Urmasii veseli ai lui Ivan Ilici

Aţi citit extraordinara nuvelă a lui Tolstoi. Iar dacă credeţi că ideile nu se sfârşesc odată cu autorul lor, ci că ele se împrăştie în univers ca praful de stele şi că e de-ajuns ca cineva să se gândească un pic, că ideile se întorc şi se-adună în jurul lui ca un Maelstrom.

Ideea lui Tolstoi s-a reîntors într-un film şi într-o carte - pe unul l-am vazut, pe cealalta am citit-o. Şi mi-au plăcut, căci în ultima vreme mă cam depresasem...

Filmul

Se cheamă Ultimele dorinţe şi e un film american. Cu multe clişee hollywoodiene - familia, bunăstarea, cultura generală de quizshow - dar plăcute, în context.

Ce context? Al unor doi bătrâni ce mai au şase luni de trăit. De aceea îşi propun să-si îndeplinească câteva din dorinţele pe care nu şi le-au împlinit, din varii motive, până acum. Aşa că şi le îndeplinesc. Apoi, fireşte, mor.

În spatele insă a acestei acţiuni, stau doi actori: Jack Nicholson şi Morgan Freeman, doi monştrii sacri ai cinema-ului american. Ei bine, fără ei, filmul ar fi fost unul fad, după părerea mea. Grimasele lui Nicholson, felul lui de a juca un milionar excentric e stupefiant, ca de fiecare dată (a fost recent pe ProCinema About Smith). La fel, rolul lui Freeman, a unui common man american, a cărui singură realizare e sancta familia, e uimitor! Cei doi reuşesc să salveze filmul, ba chiar să-l facă excelent.

Lecţia filmului?

Să ne facem repede şi noi o listă, să n-așteptăm atâta...

Cartea
Se cheamă Henderson regele ploii şi e scrisă de un autor pe care nu-l agreez, cel puţin pe cel din Darul lui Humboldt, ce m-a plicitisit şi pe care nu l-am terminat niciodată: Saul Bellow (bun prieten cu Eliade si cu Norman Manea).

Altceva a fost cu această carte.

Căci e una umoristi-ironică, împănată din plin nu doar cu poante, ci şi cu crâmpeie de înţelepciune presărate ici şi colo...

Eugene Henderson, un milionar american crescător de porci, aflat sub middle age crisis, chemat de un glas interior, nu-şi mai găseşte sensul în existenţa sa cotidiană. Îşi lasă deci traiul îndestulat şi pleacă teleleu în Africa.

Aici cunoaşte două triburi primitoare şi primitive. Iată-l iniţiat într-o altfel de viaţă, mai simplă şi mai profundă, desigur. De pildă, conducătorul unuia din triburi, Dahfu, frumos ca Alcibiade si înţelept ca Socrate, îl învaţă să-nveţe nu de la porci, capân-atunci, de la o frumoasă leoaică.

În fine, cartea mi s-a părut încântătoare...

Mi-aş fi dorit însă să fi fost scrisă de Rebreanu, adică re-re-scrisă de vreo două ori, ar fi devenit de-a dreptul excelentă!...

Bătrânii nu mai au ţară

Am fost aseară la film. No Country for Old Men. M-a impresionat teribil.
Observ că sunt asediat de la o vreme de foarte multe filme pesimiste.
Inspirat din primul – cred – roman al scriitorului american pulitzat recent, filmul este tulburător. Cred că se poate ridica la nivelul cărţii.
McCarthy este un scriitor coşmaresc. – Încă citesc ultimul lui roman The Road. Scris extrem de simplu, frumos, dar greoi (pentru engleza mea).
Filmul, însă, cu impactul lui vizual şi cu jocul actoricesc, m-a impresionat enorm.
Acţiunea e simplă. Un om nu se poate abţine să facă bine şi ajunge într-o cursă fatală urmărit de un criminal psihopat ca un diavol, Javier Bardem – care face toţi banii.
Răul e peste tot, reuşeşte oriunde, oricum, chiar are caracter – se ţine chiar de promisiune, criminală, fireşte. Destramă familii, crează laşităţi, corupe. Se joacă.

