faină iniţiativa humanitas pentru azi

povestea lui o de pauline réage

pauline réage 

povestea lui o 

(histoire d'o)

 editura trei, bucureşti, 2007

 traducere de doru mareş 

 227 pagini broşate

coperta faber studio

o carte înfricoşător de proastă

nu doar că e de citit pe budă, însă produce constipaţii atroce. habar n-am de ce anume discutau despre carte - cum se arată în prefaţă - albert camus (asta spune despre el c-avea gusturi searbede), bataille (bine, lui îi plăcea tiot ce-avea eticheta sex), graham green (!) - în loc să recunoască că, dincolo de subiectul "atroce-erotic", nu e nimic. ba chiar cartea primește un premiu pe care nici nu-l amintesc (bănuiala mea e că i l-au dat la mișto).

numita "o" este o damă ce se trezeşte adusă de iubitul ei rené într-o casă cu cîţiva bărbaţi care-o sechestrează ca s-o biciuiască şi, evident, s-o fută. şi ea, vai, acceptă pentru că tare-şi iubeşte soţul! mai urlă ea din când în când, când, legată cu nişte cătuşe din piele e ţinută de lanţ şi biciuită ori cu bici, ori cu cravaşe. nu știu de ce-o excitau pe pauline réage bărbații îmbrăcați în rochii lungi, violet, cu mâneci bufante și manșete strâmte, poate pentru că era o catolică pioasă și se gândea la cardinali. pe dedesubt, purtau un fel de pantaloni mulați, care acopereau gambele și coapsele, dar lăsau sexul liber.

povestea este povestită pe un ton neutru, fără sclipirea vreunui sentiment acolo, fără ironia unui sade sau unui apollinaire, fără umorul lui rabelais. doar descrieri reci, cu pretenţii de obiectivitate, a ceea ce i se întâmplă bietei femei ce acceptă supliciul sexual din amor mare pentru un pulărău.

ian citiți aici:
o se simțea pierdută, dându-și seama că acum nu va mai scăpa acestui gen de mângâiere pe care nu l-a acceptat niciodată fără să se zbată și să fie umplută de rușine, de care încerca să scape cât de repede se putea, atât de repede încât de-abia putea fi atins, și care i se părea un sacrilegiu, căci sacrilegiu considera ca iubitul ei să stea în genunchi în fața ei, când ea era datoare să îngenuncheze în fața lui. (p.62)
nu zău, oare ce-ar spune doamna mihaela miroiu despre asta?
sau:
cuvântul "desfăcuse" și expresia "a-și desface picioarele" se încărcau, în gura iubitului ei, de atâta tulburare și simț al puterii, încât nu reușea niciodată să le asculte fără un fel de prosternare interioară, de supunere sacră, ca și cum nu el, ci un zeu ar fi vorbit. (p.87)

să ne lase doamna editoare de la gallimard (dominique aury) - care de fapt a scris cartea sub acest preudonim, pauline réage - în sacralitățile noastre. poate că antologia de poezie religioasă pe care a publicat-o e mai interesantă.

nu am depăşit suta de pagini pentru aşa lipsă de imaginaţie şi, mai cu seamă, de stil.

o altă opinie despre carte, ca să vedeți că nu sunt singur, la ana angharad, aici, care spune că man... it's a crap.

caricatură de sezon

@dragos c butuzea

conformistul de bernardo bertolucci

un regal vizual

imdb

dincolo de amănunte intelectuale - că este după un roman de-al lui alberto moravia, că adresa victimei din film (profesorul de filozofie) este adresa reală a lui godard (gurul lui bertolucci)

dincolo de poezelele din hadrian  - animula vagula, blandula, hospes comesque corporis (inimioară hoinară, blânduţă, oaspete corpului şi prietenă) sau din d'annunzio, la pioggia nel pineto - ascolta. piove / dalle nuvole sparse. / piove su le tamerici / salmastre ed arse... 

dincolo că a intrat în istoria cinemaului, măcar prin afirmațiile lui coppola, scorsese sau spielberg cum că a reprezentat prima lor influență modernă, 

filmul este o capodoperă a limbajului cinematografic.

1938, italia lui mussolini. tânărul marcello clerici (jucat admirabil de jean-louis trintignant) alege conformismul politic, social și sexual (deși i se dă șansa să aleagă). astfel, pleacă cu nevasta-i burgheză la paris, să-l împuște pe fostul său profesor de filozofie, acum exilat. 

pe mine personal, subiectul (mai ales cel politic) nu m-a atras, deși îl ajută pe autor să-și expună viziunea și personajele. și nici insertul episodului subconștient homosexual ca explicație a fascismului lui clerici. nici episodul oedipian de la spitalul de nebuni nu m-a atras - deși tatăl fluturându-și mânecile negre pe fondul alb e o scenă memorabilă.

