„sanctuar“ de william faulkner

twitterezumat: 

în lupta cu răul, idealismul iese victimă.

william faulkner 

 sanctuar

 (sanctuary) 

editura univers, bucureşti, 1996 

 traducere de mircea ivănescu 

 223 pagini broşate

 coperta de vasile socoliuc

e ceva cu faulkner ăsta!

e al doilea roman de faulkner pe care îl încep, primul a fost absalom, absalom. l-am abandonat pentru că mi-amintesc că mă scosese din minţi. nu am făcut-o însă cu sanctuar, deşi şi aici scriitorul american m-a zăpăcit în cel mai clar sens al cuvântului.

intrigat de proaspăt apăruta carte despre faulkner a lui mircea mihăieşi (cine mai citeşte astăzi faulkner, darmite o carte despre?), mi-am amintit că ar trebui să revin la un autor nu prea popular, însă subiect de studiu în mii de cărţi, la care şi volumul criticului român se adaugă, modest sau nu.

de ce tocmai sanctuar?

motivele pentru care am ales sanctuar?

- în primul rând pentru că are numai 212 pagini;

- apoi pentru că faulkner însuşi declară că a scris romanul pentru că a vrut să câştige şi el ceva bani;

- pentru că e scris pe gustul cititorului american obișnuit - înregistrând de aceea un record de popularitate. 

unii critici nu-l numără printre capodopere, poate pentru că e vorba despre traficanţi de alcool, curve şi beţivi. însă se înscrie cu onoare - ca numărul patru, după sartoris, zgomotul și furia și pe patul de moarte - în ciclul mitologicului ţinut yoknopatawpha.

ceva anume

personajele, la început schițate, m-au amețit. nu prea am înțeles cine e, ce caută acolo și care sunt raporturile lor unul cu altul. părea că ceva anume îi aduce acolo unde ajung, că ceva anume îi face să facă ceea ce fac. dar m-am lăsat în vraja gesturilor lor neexplicate, observate acut, ca într-un film mut: fiecare intră şi iese din încăperi, unul pe lângă altul, unul după altul, unul cu altul, nici unul parcă nu-şi găseşte locul, aleargă cu maşina, face accidente, pleacă, vine. pentru ca - drept răsplată pentru cititorul răbdător - încet-încet, istoriile lor să se dezvăluie puţin câte puţin.

acest ceva anume m-a făcut să merg mai departe. un ceva anume m-a făcut să-mi spun că un fir tainic leagă toate aceste întâmplări şi personaje, iar dacă acest fir momentan îţi scapă, până la urmă ți se va descoperi, nu se poate s-o țină atât, trebuie să existe motive pentru care personajele se mişcă atât de haotic prin fața ta, pe foaie.

de asemenea, citisem în cartea lui baricco cum trebuie citit faulkner:
pentru a pătrunde alături de cărțile sale, de ce avem nevoie? de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu pricina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)

 

william faulkner la 20 de ani (sursa)

a trebuit să ajung la capitolul 18 (pagina 91 a ediţiei citate), ca romanul să mi se impună.
o domnişoară, fiică de judecător - temple drake (despre care va fi vorba şi în recviem pentru o călugăriţă) -, după ce va fi fost violată într-un hambar, cu un cocean, de către impotentul popeye, e sechestrată de acesta în bordelul obezei miss reba, la memphis. felul cum vede domnişoara temple bordelul - întreaga încăpere avea un aspect încărcat, prăfuit, decent; în oglinda văluroasă a unui dulap ieftin lăcuit, ca într-o apă stătătoare, păreau să adaste fantomele stinse ale unor gesturi voluptoase şi pofte moarte (p.104) -, felul cum se obişnuieşte aceasta cu violurile şi cu sexul cu alţi bărbaţi sub ochii - neimpotenţi - ai lui popeye constituie o adevărată ucenicie a răului. astfel că, atunci când vicioasa domnişoară va trebui să depună mărturie în favoarea unui nevinovat, ea minte iar nevinovatul e condamnat, apoi ucis prin linşaj.

mai există un personaj - horace benbow - avocatul care se opune rânduielii lumii, părăsindu-şi soţia, iubindu-şi fiica vitregă (o nimfetă avant la lettre?), apărând gratis un condamnat la moarte pentru omor şi îngrijind de femeia acestuia şi de copilul ei bolnav. este omul pătruns de idealuri şi de dorinţa a face ceea ce e drept. nu-i iese mai nimic, şi se întoarce la plictisitoarea-i soţie.

după ce am închis cartea

după ce am închis cartea, am rămas cu gustul amar al ratării faptelor bune în favoarea celor rele. sanctuarul lui faulkner este unul al răului şi toate personajele - chiar şi cele pozitive - vin să-şi aducă prinosul. poate sanctuarul e lumea întreagă, sau poate e doar ţinutul romanului faulknerian. dar apoi mi-am amintit câteva personaje secundare, care - după părerea mea - sunt sarea şi piperul romanului.

