catharzisul iliadei

azi noapte, m-am simțit suspendat într-un limb de cuvinte și de fantezie, brăzdat din când în când de fulgerele și tunetele de afară. 

azi noapte, scufundat în cântul 16 al ILIADEI în care patroclu îi căsăpește pe troieni, ca apoi să moară, luminau de afară fulgere și bubuiau tunete, de parcă zeus îmi însoțea imaginația luptei cu efecte scenice supranaturale. 

n-am mai pățit de mult asta, poate din copilărie. catharzisul lecturii, combinat cu furtuna, să mă rupă într-atât de realitate.

feedback de la cititorii colecției “bibliotecii pentru toți”

În anii ‘60, colecția “biblioteca pentru toți” cerea feedback de la cititori, cu privire chiar la prefețele inutile 😬

jurnal de lectură 9 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 5

observ cum multe comparații se referă la scene de vânătoare și la scene pastorale. 

cântul începe cu un războinic aheu, tidid diomede, care, sprijinit de zeița atena, face prăpăd în tabăra troiană. ba, rănit de un troian (același arcaș pandaros care l-a rănit și pe menelau în cartea trecută), e și mai furios, cum în cireadă se-aruncă un leu.

sprijinit de atena, acesta nu doar că-l omoară pe arcașul pandaros care-l rănise - îi aruncă lancea care-i intră prin dinți, prin limbă și iese prin barbă -, dar îl rănește chiar pe eneas - cel din eneida - cu un bolovan, ba un stei ce în vremea de astăzi doi oameni n-ar fi în stare a-l urni, lovindu-l la noadă. iar, când mama lui eneas, zeița afrodita coboară în luptă să-și salveze fiul făcut cu anchise, acest tidid diomede o rănește (sic!) și pe ea în palmă, de începe să curgă sucul ce curge în vinele zeilor. 

diomede rănind-o pe afrodita (arthur fitger, 1905)

diomede rănind-o pe afrodita (louis david, sec. 18)

supărată, afrodita merge la mamă-sa să se plângă și aflăm că și alți zei au mai fost răniți de oameni, hercule bunăoară rănind-o și pe hera și pe hades și că o să treacă.

diomede tot după eneas, dar intervine apolo, diomedes tot eneas, eneas, iar apolo îl cheamă pe ares (zeul războiului, despre care homer zisese că e chiar muritor!) să-l astâmpere pe diomede.

Vino și-nlătură din bătălie pe-acest Diomede
Care trufindu-se acum și cu tata-ne Zeus s-ar bate. (V, 447-448)

luptele se tot dau, mor oșteni din ambele părți, când hera merge la atena îngrijorată că aheii mănâncă bătaie de la troienii conduși de ares și o îndeamnă să se bage și ele, de partea aheilor asediatori:

Haide la lucru și noi, să fim gata de ireș și harță! (V, 705)

coboară amândouă pe carele lor de luptă iar atena îl îndeamnă din nou pe diomede, de această dată să-l rănească chiar pe ares. în timp cel apără de sulița zeului războiului, atena îndrumă lancea lui diomede, care-l rănește pe zeu.

Și ajutat de zeiță îl împunge pe zeu în deșerturi
Unde-i păzit de colan, de-i sfâșie pielea rănindu-l
... Dă țipăt apoi ferecatul (V, 839-841).

ares merge și el la zeus să se plângă, dar acesta îl liniștește. și zeii ies momentan din joc, lăsându-i pe oameni mai „liberi“.

 

atena alături de diomede care aruncă sulița în ares (john flaxman, sec. 19)

jurnal de lectură 8 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 3 

aflu că motivul izbucnirii războiului troian, elena, și-a părăsit soțul - pe menelau - și a mers cu troianul paris, avea un copil cu acesta. mamă cam denaturată...

în acest cânt, oștile încep să se înfrunte și iese paris care-și provoacă rivalul, pe menelau. doar că singura calitate a lui paris e frumusețea - podoaba de chip și de plete - și nu vitejia, așa că, atunci când menelau se dă la el, paris o rupe la fugă. 

De spaimă cuprins fără voie, / Repede, numai să scape de el, în mulțime-a dosit-o (III, 31-32)

dar hector, fratele lui, îi face morală, că din vina lui se luptă de 9 ani, așa că paris decide că e vremea să se lupte separat, cu menelau, câștigătorul s-o ia pe elena iar oastea pierzătorului să se retragă. 

hector îl admonestează pe paris (johann tischbein, sec. 19)

lupta se suspendă - prilej cu care regele troiei, priam, admira câțiva viteji din oastea adversă: ulise, agamenon, aiax - și promisiunile sunt jurate pe sacrificii solare și pământene / htonice. imaginație cam bolnavă în blestem:

