„când ploaia se va opri“ de andrew bovell

un spectacol sublim marca afrim

când un pește cade brusc din cerul scenei mirosind a mare înseamnă că n-o să văd ceva obișnuit. iar când aflu că sunt în 2039, e clar că am să văd ceva extraordinar.
până una-alta, un bărbat singur, pe nume gabriel, își așteaptă fiul.

GABRIEL: Știu de ce vine. Fiul meu. Știu ce vrea. Vrea ceea ce vor toti tinerii de la tații lor. Vrea să știe cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Și habar nu am ce îi voi spune. Pentru ca în timp ce știu destul de mult despre declinul și căderea Imperiului American 1975-2015, propriul meu trecut îmi scapă. Am doar câteva fragmente, câteva bucati și piese pe care le-am găsit într-o valiză veche dupa moartea mamei. Nu știu ce înseamnă. Nu știu cum să le înțeleg sensul. Am încetat să mai încerc cu ani în urmă. Trecutul e un mister. [Gabriel se uită la pește] Și totuși, poate că va fi mai ușor de explicat decât peștele. (trad. vlad bîrzanu)

și, ca de sub o zugrăveală albă care nu reușește să acopere straturile colorate de dedesubt, trecutul începe să prindă viață, pe felii spațiale și temporale în luminile, culorile, sunetele și cele șapte personaje ale sale, sub bagheta regizorului radu afrim. în anglia sau australia, de fapt pe scenă vedem câteva generații de gabrieli, cu dramele lor familiale intime - alcoolism, pedofilie, muțenie în cuplu sau între părinți și copii, nevroză, isterie, sinucidere sau accident.

ei bine, pe replicile destul de minimaliste ale dramaturgului australian, însă pe complicate indicații scenice, regizorul reușește să potențeze imagini care „fac“ tot spectacolul: un cangur cu un cap uriaș de pluș ce soarbe cu paiul un cocktail, oameni care patinează cu frigidere prin parc sau, tot pe frigidere, sunt duși la groapă. oamenii se scufundă în oale cu supă de pește, și tot mănâncă la supă de pește, se intoxică de supă de pește, vomită supă de pește. vin din ploaie, aud ploaia, ascultă tunetele.

poate că în lumea reală nu ninge în deșert, peștii nu pică din cer, tații nu-și părăsesc copiii, mamele nu se îneacă în mare. dar uite că în piesa lui dramaturgului australian toate acestea se întâmplă. într-o viziune unică a regizorului român ce nu se poate să nu-ți bântuie multă vreme imaginația și emoția cu sentimente de sublim.

capotul nou al lui diderot
mi-a plăcut din toată piesa cel mai mult următorul fragment, metafora capotului nou:  
ELIZABETH: În 1780 în timp ce [uraganul] Callixtus provoacă dezastru în Caraibe la scala biblică, în Paris, Denis Diderot zguduie fundamentele bisericii cu publicarea volumului final al Enciclopediei sau Dictionnaire Raisonne Des Sciences, Des Arts et Des Metiers… Este culminarea a 20 de ani de pasiune și muncă pentru a aduna într-o singură colecție toate marile cugetări ale timpurilor acelora, toate noile cunoștințe și idei revoluționare care concurau cu legea aristocrației și a bisericii. Anunță nașterea gândirii democratice moderne cu credințele sale revoluționare și libertatea gândirii, toleranța religioasă, agalitate și dreptate pentru toți. Schimbă felul de a gândi despre sine al oamenilor. Sunt zorile unui ev secular și baza pe care Marx a construit. Plasează știinta și arta în insuși centrul existenței. Nu pe Dumnezeu. Ci omul ca ființă rațională având control asupra destinului său. Capabil să gândească profund și să acționeze decisiv pentru a schimba. Înspre mai bine. Ca să se salveze. Iluminismul, Henry. 
HENRY: Triumful intelectului asupra fricilor iraționale ale omului.
ELIZABETH: Suntem cine gândim că suntem. Nu cei pe care Dumnezeu… sau natura îi determină să fie. 
HENRY: Mintea ta, Beth. 
ELIZABETH: Toate astea și omul totusi a spus despre el “Am fost și încă sunt furios că sunt mediocru.” 
HENRY: Și ce ne face asta pe noi restul? 
ELIZABETH: El e de asemenea autorul unui eseu intitulat ”Regrete la despărțirea de vechiul meu capot” [...] Diderot a primit în dar un capot stacojiu superb și a fost atât de mulțumit că imediat și-a aruncat vechiul capot. Dar plimbându-se prin casă a observat că nimic din cea ce deținea nu se potrivea cu splendoarea noului său capot. Tapițeria de pe scaune era uzată. Draperiile din birou erau șterse. Și restul garderobei pur și simplu nu se putea compara. Și pe când înainte de a avea splendidul capot era mulțumit de lucrurile lui, pentru prima oară în viață simțea acum nevoia de lucruri noi. Și astfel începe un proces nesfârșit de cumpărare de lucruri noi și cu fiecare nouă achiziție tot restul devine vechi și trebuie înlocuit. Și astfel se desfășoară. Foamea instabilă a omului pentru nou. Ai putea crede ca eseul e ciudat, dar a fost o critică genială a capitalismului înainte de existența acestuia. Întrebarea e dacă putem vreodată fi din nou fericiți cu vechiul nostru capot. (trad. vlad bîrzanu)