există bătrânul surdo-mut pap, care se plimbă ca un spectru prin decorul unui conac în ruină, senatorul clarence snopes, iubitor de târfe negre, vărul senatorului, virgil snopes şi prietenul său fonzo ce nimeresc să locuiască la bordel, fără s-o ştie, micuţa belle (nimfeta) martoră doar cu chipul vârât într-o poză:

tresări deodată. parcă de bunăvoie, fotografia se clintise, alunecând puţin din poziţia ei nesigură acolo, sprijinită de carte. imaginea deveni confuză în lumină, aşa cum se răsfrângea pe tăblie, ceva odată ştiut, văzut acum prin apele clătinate, chiar dacă mai departe limpezi. privea imaginea aceasta familiară cu un fel de oroare şi disperare reţinută, privea acum o faţă deodată îmbătrânită în păcat, mai bătrână decât avea el însuşi să fie vreodată, o faţă mai mult tulbure decât senină, privea în ochi mai mult tainic decât blâzi. întinzând mâna spre ea, o răsturnă pe birou şi atunci încă o dată fata îl privi îngândurată, tandră, din spatele măştii ţepene a gurii fardate, contemplând mai departe ceva de dincolo de umărul lui. (pp.112-113)

____________________________________________________________________

interviul de la radio românia cultural - „născut în românia“

schopenhaueriada 1

arthur schopenhauer

 lumea ca voință și reprezentare, vol.2

 (die welt als ville und vorstellung)

ed. humanitas, bucurești, 2012

 trad. radu gabriel pârvu

 coperta de ioana nedelcu

pot spune că primele 3 capitole ale volumului 2 din lumea ca voinţă şi reprezentare - cu care am început - reprezintă un kant vulgarizat. adăugându-și principiul / axioma „lumea este reprezentarea mea“, schopenhauer repetă estetica transcendentală a lui kant din critica rațiunii pure.

este totul aici: senzațiile care percep obiectele (materia ca independentă de subiect), formele intuiției ca reprezentare nemijlocită (spațiul, timpul, cauzalitatea), apoi gândirea abstractă (intelectul, la kant). e-adevărat, schopenhauer mai adaugă o fiziologie a simțurilor și a mentalului, ceea ce conferă discursului său aparență științifică. nu lipsește, evident, nici ființarea existenței (ființarea ființei cred c-ar fi spus heidegger) ca lucru în sine, adică ființarea metafizică (transcendentală cred c-ar fi spus kant).

dar ceea ce dă cu adevărat farmec discursului schopenhaurian sunt câteva imprecații și metafore. de pildă, după părerea lui schopenhauer, filozoful johann fichte nu face decât o pseudofilozofie, interesându-se mai mult de afacerile proprii. la fel, hegel e un adevărat șarlatan (p.25).

un lucru interesant mi s-a părut divizarea simțurilor după cele patru elemente: simțul pentru pământ e pipăitul, pentru lichid e gustul, pentru vapori mirosul, pentru cel elastic (sic) auzul, pentru cel imponderabil, văzul; căldura este obiect al simțului comun. un alt lucru interesant este asocierea auzului cu timpul: întreaga esență a muzicii constă în tempoul pe care se bazează atât calitatea și înălțimea sunetelor, cu ajutorul vibrațiilor, cât și cantitatea și durata lor, cu ajutorul măsurii. (p.40)

tot referitor la auz, filozoful leagă crearea zgomotelor cu prostia oamenilor, mergând pe principiul că oamenii studioși se feresc de zgomote, pentru că acestea le tulbură concentrarea. încă de mult sunt de părere că întreaga cantitate de gălăgie pe care o persoană o poate suporta cu ușurință se află în raport invers proporțional cu facultățile sale spirituale. cine are obiceiul de a trânti ușile odăilor, în loc de a le închide cu mâna, sau cine permite așa ceva în casa lui, nu este doar prost crescut, ci și un om primitiv și mărginit (p.43).

următorul post, despre apriorism. kantian sau schopenhaurian? sau totuna?

_____________________________________________________________

„crize“ cu temă gay

m-am dus curios la piesa crize, după mihai ignat, desfășurată la subsolul hotelului banat de la rosetti. abordarea a fost următoarea: se ia o piesă despre crizele în cuplu (hetero) și se aplică la cupluri homo: unul de băieți, altul de fete. se adaugă muzică, costume deșucheate, dans cu doi băieți în slip și bocanci, câteva reflectoare colorate curcubeu și gata! 

m-așteptam la ceva șocant, nu știu de ce. probabil că îmi imaginam cum cu toții, actori și spectatori, sfârșesc într-o orgie underground, într-o încolăcire amorală, dar profund artistică. a fost un spectacol obișnuit, dar nu îndeajuns de obișnuit ca să plictisească. pentru că trebuie să spun că n-am hăhăit deloc la poantele din text. în schimb am căutat cu ochii să văd ce mă mai surprinde: vreo melodie? vreun dans? vreun cântec? 

am remarcat-o pe lăcrămioara bradoschi, perfectă în rolul gagicuței vulgare și înnebunitoare. și pe alec secăreanu, reușit în ipostaza partenerului sfios și fițos. trebuie musai amintiți cei doi dansatori, pe care inițial i-am crezut culeși din vreun bar gay, fiind de fapt, doar doi actori talentați ce și-au însușit temeinic lecțiile de coregrafie: bogdan iacob și alexandru marin. 

nimic scandalos, doar o îndrăzneață perspectivă a unei piese de teatru. trailer-ul aici.