însă povestea ca atare, viața sa de lumini și umbre - vezi episodul peșterii platoniciene - de glasuri și tăceri, de intenții și lașități, de voyeurisme și implicări este desfășurată exemplar. decorurile somptuoase copleșesc, sexualitatea feminină a celor două femei (dominique sanda și stefania sandrelli) excită, iar toată Naturalețea cu care bertolucci creează cinema, în fiecare scenă, impresionează.

să luăm de pildă scena în care, din mașină, clerici trăiește doar cu ochii, privind laș, ascuns între pălărie și guler, la iubita sa care e urmărită, afară, de moarte. cum se ascunde el de după geamul mașinii, de viața din afară care poate însemna moarte. deși e pus să omoare, nici măcar asta nu-i reușește, el doar privește - cu ochi spăimoși, ce-i drept - la viața din juru-i. și noi, de câte ori facem asta?

scena spiralei umane

 

 

filmul poate fi văzut online aici

aștept ultimul bertolucci - eu și tu

nu știu dacă este mai bun decât luna, dar dacă este după un roman (io e te de niccolò ammaniti - autorul lui nu mi-e frică, e un film ce merită văzut (chiar dacă se petrece într-un subsol). să aștepăm deci!

un interviu cu bertolucci despre film aici.

necrofilul de gabrielle wittkop

twitterezumat: 

poţi găsi cadavrele sexy.

gabrielle wittkop 

necrofilul

 (le nécrophile)

 editura trei, bucurești, 2007

 traducere de doru mareș

 136 de pagini broșate

 coperta de faber studio

nu pot vedea pe stradă o femeie chipeșă ori vreun bărbat agreabil fără a nu-mi dori imediat să fie morți. (p.45) așa începe un capitol din romanul gabriellei wittkop, necrofilul.

dar nu este vorba despre un criminal, ci doar de un parizian, anticar, ce caută prin cimitire cadavre proaspete, pe care le duce acasă, cu chevroletul, ca să se împreuneze cu ele. chit că sunt femei, bărbați, tineri, bătrâni sau copii, cadavrele sunt doar niște marionete moi ce se zbat după mișcările fornicării patologice. dar adevărate.

serbarea anului nou într-o companie de bună calitate: o portăreasă din strada vaugirard moartă de embolie. bătrânica asta cu siguranță nu este vreo frumusețe, însă este extrem de plăcută, ușor de transportat, suplă și silențioasă, agreabilă, în pofida ochilor căzuți în adâncul capului, ca aceia ai unei păpuși. îi scoseseră placa dentară, ceea ce îi cam scofâlcise obrajii, dar, când am dezbrăcat-o de cămașa aceea groaznică de nailon, m-a surpins cu doi sâni tinerești, tari, mătăsoși, absolut intacți. cadoul ei de revelion pentru mine. (p.40)

de ce gabriella wittkop te face să mergi mai departe? pentru că, spre deosebire de jocul ironic al marchizului de sade, romanul e unul psihologic (conține jurnalul psihopatului lucien), psihologie care te face să "simpatizezi" cu el, să vezi lumea prin ochii săi "bolnavi". începi să tremuri odată cu aventurile sale morbide prin cimitir, odată cu desele sale escapade pe pont de sèvres, unde scapă de cadavre, odată cu călătoriile sale italiene la napoli, poarta hadesului. 

orașul napoli a mai fost descris în două romane pielea și gomora.

ba chiar să te și îndrăgostești, odată cu el, de suzanne (evident, o tânără tot moartă):

pielea suzannei, Crinul meu cel frumos, începea să pară de marmură din cauza petelor violacee. am pus și mai mulți saci cu gheață. aș fi vrut s-o păatrez pe suzanne pentru totdeauna. și am păstrat-o aproape două săptămâni, dormind pe apucate, hrănindu-mă numai cu ceea ce găseam prin frigider, uneori bând prea mult. tic-tacul pendulelor, trosnetele mobilelor aveau o marcă specială, ca de fiecare dată când era prezentă Moartea. căci ea e marea matematiciană care dă valoarea exactă a datelor problemei. (p.59)

e bine că romanul e foarte scurt, se citește într-o oră, și zic eu că e de-ajuns. pentru a-ți pune sub fața ochilor și a minții un caz patologic, dar nu mai puțin uman. iar meritul gabriellei wittkop este că nu ia partea personajului, nici nu-l condamnă, doar încearcă să ofere o viziune ciudată a lumii. sub ochii noștri. și, literar, literar. 

carte care pe mine a reușit să mă și excite.

viața autoarei e interesantă: homosexuală declarată, se căsătorește din pasiune intelectuală cu un dezertor neamț din al doilea război mondial, și el homosexual, cu 20 de ani mai mare decât ea. el e eseist și istoric, ea scrie în franceză, dar și în germană, colaborează la frankfurter allgemeine zeitung. locuiesc în germania. bolnav de parkinson, soțul se sinucide, cu sprijinul ei. la fel și ea, la 82 de ani, în 2002, bolnavă de cancer pulmonar.