putem, desigur, să găsim în text - dar și în spectacolul lui afrim - diferite simboluri care să ne-ncânte cultura generală: peștele și vinul ca simboluri cristice, ploaia ca urgie expiatorie, ciclul karmic întrerupt prin rememorare, cifra șapte.
totuși, pentru mine, piesa este un îndemn la curaj. la curajul de a-ți pune întrebări, de a-ți înfrunta trecutul, indiferent cum arată acesta. numai așa o poți lua, liber, de la capăt. trecutul care eliberează. cam proustian, după părerea mea.

„inside llewyn davis“ de joel and ethan coen

după muzee, teatre și alte distracții, am ajuns în seara asta la filmele festivalului cannes la bucurești, la ultimul film al fraților coen, inside llewyn davis, premiat cu marele premiu la cannes.

e al doilea lung metraj al fraților coen pe care-l văd, după stupefiantul nu există țară pentru bătrâni și adevăratul curaj (true grit). ei bine, filmul de astă seară seamănă cel mai mult cu un scurt metraj din paris, je t'aime, în care absurdul se unește cu umorul.

nu m-așteptam să văd umor la frații coen, însă în inside llewyn davis este. de fapt, unul crud, căci e vorba despre viața unui om, al unuia amenințat tot timpul de apropierea ratării. llewin davis e un cântăreț american de muzică folk, ce caută succesul pe la case de discuri sau producători. abandonat de partenerul său de cântec ce s-a aruncat de pe podul george washington, ăși caută cariera solo. în paralel, n-are nici un job și caută canapele pe la prieteni pe unde să doarmă. 

ei bine, pe un subiect așa de anost - eu urăsc muzica folk -, filmul a reușit să-mi captiveze atenția - prin actorii ce cântă live (închipuiți-vi-l pe justin timberlake miorlăind folk), prin farmecul actriței carrey mulligan spunând măscări cu fuck, prin excelentul joc al actorului secundar john goodman, și mai ales prin motanul roșcat, al cărui nume va fi dezvăluit de-abia la finalul filmului.

s-a hăhăit mult în sală, însă au existat și multe scene de tensiune - zăpadă, frig, întuneric, zloată - multe elemente ce se zbăteau în interiorul cântărețului ce s-a-ncăpățânat să meargă pe drumul său. un ulise ce-și caută ithaca, un jidov rătăcitor ce-și caută izbăvirea. cu noi alături. 
în orice caz, un altfel de „coen“.  

două poezii de octavian perpelea

se-apropie weekendul, şi am chef de puţină poezie. aşa că pun două poezii de octavian perpelea. îmi plac pentru că văd cum banalului din viaţa mea i se regăseşte - iată - o întrebuinţare estetică. şi nu chiar banal, ci e doar un decor pentru evenimente extraordinare - un fir de păr în gură, o bătaie bună. 