Care din doi cuteza-va să calce tocmeala făcută,
Piară cu creierul scurs întocmai ca vinul de față,
El și ai lui, iar nevasta să-i fie răpită de alții (III, 297-299)

menelau se roagă lui zeus să-l ajute să-l pedepsească pe paris, pentru că încălcase legile divine ale ospeției, răpindu-i nevasta. deși nu-l nimerește pe paris cu lancea și sabia, e cât p-aci să-l sugrume târându-l de coif. 

intervine însă zeița afrodita (zeița frumuseții și a iubirii) - cea proclamată de paris însuși cea mai frumoasă în legenda cu mărul - rupe cureaua coifului și-l răpește pe paris într-o ceață sus, în cetate. homer zice că l-a răpit zeița, dar io îmi închipui că a fugit din nou, după ce a provocat un nor de praf.

paris e salvat de afrodita din lupta cu menelau

doar că lui paris lupta i-a făcut poftă de sex, așa că o ia pe elena și amândoi în crivatul / patul cel bine strunjit se culcară :))

paris și elena, de louis david (sec. 19)

cântul 4

cântul începe cu gâlceava între zei: zeus vrea sfârșitul războiului, menelau cel învingător să-și ia femeia și să plece, iar troia să rămână cum îi place lui, căci o favorizează. nu prea am înțeles ce voise cu visul către agamemnon din cântul 2, poate să-l înșele pe acesta că va cuceri cetatea. cațele de hera și atena se opun. 

așa că atena coboară printre troieni și-l provoacă pe unul dintre ei să încalce jurământul. așa că acesta îl ochește pe menelau, dar acesta din urmă, ocrotit tot de atena, e doar rănit. retoric, homer i se adresează lui menelau rănitul, persoana a doua:

Tocmai așa, înroșite ți-au fost, o, Menelau, și ție,
Binecrescutele șolduri și glezne, pulpele tale. (IV, 143-144)

troienii pornesc deci bătălia iar agamemnon, după ce se convinge că frate-su menelau nu-i rănit de moarte, merge prin bătălie pedestru și-și îmbărbătează oștenii să-i ucidă pe cei care și-au călcat jurământul, pe troieni. 

tot îmbărbătând, agamemnon dă și de bătrânul nestor care rostește o vorbă, care-mi aduce în minte o alta, preferată, a sfântului pavel (I corinteni, 10, 23): toate sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos (Πάντα ἔξεστιν, ἀλλ’οὐ πάντα συμφέρει). vorba lui nestor este: 

Dar nu toate / Cele dorite de om sunt date de zei împreună (IV, 311-312)
ἀλλ᾽ οὔ πως ἅμα πάντα θεοὶ δόσαν ἀνθρώποισιν = Dar zeii nu le-au dat muritorilor pe toate deodată

și iarăși pomelnicul câtorva neamuri din oastea atridă a lui agamemnon...

găsesc o minunată descriere poetică a valurilor mării:

Cum răscolite de vântul de-apus ale mării talazuri

Repzi și dese spre mal cu vuiet pronesc dup-olaltă;

Ele-nainte se-ncreastă venind și apoi cu putere 

Gem sfărâmate de stânci și se-ncovăie-nalte la maluri

Și pe uscat risipindu-se-mproașcă săratele spume (IV, 413-418)

vedem apoi măcelul încins, troienii asmuțiți de apolo, aheii de atena.

lupte dintre troieni și ahei (hans sebald beham, sec. 16)

 

jurnal de lectură 7 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 2 

cântul 2 începe foarte amuzant: zeus nu poate să doarmă noaptea, pentru că nu știe cum anume să-l înalțe pe-Ahile. adicătelea zeus nu e cel mai înțelept, ideile nu-i vin imediat, ci trebuie să le caute, chibzuind. așa că-i trimite lui agamemnon un vis. e foarte frumoasă personificarea somnului acestuia: 

Somnul cu farmec ambrozic deasupra-i plutea ca un nour (II, 19) 

nestor apărându-i în vis lui agamemnon (henry fuseli, 1805)

aflăm că a trecut nouă ani de când aheii au pornit la asediul ilionului și, deși sunt mai mulți decât troienii, 

                                                                 Gândul 
Care ne-aduse pe-aici, tot neizbândit ne rămâne (II, 135)

așa încât, agamemnon le zice să se-ntoarcă cu toții acasă. zeii nu mai înțeleg nimic și-o trimit pe atena la ulise / odiseu să-i facă să se răzgândească. iar acesta reușește. cum? pocnindu-i în cap cu toiagul lui agamemnon:

                    El îl pocnea cu toiagul și tot poruncea fiecărui (II, 195) 

mi-a plăcut foarte mult descrierea pe care homer o face mulțimilor ahee care vin din corăbii și se îndreaptă către luptă: 

