„năpasta“ de radu afrim

(și) în această piesă, radu afrim îndeplinește așteptarea mea de la orice creator - de a-mi da o nouă perspectivă. în cazul de față, asupra dramei lui ion luca caragiale.

dacă piesa lui caragiale se desfășoară într-un sat de munte, montarea lui radu afrum se petrece într-o casă luxoasă, din lumea modei - anca e designer. dar alături de casa luxoasă și albă este pământul, gras și negru, în care lumea dansează, iubește, suferă și moare. minunată găselniță a scenografei! decorul alb de la început va fi încă din prima scenă murdărit cu noroi, iar murdăria se va tot aduna de-a tot lungul piesei - pe tălpile desculțe, pe trupuri, pe mâini, pe gură, până-n conștiință. și, din păcate pentru ana, ca odinioară sângele pentru macbeth, murdăria pământului nu se va lua cu nici o apă a nici unui duș.  

montarea m-a ținut legat, poate și pentru armonia cu care muzica luizei zan şi a lui valentin luca - a acompaniat jocul psihologic și cel fizic al personajelor dramei: uneori bizar, alteori folcloric. 

în final, drama a devenit spectacol glamuros, „show“: toată drama vieții ancăi e transformată (parodic) în prezentare de modă: imprimeuri grotești cu omoruri și suplicii religioase, există chiar un model cu un cuțit înfipt în frunte. iar la final, o pietà profană, încununează show-ul - nebunul ion șade gol pe post de isus cristos. 

cred că meritul aici (și nu numai) al lui afrim este întrepătrunderea între arta dramatică „sacră“ și show-ul, entertainment-ul „profan“. fie arta caută să-și integreze show-ul, fie caută să-i demonstreze acestuia artificialul și grotescul, punându-și-l, spre comparație, alături de ea. îmi place să cred că este vorba de prima intenție.

 foto de mihaela petre

în ceea ce privește actorii, în afara figuranților - tineri sexy și tinere seducătoare, de nelipsit în piesele lui afrim -, impresionante mi s-au părut două interpretări: a crinei semciuc, o ană sufocantă și agilă ca o felină; și cea a lui marius manole, fără cusur, în rolul nebunului ucigaș ion. o scenă ce m-a tulburat este aceea când se îngroapă singur, în vreme ce mihai călin (în rolul lui dragomir) răsfiră în mână firele de pământ, recunoscându-și, prin acest gest, crima.

în fine, un spectacol de neratat, ce nu plictisește nici o clipă, luându-te permanent prin surprindere. și dacă pe un spectator conservator îl vor face să strâmbe din nas bătăile, orgiile, bătutele, hipnozele, prestidigitațiile într-o piesă de caragiale, pe mine m-a făcut să plec bulversat. în sens pozitiv, nu încape-ndoială.
_____________________________________________________________

am apărut în LOVE ISSUE

în ultimul număr din love issue #7 (şi primul pe print), am apărut în proiectul foto despre burlaci al lui claudiu popescu.
thank you!

„motoare sfinte“ de leos carax

o parodie genială

în sala friguroasă a cinema-ului studio, printre vreo 20 de persoane, am văzut în seara asta holy motors.

când am ieșit de la film, ceea ce mi-a venit în cap, apoi în zâmbetul colțului gurii a fost acest gând: să vezi ce de interpretări o să găsească criticii de film! să vezi ce-o să mai scormonească după repere din istoria cinemaului, după aluzii ascunse, după înțelesuri opace!

eu am ieșit cu ideea clară a unei parodii cinematografice. pe ideea actorului ce joacă zeci de roluri, un bărbat ce se plimbă cu limuzina interpretează diferite roluri, după diferite scenarii: 

o babă cerșetoare în miezul parisului; un criminal ce-și omoară alter ego-ul; un pitic delabrat - unii au văzut un king kong, eu am văzut un grenouille mestecător - ce-ascunde o femeie frumoasă (eva mendez) în pântecele parisului; o luptă japoneză, împușcături pe banda de alergare, un act sexual simulat - toate pentru simulări pe computer; o moarte senectă sub chipul unei tinere și altele - sunt toate secvențe fără cap și coadă, doar cu punct culminant. luat de fiecare dată în derâdere, ca într-o commedia dell'arte.

de ficare dată, o întorsătură de situație - ce te lasă tablou - face să-ți alunge neînțelegerea sau plictiseala. un tată îi spune fiicei că pedeapsa pe care i-o dă e chiar îndurarea vieții ei serbede; satirul adoarme cu penisul erect în poala femeii, pe melodia căluților frumoși; după ultima promenadă muzicală, fostul amant fuge urlând în fața trupului stâlcit al iubitei; după „moarte“, bătrânul își întreabă „nepoata“ cum o cheamă, de fapt, pe ea, ca actriță. etc. iar când la finalul filmului, mașinile prind să vorbească, cum să nute pufnească râsul?