în plină zi / în plină stradă

mă îndreptam spre serviciu
îmi cumpărasem obişnuita
gogoaşă cu gem de fructe de pădure
& începusem s-o halesc
când exact la intersecţia
Elisabeta cu Brezoianu
acolo unde pe zid e scris
Iisus te iubeşte
am simţit un fir de păr
în gură


noaptea Sfântului Alcoolomeu

sunt mese răsturnate
urme de sânge
& haine rupte
pe pietriş
la Terasa Scriitorilor
ospătarii mi-au spus
că ieri seară
alcoolismul & mediocritatea
au băgat o mulţime
de scriitori
în spital 

mi-aş dori să le citesc la cartea românească sau max blecher.

„nebun din dragoste“ de sam shepard

tocmai m-am întors de la spectacolul de la național cu piesa dramaturgului american sam shepard, nebun din dragoste. am citit câte ceva despre piesă, se pare că e deja clasică.

montarea de la național ar fi trebuit să se numească nebunĂ din dragoste, pentru că piesa de rezistență a piesei a fost actrița diana cavallioti. o prezență fermecătoare, blondă, ce-a trecut cu o ușurință neverosimilă de la scorpie isterică la fecioară sedusă. rolul may i-a potențat din plin talentul. personal, m-a acaparat cu totul, iar când s-a îmbrăcat în rochie și pantofi de culoare roșie, nu mi-am mai dezlipit privirile de pe scenă.

în rest, nimic remarcabil. doar actorul secundar, ioan andrei ionescu, în rolul celuilalt pretendent, cam tăntălău, m-a mai scos din amorțirea celorlalți doi actori masculini - gavril pătru și mihai călin.

un tânăr se întoarce la iubita lui pe care o mai părăsise de vreo câteva ori. ea vrea să-l refuze, dar nu poate de drag, de unde un joc de-a „fugi că vreau“, între cei doi. cum spuneam, prezența unui nou pretendent mai întărâtă puțin acțiunea, ceea ce ne-a făcut și pe noi, spectatorii, să hăhăim un pic.

până când, tam nisam, aflăm că cei doi sunt frați vitregi, și realitate versus halucinație, poveste versus realitate, blabla, „filmul“ mi s-a rupt. ce s-a mai întâmplat nu mi-a mai avut nici un rost.

ca final, n-aș spune că e o piesă rea, dar în mod sigur, în alte montări ar putea arăta mult mai bine.

 

viitorul nostru schizofrenic?

în ultimul film al lui bertolucci, un adolescent de liceu preferă excursiei cu clasa să petreacă câteva zile în subsolul blocului, de unul singur, doar cu un laptop și o pereche de căști în urechi. un fel de om din subterană postmodern. însă nu unul autentic, pentru că subterana lui nu face parte din lume, ca în nuvela dostoievskiană. subterana aici nu se raportează la lume, ci este o ieșire din ea, o ieșire aleasă de bunăvoie. dacă puștiul din filmul regizorului italian ar fi fost închis într-o închisoare, cu un laptop și cu niște căști, nici n-ar fi simțit lipsa libertății. la fel, celălalt personaj al filmului: sora puștiului, șade voluntar cufundată iremediabil în lumea drogului.

o perspectivă sumbră asupra unui viitor sumbru pentru noi, oamenii. mă uit și la mine:

1. mă minunez deseori preferând unei ieșiri în oraș sau unei întâlniri cu cunoscuți sau necunoscuți, cufundarea în aleatoriul internetului.
2. uneori aleg zgomotelor citadine - unele chiar plăcute: de exemplu, o fereastră pe drumul zilnic spre serviciu îmi aruncă în fiecare dimineață armonii de muzică de clasică - căștilor izolatoare.
3. deseori mă cufund în propriile gânduri, fără să-i ascult pe ceilalți, când aceștia nu prididesc să-mi vorbească doar despre ei-ei-ei-ei și numai ei, fără să mă lase să rostesc un cuvințel.
4. îmi trântesc orice deschidere către celălalt, ori de câte ori începe propoziția cu Nu: nu e bine, n-ai făcut, nu s-a făcut, nu se poate, nu pot, n-ai dreptate, nu. orice legătură se rupe brusc și-mi trebuie răbdare să o-nnod la loc.
5. mi-e din ce în ce mai greu să inițiez discuții cu oameni necunoscuți, văzându-i încruntați și bosumflați, respingători, cu proftă mai degrabă de-njunghiere decât de cuvințele de-ale mele.
6. orice atingere întâmplătoare între oameni înseamnă tresărire și priviri urâte ca agresiune la spațiul privat. 
7. orice feedback negativ pentru celălalt e luat personal și distruge imediat o relație construită cu sârg. 20 de laude nu mai contează, o critică sugrumă tot.