            Cum arzătorul pârjol o pădure nămornic-aprinde
            Sus pe o culme de munți și vâlvoarea i-o vezi de departe,
            Astfel și luciul armelor dalbe ale oastei pornite
            Străluminare în văzduh și departe ajungea pân' la ceruri.
            Cum, câteodată venind din alte meleaguri o droaie
            De zburătoare, de gâște ori cucoare or lebezi gâtoase
            Peste livada-asiană la râul Caistru pe maluri,
            Unde și unde tot zboară și vesele bat din aripe,
            Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
            Astfel și multele luate ieșind din corăbii, din corturi
            Lângă Scamandru pe câmp se revarsă. Bătut de picioare
            Și de copitele cailor duduie groaznic pământul.
            Ei la Scamandru pe cîmp și pe lunca cea verde-nflorită
            Stat-au puzderii ca frunza și floarea ce dă-n primăvară.
            Tocmai ca multele roiuri de muște ce zboară-mbulzite,
            Și forfăiesc bâzâind pe la stîna de oi și de capre,
            Când primăvar-a venit și-s vasele pline de lapte;
            Mulți și aheii, sodom, tot astfel s-au pus împotriva
            Oastei troiene pe cîmp și stau gata să zvânte dușmanii.
            Cum răvășitele turme de capre pe dealuri, căprarii
            Repede și le despart, în amestec, fiind la pășune,
            Astfel încoace și-ncolo oștirea și-mpart căpitanii
            Și o pornesc la război. (II, 450-472)

apoi urmează un pomelnic al căpeteniilor neamurilor care compun armata lui agamemnon. se poate trece peste, până la terminarea cărții.   

jurnal de lectură 6 („iliada“ de homer / murnu)

cântul 1 

în cântul 1 e vorba despre cearta dintre ahile „mâniosul“ și agamemnon, tovarăși în asediul troiei / ilion-ului. acesta din urmă a luat ca roabă o fiică a preotului lui apolo khryses și n-a vrut să i-o dea înapoi, deși preotul îl roagă și-i face daruri. 

așa încât, apolo coboară - și el mânios - din olimp nălucindu-se-asemenea nopții și se-apucă să săgeteze ostașii - ca-n imaginea de mai jos a gravorului olandez crispijn van de passe cel tânăr. 

preotul khryses îi cere fata lui agamemnon (crispijn van de passe, 1613)

probabil că aceștia mor din cauza căldurii, apolo fiind zeul soarelui, dar și de ciumă. 

Groaznic fu zângănul arcului cel luminos ca argintul (I, 49)  

un proroc ghicește că e vina lui agamemnon, dar ăsta se dovedește cam ranchiunos pe proroc, dar acceptă să dea fata. nu însă să le ceară războinicilor o răsplată pentru asta. 

Plin de mâhnire Agamemnon; cernit e de noaptea mâniei
Și ochii sălbatic aprinși îi ard luminoși ca văpaia (I, 102-103) 

în fine, ahile se enervează și-l întreabă: ce dracu' mai vrei, sfruntate și fără obraz, după ce c-am venit cu tine să te răzbuni, mai ai și pretenții! 

cuprins însă de trufie, de hybris, agamemnon vrea să facă pe șeful și s-o ia la schimb pe briseis, sclava cu care era ahile. și ahile nu știe ce să facă: 

Inima-n pieptu-i păros îi stătu îndoită pe gânduri (I, 188) 

să-l omoare pe agamemnon sau să se liniștească? desigur intervine atena (zeița înțelepciunii) trimisă de hera să-l liniștească. și el se supune zeilor. însă doar pe moment, până la plecarea zeiței. că începe să-l spurce din nou. dar intervine moșul nestor. 

Dacă tu ești un viteaz și ai pe-o zeiță de mamă, 

El e mai mare, că e stăpân pe mai mare oștire (I, 278-279) 

cearta lui agamemnon cu ahile, de giovanni battista gaulli, 1695

cearta pare că se încheie. însă agamemnon nu se lasă și trimite doi crainici să i-o aducă pe îmbujorata și cea bine încinsă la mijloc briseis de la ahile. iar ahile 

Merse și stete plângând pe marginea mării albastre,
Singur, departe de-ai săi, privind spre noianul de ape,
Brațele-ntinse și rugă fierbinte rostind către Tetis (I, 347-349)

adică marele ahile plânge la mă-sa că agamemnon l-a umilit. ea pleacă la zeus. 

 zeus și tetis de anton pavlovici loșenko, 1769

între timp, ca să-l îmbuneze pe apolo, ulise merge cu corabia la preotul khryses să-i ducă fata înapoi. 

Și ridicară catargul și-ntinseră pânzele albe,
Care suflate de vânt, se umflau; iar sub talpa de navă
Călătorindă pe mare vuiau răscolite de valuri;
Vasul, tăindu-și cărare, ușor luneca peste ape. (I, 478-481)

cântul se încheie cu ospățul zeilor, unde hera e apostrofată de soțul zeus că se bagă în treburile lui. când vine noaptea, până și zeii dorm.