu el etc.
dar diavolul nu stă degeaba şi ia chipul societăţii, adică a lui iliescu şi îi dă onoare. de fapt, o medalie. cum se întâmplă, onorabili sunt cei ce nu merită, aşa cum e şi personajul nostru, care începe investigaţiile, de bună credinţă. din păcate, aşa cum o câştigă, aşa o pierde - şi diavolul ia chipul unei funcţionare imbecile şi isterice care-i smulge decoraţia din piept. 

- e inuman, strigă moşul, e inuman, şi pleacă acasă, cu "onoarea" pierdută, la vârsta lui, când nu se mai poate împotrivi societăţii cea crudă şi nedreaptă. dar totuşi...

un joc magistral al marelui rebengiuc, la fel de minunat ca cel din pădurea spânzuraţilor şi moromeţii, ca cele din zecile de roluri de pe scenă. joc minunat al celorlalţi actori şi actriţe la senectute.

un film de văzut musai musai musai!

am înapoiat afişul cu iliescu pe el, nu pot admira chipul dracului, oricât i-ar spăla ruşinea chipul artistului.