în posibilitatea unei insule, houellebecq imaginează societatea „fericită“ de mâine: doi oameni la depărtare, vorbesc printr-un calculator; chiar fac sex virtual, dar nu se vor întâlni niciodată în realitate. au doar un câine asupra căruia să se reverse rămășițele de sentimente.

cunosc copii cărora nu le mai sclipesc ochii ca mie când voiam să ies afară, în fața blocului. dependenți de jocurile de calculator, ochii și-au pierdut orice sclipire. cine știe - poate sclipirea s-a mutat pe interior, unde va naște mai multă imaginație decât noi. o imaginație în care lumea imaginată poate fi de fapt - fără s-o știe ei - cea reală, din care se vor fi retras demult.

sursa foto.

„șoseaua cățelu 42“ de alina nedelea

alina nedelea
 șoseaua cățelu 42 
editura all, bucurești, 2012 
228 de pagini broșate 
coperta de al. novac

mi-a plăcut
conform motoului din antetul blogului, cartea intră în categoria celor care mi-au plăcut și recunosc că introducerea ei în finala concursului augustin frățilă (de 10000 de euro) e binevenită, printre celelalte patru scrise voit conform canoanelor „estetice“ eugenlovinescieneblabla.


aflăm că autoarea e actriță și în prezent locuiește în italia, după ce - așa cum vom afla din roman - a crescut într-un apartament din șoseaua cățelu. carevasăzică, în bucurești. și pe nesimțite, începem să citim despre revelionul '88. când, la 14 ani, fetița care era se trezește cu mama sa dându-și duhul, lângă ea, în pat. mama adoptivă, avem să aflăm, dar totuși mamă. iată cum de fapt îi începe alinei maturizarea, ce se duce  după an, pagină după pagină.

nu e un roman trist, deși multe ghinioane se întâmplă. ba chiar exaltă de ironie și auto-ironie cartea. și mai ales te frige prin nebunia ei, așa cum e și personajul și - am aflat - autoarea însăși.

desigur că sunt multe inabilități literare în carte, romanul nu e bine închegat, deși episoadele sunt majoritatea reușite. te întrebi uneori ce legătură are episodul cu cățeii, sau ce importanță are etapa prostituției, când putea fi trecută cu vederea?

însă la final îți dai seama că fiecare întâmplare are rolul ei în mintea autoarei iar ea vrea musai să-și exorcizeze trecutul, necazurile, fericirile și nefericirile. încearcă ea ceva anamneze psihologice, am putea spune că întreaga carte e o sublimare a traumelor sau frustrărilor alinei nedelea.
dar ceea ce este cu siguranță este o carte care te ține în tensiune, despre o viață bogată, așa cum mulți dintre noi ne-o dorim. nu știu dacă știe, dar alina nedelea nu e doar actriță, ci și o eroina ce-și joacă - livresc - propriul rol.

ideea care mi-a rămas a cărţii este aceea că toate în viaţă se aranjează, chit că aş vrei tu, chit că pur şi simplu ţi se întâmplă. ceea ce poţi face este să primeşti şi să reacţionezi, în felul tău. iar felul autoarei, repet, este auto-ironia şi ţăcăneala (în sensul bun al cuvântului).
probabil voi epata cu impresia mea - o carte excelentă! o carte mult mai autentică și mai cu vână decât majoritatea celor scrise de epigonii literaturii noastre de astăzi.

au mai scris despre: mirabela, micawber, simona tache, stănica bostănaru, tudor, ruxandra, diana, costi, raluxa, răyvan citadinul, ramona, richie, ana monica şi alţii. observ o bună promovare a romanului în online şi o receptare foarte bună în rândul publicului, chiar şi al celui necititor de literatură română.