________________________________________________________________

schopenhauer-ul lui radu gabriel pârvu

aud în perioada aceasta tot mai mult - probabil campania electorală le-a acutizat - pesimisme, fatalisme, scârbe și dorințe de a abandona țara asta în care ceilalți nu fac nimic, numai pesimistul / fatalistul / scârbitul se luptă și face și drege și nimeni nu-l vede și nu-l apreciază.

în timpul acesta, unii oameni, fără a fi fataliști, pesimiști, scârbiți, se înhamă la munci, pe care unii le-ar considera fără de folos. de pildă, cui folosește pierderea (el ar spune câștigul) unui om din viață a 7 ani muncind, pentru a traduce, acasă la el la pitești, din germană, peste 1400 de pagini din lumea ca voință și reprezentare, cartea fundamentală a filozofului neamț arthur schopenhauer. prima dată, căci prima traducere - de-acum 17 ani, fusese făcută de vreo 3 traducători, mult mai rapid, din franceză, coroborând cu germana pentru editura moldova din iași.  

dar radu gabriel pârvu - traducător al lui kant (religia în limitele rațiunii pure, întemeierea metafizicii moravurilor), schelling (sistemul idealismului transcendental), fichte (doctrina științei), schopenhauer (despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente), dar și povestiri de kafka și 3 volume de corespondență a aceluiași - s-a gândit că de la eminescu încoace ar trebui să avem și noi, românii, o versiune neaoșă a tratatului filozofic schopenhaurian. 

ce dacă a apărut la humanitas, iar unii nu-l agreează pe gabriel liiceanu? ce dacă la lansare a vorbit o oră despre schopenhauer horia patapievici, iar unii nu-l agreează? 

trebuie lăudat un om care a tradus cu acribie în fiecare zi rânduri de filozofie, consultând tratate de medicină, cosmologie, istorie ale vremii filozofului. și care - lucru extrem de important pentru noi, românii! - chiar și-a finalizat proiectul.

radu gabriel pârvu este filolog, profesor de științele comunicării și decan al facultății de științe juridice, administrative și al comunicării din cadrul universității "constantin brâncoveanu" din pitești. în filozofie a scris o lucrare despre dilthey.

 

modele românești: ștefan câlția

 

în seara aceasta, la cafeneaua critică a lui ion bogdan lefter, l-am cunoscut pe ștefan câlția. un pictor celebru și de succes în românia și nu numai. la 70 de ani, a vorbit simplu despre viața lui și despre oamenii pe care i-a cunoscut. un om modest, căruia i-a plăcut munca sângerie cu culoarea - brazda pe care i-a dat-o Dumnezeu s-o muncească în viața asta.

care i-a fost rostul de artist? acela de a lua un obiect, pe care omul obișnuit, în graba lui zilnică, nu-l mai vede și de a i-l arăta. căci obiectul acela face parte din creația atât de frumoasă a lui Dumnezeu.

un artist care a înțeles că povestea este adevărul ce iese din el, că felul cum o spune e doar în el însuși și-l reprezintă. să ne căutăm dar să ne descoperim, căci ceea ce unește este faptul că suntem diferiți.

plecat din făgărașul copilăriei lui, în care oamenii simpli se plimbau pe deal, beau sirop de mesteacăn, admirau bujorii înfloriți și se minunau de fiece floare ca despre un lucru foarte mare, ștefan câlția a știut să păstreze admirația pentru maeștrii săi - graficianul julius podlipny și pictorul corneliu baba. le-a adunat pe toate acestea și le-a pus, în chip de semne de tuș sau culoare, în operă sa.

amestec de realism și fantastic, tragism și inocență, tablourile sale mi se par că exprimă tristețea omului care e nevoit să tot meargă și să nu se oprească nicicând. cum a spus și în seara aceasta, ca să pleci din „locul tău“, trebuie să pleci pe nu pe orizontală, căci, după primul deal, nu-l vei mai vedea, ci pe verticală, de unde îl poți vedea tot timpul și de care te vei lega ca printr-un cordon ombilical, făcând parte din ființa ta dintotdeauna.

am plecat din sala mică afumată de club a cu bucuria entuziastă că am întâlnit un om împlinit, care a mers pe drumul său, prin muncă asiduă. Stefan Câlția, un Om mare ce trebuie ascultat și admirat cu prisosință. 

o altă impresie despre astă-seară la cristina.

 

două interviuri cu pictorul aici și aici, iar un film cu el aici.

__________________________________________________________________