răspuns de la guvernul ponta referitor la ICR

faină iniţiativa humanitas pentru azi

povestea lui o de pauline réage

pauline réage 

povestea lui o 

(histoire d'o)

 editura trei, bucureşti, 2007

 traducere de doru mareş 

 227 pagini broşate

coperta faber studio

o carte înfricoşător de proastă

nu doar că e de citit pe budă, însă produce constipaţii atroce. habar n-am de ce anume discutau despre carte - cum se arată în prefaţă - albert camus (asta spune despre el c-avea gusturi searbede), bataille (bine, lui îi plăcea tiot ce-avea eticheta sex), graham green (!) - în loc să recunoască că, dincolo de subiectul "atroce-erotic", nu e nimic. ba chiar cartea primește un premiu pe care nici nu-l amintesc (bănuiala mea e că i l-au dat la mișto).

numita "o" este o damă ce se trezeşte adusă de iubitul ei rené într-o casă cu cîţiva bărbaţi care-o sechestrează ca s-o biciuiască şi, evident, s-o fută. şi ea, vai, acceptă pentru că tare-şi iubeşte soţul! mai urlă ea din când în când, când, legată cu nişte cătuşe din piele e ţinută de lanţ şi biciuită ori cu bici, ori cu cravaşe. nu știu de ce-o excitau pe pauline réage bărbații îmbrăcați în rochii lungi, violet, cu mâneci bufante și manșete strâmte, poate pentru că era o catolică pioasă și se gândea la cardinali. pe dedesubt, purtau un fel de pantaloni mulați, care acopereau gambele și coapsele, dar lăsau sexul liber.

povestea este povestită pe un ton neutru, fără sclipirea vreunui sentiment acolo, fără ironia unui sade sau unui apollinaire, fără umorul lui rabelais. doar descrieri reci, cu pretenţii de obiectivitate, a ceea ce i se întâmplă bietei femei ce acceptă supliciul sexual din amor mare pentru un pulărău.

ian citiți aici:
o se simțea pierdută, dându-și seama că acum nu va mai scăpa acestui gen de mângâiere pe care nu l-a acceptat niciodată fără să se zbată și să fie umplută de rușine, de care încerca să scape cât de repede se putea, atât de repede încât de-abia putea fi atins, și care i se părea un sacrilegiu, căci sacrilegiu considera ca iubitul ei să stea în genunchi în fața ei, când ea era datoare să îngenuncheze în fața lui. (p.62)
nu zău, oare ce-ar spune doamna mihaela miroiu despre asta?
sau:
cuvântul "desfăcuse" și expresia "a-și desface picioarele" se încărcau, în gura iubitului ei, de atâta tulburare și simț al puterii, încât nu reușea niciodată să le asculte fără un fel de prosternare interioară, de supunere sacră, ca și cum nu el, ci un zeu ar fi vorbit. (p.87)

să ne lase doamna editoare de la gallimard (dominique aury) - care de fapt a scris cartea sub acest preudonim, pauline réage - în sacralitățile noastre. poate că antologia de poezie religioasă pe care a publicat-o e mai interesantă.

nu am depăşit suta de pagini pentru aşa lipsă de imaginaţie şi, mai cu seamă, de stil.

o altă opinie despre carte, ca să vedeți că nu sunt singur, la ana angharad, aici, care spune că man... it's a crap.

caricatură de sezon

@dragos c butuzea

conformistul de bernardo bertolucci

un regal vizual

imdb

dincolo de amănunte intelectuale - că este după un roman de-al lui alberto moravia, că adresa victimei din film (profesorul de filozofie) este adresa reală a lui godard (gurul lui bertolucci)

dincolo de poezelele din hadrian  - animula vagula, blandula, hospes comesque corporis (inimioară hoinară, blânduţă, oaspete corpului şi prietenă) sau din d'annunzio, la pioggia nel pineto - ascolta. piove / dalle nuvole sparse. / piove su le tamerici / salmastre ed arse... 

dincolo că a intrat în istoria cinemaului, măcar prin afirmațiile lui coppola, scorsese sau spielberg cum că a reprezentat prima lor influență modernă, 

filmul este o capodoperă a limbajului cinematografic.

1938, italia lui mussolini. tânărul marcello clerici (jucat admirabil de jean-louis trintignant) alege conformismul politic, social și sexual (deși i se dă șansa să aleagă). astfel, pleacă cu nevasta-i burgheză la paris, să-l împuște pe fostul său profesor de filozofie, acum exilat. 

pe mine personal, subiectul (mai ales cel politic) nu m-a atras, deși îl ajută pe autor să-și expună viziunea și personajele. și nici insertul episodului subconștient homosexual ca explicație a fascismului lui clerici. nici episodul oedipian de la spitalul de nebuni nu m-a atras - deși tatăl fluturându-și mânecile negre pe fondul alb e o scenă memorabilă.

însă povestea ca atare, viața sa de lumini și umbre - vezi episodul peșterii platoniciene - de glasuri și tăceri, de intenții și lașități, de voyeurisme și implicări este desfășurată exemplar. decorurile somptuoase copleșesc, sexualitatea feminină a celor două femei (dominique sanda și stefania sandrelli) excită, iar toată Naturalețea cu care bertolucci creează cinema, în fiecare scenă, impresionează.

să luăm de pildă scena în care, din mașină, clerici trăiește doar cu ochii, privind laș, ascuns între pălărie și guler, la iubita sa care e urmărită, afară, de moarte. cum se ascunde el de după geamul mașinii, de viața din afară care poate însemna moarte. deși e pus să omoare, nici măcar asta nu-i reușește, el doar privește - cu ochi spăimoși, ce-i drept - la viața din juru-i. și noi, de câte ori facem asta?

scena spiralei umane

 

 

filmul poate fi văzut online aici