cum spune michel piccoli într-o scurtă scenă, frumusețea e în ochii privitorului. regizorul și-a spus povestea sa, după obsesiile care l-au bântuit, e rândul nostru (sau nu, căci se întâmplă ca privitorul să lipsească) să SAVURĂM frumusețea, în măsura în care o găsim, și nu s-o căutăm cu orice preț. iar fumusețea, în cazul actorului complet care este denis lavant, este impreovizația. să stăm liniștiți, pe locurile noastre din sală, doar el are cheia pentru dincolo de pădurea de mesteceni, de-acolo de sus, din balcon.

o lectură publică profi

cătălin dorian florescu, un scriitor profesionist cu adevărat

cătălin dorian florescu este un scriitor elvețian de origine română, plecat din banat de la 15 ani. între timp, este scriitor de limbă germană și autor a 5 romane. astă seară, la cărturești, a fost gazda unei lecturi publice din ultimul său roman, jacob se hotărăște să iubească, premiat cu cartea anului 2011 în elveția.

am ajuns mai târziu, dar am prins din zbor. 

mai întâi, după ce și-a descris puțin cariera profană, precum și viața, autorul a mărturisit că este de câțiva ani scriitor profesionist. adică trăiește doar din scris. scrie, se documentează, apoi publică. după care, ia bani din lecturile sale publice din elveția sau de aiurea. ca să plece să se documenteze din  nou, pentru un nou roman.

fără a se teme că desconspiră subiectele romanelor sale, cătălin dorian florescu le-a luat pe rând: cum i-a venit ideea, ce a vrut să spună, care e plotul. chiar și de ce a scris romanul și ce i-a ieșit. și așa a ajuns la ultima sa carte (pe care și eu i-am început-o și mărturisesc că-mi place foarte mult). 

un discurs fără cusur, și, deși unii l-ar cataloga ca îngâmfat, fără laude sau comparații măgulitoare, fără vini sau frustrări. am avut în față un scriitor căruia îi place ceea ce face, și care se mândrește cu asta. ba mai mult, vrea să ne convingă și pe noi să ne placă. până la urmă, cine știe să vorbească mai bine de un roman decât autorul lui? și nu, nu mi s-a părut lipsă de modestie, ci împărtășirea perspectivei sale, subiective, de creator. perspectiva noastră, de cititori, e un cu totul alt lucru. 

deși cu nasul în pioneze de la o răceală, cătălin dorian florescu nu s-a oprit până nu a terminat ce avea de gând. mai ales lectura, îndelungă, cu o frumoasă intonație nemțească, cu opriri și repetiții pentru efecte oratorice. "vă imaginați?" ne mai întreba din când în când și ne provoca să vedem în cinemaul lăuntric. iar, când lectura s-a oprit, a răspuns la fiecare întrebare, oricât de ridicolă, oricât de enervantă, fără s-o dea în mișto sau în aere de superioritate. pentru că pentru asta era acolo - să convingă. 

am plecat de-acolo cu senzația că am dat de un profesionist al literaturii și al promovării ei. folosind metafora copilului, am dat peste un părinte care-și iubește copilul și căruia îi face mare plăcere să vorbească despre el. ba mai mult, care vrea să facă tot ceea ce depinde de el să ne convingă că e copilul cel mai frumos și cel mai deștept. care va fi concluzia noastră? asta nu mai e treaba lui.

bravo, domnule cătălin dorian florescu, am rămas impresionat, și trebuie să-ți spun că nu mă las prea ușor. abia aștept să-ți citesc cartea.

„uriașul“ de james stevens

uriașul
 (the giant) 
 warner bros., 1956 
regia george stevens
 imdb 
  TRAILER

doar dacă vă e dor de o superproducție

probabil că uriașul va rămâne în istoria filmului - dacă va rămâne - doar pentru că este ultimul film al lui james dean, fără îndoială, vedeta filmului, în ciuda frumuseții răpitoare a elisabeth-ei taylor.

prima parte a filmului poate fi revăzută cu aceeași plăcere și de către privitorul de astăzi - va vedea cum texanul bogat (rock hudson) își aduce nevasta năbădăioasă (elisabeth taylor) din nordul civilizat și verde - în sudul sălbatic și prăfos cu case-n deșert - ca s-o civilizeze. 

a doua parte însă, e de nevăzut. personajele îmbătrânite, machiate ridicol - un rock hudson cu costume largi și pernuțe la burtă, elisabeth taylor cu păr cernit și haine de babă plus un james dean cu mustăcioară ratată - se alătură unui scenariu plictisitor și previzibil, axat pe rasismul și parvenitismul american.

