„cevdet bey şi fiii săi“ de orhan pamuk

un roman clasic despre modernitate scrisă de un postmodern

orhan pamuk 

cevdet bey și fiii săi 

(cevdet bey ve oğulları) 

editura polirom, iaşi, 2013

traducere de luminiţa munteanu

680 de pagini broşate

 coperta de radu răileanu

m-am gândit că această carte - primul roman pe care orhan pamuk l-a scris, la 30 de ani - nu se potriveşte pentru o impresie video, aşa că-mi încalc hotărârea de a posta în continuare numai video, când este vorba despre cărţi.

mi-a plăcut romanul, dar nu pentru că este un roman mai bun decât celelalte pe care le-am citit (cartea neagră - pe care îl consider în continuare cel mia bun - muzeul inocenţei şi istanbul), ci dintr-o motivaţie personală - „mi-era pur şi simplu dor de ceva clasic“, în stilul autorilor europeni de secol 19 (gen balzac şi tolstoi). pentru că fiind primul său roman, pamuk și-a făcut mâna, urmărind să scrie despre temele pe care le iubea atunci - romanul european (cel metafizic, rusesc și cel social, balzacian). decorul? firește, turcia pe valurile mici, dar adânci ale modernizării.

romanul este perfect construit: o primă parte mică, despre întemeietorul unei familii mic burgheze, de negustori, cevdet ișikșî. tot ce-și dorește acesta este o afacere prosperă și o familie. o a doua parte, cea mai consistentă, este formată din viața fiilor săi (și a unie generații): moștenitorul afacerii, cu viață plictisitoare și amantă, celălalt, cu viață la fel de plictisitoare, însă cutremurată de căutarea unui sens - un robinson care umbla după salvarea patriei prin propria cameră (p.664). a treia parte, la fel de scurtă ca prima, despre urmașul pictor al familiei, ce închide cercul, moștenind - în alte vremuri - atât dorința de introspecție a bunicului, cât și pofta sa de muncă și de viață. așadar, un final fericit.

un adevărat tur de forță, ce dovedește cu asupra de măsură talentul și dorința de a scrie a lui orhan pamuk. tur de forță care însă poate fi ușor evitat, citindu-i alte romane: pe alocuri, bucle mari pline de discuții sterile à la dostoievski și descrieri à la balzac, care mă gândesc că ar fi fost ușor evitate, pentru aflarea sensului, al acelui centru de care pomenește însuși autorul în romancierul naiv și sentimental. singurul punct forte ce te face să treci mai departe este pluritatea tonalităților personajelor, în monologurile lor - ceea ce creează o adevărată simfonie literară (reluată și în mă numesc roșu).

ideea generală a cărții, după mine, este întrebarea „ce anume poate ieși din acel amestec dintre acel spleen specific oriental și pragmatismul modern de sorginte europeană?“ răspunsul lui pamuk este unul personal (prin personajul ahmet ișikșî) - cel al creatorului, ce profită de tradiția strămoșească și de mediul în care s-a născut și format, pentru a crea (tablouri sau romane).

și mai este un personaj care mie mi-a plăcut cel mai mult: sora pictorului ahmet, melek. ea se naște imediat după moartea bunicului și e prezentă, ca bebeluș, în mai toată cartea; pentru ca, în ultima parte să o regăsim la fel de uriașă ca dimensiuni corporale ca în pruncie, dar teribil de vioaie ca o furtună. condusă exclusiv de ideile soțului ei avocat, mi-a dat mult dinamism lecturii - e tot timpul curioasă, veselă și sinceră. o ființă parcă de poveste, ce amintește de energiile naturii.

coperta ediției turcești

per ansamblu, romanul l-am citit cu o curiozitate mai mult istorică și de inchiziție a mentalităților, însă multe pagini m-au plictisit, toate acele opinii sterile ale unei întregi generații ratate - a anilor 35 - împărțite între politic și metafizic, pe sute de pagini. mi-au amintit de romanele interbelice românești „profunde“, cu ratați. așa că mă voi îndrepta sau întoarce cu o plăcere mai mare la celelalte romane ale lui orhan pamuk.

despre alte 3 cărţi ale lui orhan pamuk aici, aici și aici.

sursa foto

„zic zac“ de andreea gavriliu

un dans pe cinste, de bravo!

am ieșit aseară de la godot, de la spectacolul zic zac, cu imaginea celor două corpuri tinere - Ea şi EL - dansând pe scenă fără pauză şi fără suflare. cu impresia unui spectacol valoros, de rererevăzut.

pe o poveste nu prea complicată: o Ea (andreea gavriliu) și un El (ștefan lupu) ce se întâlnesc într-un bar şi vor trebui să fie împreună. dintr-un tonomat izvorăşte muzica, cu ajutorul unui disk jockey (gabriel costin). şi această muzică împrăştiată peste noi, spectatorii, e mediul în care cei doi se simt ca peştii în apă. pop, techno, clasică şi jazz - am bâțâit din picior până și la dumbala dumba (cu viorica rudăreasa, ați ghicit) - sunt efluviile care ţin emoţia vie, timp de o oră. aici alexandra poiană face treabă foarte bună cu sunetul, deși bănuiesc că alegerea pieselor se datorează creatoarei, Ei, andreei gavriliu.

sunt cuprins de vrajă odată cu dansul și cu jocul trupurilor, al meselor, al hainelor. în plus, un pahar, un cocktail, o cravată, două mâneci de rochie, o culoare vişinie, un tutu, cotele apelor dunării, dar și câte-un șoricel invizibil din când în când - completează fericit spectacolul coregrafic cum nu mă aștept, aproape fără cusur. numai să mă bucur și atât. tinereţe, voioşie, uneori furie, ironie, frustrare, multe alte emoţii... numai să mă bucur și atât.

poate cele câteva cuvinte din zic zac nu-și aveau rostul. ele par că strică mişcarea mută. mişcare fără cusur, am zis. dar am înțeles, trupurile au şi ele nevoie de odihnă.

obligatoriu de mers la acest spectacol. unul dintre puţinele spectacole de dans la care aplauzi cu entuziasm sincer. 

„religia pentru atei“ de alain de botton

ce-mi doresc pentru 2014

„cimitirul“ de teleșpan

la un ceai, cu cărţi despre crăciun

joi, 19 decembrie, de la ora 19,00, merg să discut la ceainăria la un ceai, invitat de editura univers, alături de de alexandra blaş, andreea iulia toma, ciprian enea şi costi piştea.pe lângă crăciun, vom discuta despre jostein gaardner (îl ştiţi, a scris lumea sofiei).

dacă vreţi să veniţi, vă aşteptăm!