poate nu vedeam filmul dacă nu citeam în cartea lui david gilmour că james dean-ul din scena de aici, prin tăcerea sa încremenită și prin gesturile mâinilor  - cu funia, cu aerul - dovedește a fi cel mai bun actor (american) ever. la prima vedere, înclin să-l contrazic. dar gândindu-mă mai bine, cât de greu e să nominalizez pe cineva. brando?

până una alta, „uriașul“ merită văzut așa: prima parte integral - unde (și) james dean joacă rolul care i se potrivește cel mai bine - al rebelului introvertit - și scenele de final ale părții a doua, tot pentru james dean, în rolul (mai puțin convingător, zic eu) al uriașului (james dean e scund) alcoolic.
____________________________________________________________________

filb 5, ziua 2 și 3

seara a doua

mai puțină lume decât în ziua întâi (a festivalului internațional de literatură bucurești), când cunoscătoarii de limbă engleză împuiaseră sala, hăhăind la fiecare shit și fuck ale ale lui will self.

aș putea spune că a doua seară a fost pentru „mai“ cunoscătorii într-ale literaturii, pentru că scriitorii români prezenți, filip florian și lucian dan teodorovici (pentru că ceva scris de scriitorul macedonean goce smilevski n-am citit nimic) scriu la fel de bine ca cei doi scriitori din ziua întâi, doar că nu folosesc limba lui shakespeare și n-au făcut stand-up comedy. 

am văzut un filip florian destul de îndârjit, care, tot repetând că e posibil să nu aibă dreptate, a vorbit despre obsesia aproape maladivă pentru literatură pe care trebuie să o aibă scriitorul, pentru a se apuca de scris. despre faptul că scrie greu, cel mai mult a scris 11 pagini într-o lună, la o bursă de creație, la tescani.

lucian dan teodorovici nu s-a dovedit bun la citit din matei brunul și a anunțat că dorește să scrie despre leprozeria de la tichilești, apoi are în plan un altul. a mai spus, de asemenea, despre piesa scrisă de attila bartis pe care o va monta, ca regizor, pe scena teatrului din iași. 

pentru mine, surpriza serii a fost scriitorul macedonean goce smilevski, un tânăr ce părea mai mult poet decât romancier. dar m-a impresionat prin două lucruri: primul, pentru care l-am invidiat, când a spus că a copilărit într-o odaie dintr-un orfelinat, mama sa lucrând acolo, am fost invidios pentru universul ce i se deschisese, pesemne, acolo. al doilea, că a scris un roman istoric (în curs de apariție la polirom) sora lui freud, din care - din păcate - nu a citit decât câteva clipe în macedoneană.

 

întrebarea mea despre literatura umoristică nu a prins, doar filip florian a spus că citește bohumil hrabal, deși la el alternează umorul cu tragedia.

mai găsiți la ionuca.

seara a treia (foto)

în seara aceasta, cel mai simpatic mi s-a părut scriitorul român mihai mateiu, din cluj, foarte timid și sincer (i-am cumpărat, de altfel, cartea). de pildă, el a spus că s-a apucat dintr-o dată de scris, nu se gândise niciodată pân-atunci: așa cum alții bat cu pumnul în perete, el a scris un text. 

la fel de simpatic a fost scriitorul maghiar, vorbitor de engleză, mátyás dunajcsik. mi-a atras atenția titlul volumului (de povestiri, cred) ce-l reprezenta - balbec beach și povestirea din care a citit, despre flaubert, proust și castorp al lui mann. 

deși metafora cea mai frumoasă a oferit-o andrew cowan - profesor de creative writing - , care a spus că relația dintre realitate și ficțiune, sau dintre personal și ficțiune e ca aceea dintre rădăcina și coroana unui copac. rădăcina este realitatea, autorul, iar ceea ce se vede este frumusețea coroanei falnice.

alte idei:

• nu există literatură masculină, feminină sau gay, (sau alte tipuri de categorii de literatură, aș completa eu), ci literatură și atât, fiecare autor însă venind cu perspectiva sa unică.
• ca să scrii despre un personaj feminin, trebuie mai întâi să stai de vorbă cu femeile.
• dacă scrii despre un porc (romanul tradus al lui andrew cowen este porcul), poți să te gândești exclusiv la câinele din copilărie - cititorul va pune întotdeauna de la el caracteristicile porcului, astfel încât va citi nu despre un câine, ci despre un porc.
• adevărul este o noțiune abstractă, ireală, ceea ce ar trebui să intereseze un scriitor este adevărul contingent, adecvarea.

mâine, seara poeziei. vine, vai, dinescu.

__________________________________________________