E o scenă pe undeva, pe la final, în care doi puşti, îl ajută pe Bardem rănit. Acesta-i răsplăteşte, iar ei, buni prieteni, încep să se certe pe bani.
Romanul nu lasă loc pentru speranţă. Bătrînii nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu le rămâne decât să se retragă, în lumea trecutului şi a viselor, care acum devin coşmaruri. Asta e tragedia filmului, a unei lumi noi, apocaliptice, dar fără speranţa vreunei izbăviri...
PS. Ca o palidă confirmare a filmului, un grup de tineri gălăgioşi, fără pic de bun simţ, au râs şi au fumat pe tot parcursul proiecţiei. La Corso.

Marele Gatsby

Am citit cu intârziere şi eu acest roman al lui Scott Fitzgerald. Mă mai chinuisem cu ceva ani în urmă cu marele Cei frumoşi şi blestemaţi – despre viaţa tinerilor americani din epoca jazzului. Evident, am văzut filmul, cu Robert Redford şi Mia Forrow. De vreo câteva ori, încă. Pot spune, arar, ce-i drept, că se ridică la înălţimea cărţii.

În fine, cartea destramă lucid mitul bunăstării americane, dincolo de care se ascunde frauda, plăcerea, mediocritatea maliţioasă şi altele. Dincolo de scena fericirii şi a etalării bogăţiei stau – când nu au stat altfel? – suferinţa şi parvenitismul. Cam asta este lecţia pe care o dă Scott Fitzgerald.

Ce e minunat în roman? Păi felul cum un om încearcă să cucerască lumea pentru femeia iubită. Care, odată cucerită, se dovedeşte a fi o ţoapă. Tragic. Importantă, arată autorul, e iubirea, nu împlinirea iubirii.

Mai este o chestie care mi-a plăcut, mai bine zis o imagine – o reclamă uriaşă la un oculist, adică un chip uriaş pe un panou uriaş cu ochi uriaşi - stă în mijlocul unui drum prăfos şi cenuşiu şi priveşte lumea ca un Dumnezeu atoatevăzător. (Nu mai ştiu dacă imaginea e şi în film, parcă e.)

Oricum, e un roman profund, foarte bine scris, care se citeşte uşor şi care lasă urme.
Mai are sens să amintesc de talentul genial al traducătorului Mircea Ivănescu? 

Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, Editura Polirom, Iași, 2002, traducere de Mircea Ivănescu, 264 pagini

Generaţia fără graniţe

Azisem de Vasile Ernu, avea o rubrică de corespondenţă cu Bogdan Stănescu în Suplimentul de cultură. Discuta, evident, chestii livreşti. De asemenea, Stănescu chiar a luat un premiu editorial citind din Născut în URSS. Carte pe care, evident, am pus şi eu mâna acum.

Ce e? Carte de amintiri, de eseuri, de antropologie? Roman? Poate toate laolaltă. Dar nu asta e important, ci ce vrea Ernu să spună? La pagina 235 afirmă că “motivul cărţii este că oricând, oriunde e de trăit, dacă ştii cum să te raportezi”. Şi el se raportează bine, într-un mod uşor nostalgic, dar şi ironic, dar deseori cu bunăvoinţă faţă de un “sistem politic” care l-a inclus, ineluctabil. “Important e ce facem cu realitatea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm”. Foarte adevărat.

Dar despre ce e vorba? Autorul, născut şi crescut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vine în România tocmai când vechiul imperiu sovietic se destramă. Şi ia cu el amintiri dintr-un regim politic cunoscut îndeobşte ca totalitar şi anti-uman. Dar nu-i deloc aşa. Şi eu, care mi-am petrecut copilăria într-un regim asemănător, ştiu că nu-i aşa. Ochii copilului nu numai că, dar şi invers – nu văd ceea ce văd ochii celor mari. Cozile comuniste au existat, ele nu sunt bune sau rele (de pildă pot prilejui discuţii metafizice); la fel, activităţile şcolare comuniste – pregătirea pentru apăratea patriei; la fel, filmul comunist, literatura comunistă. Ele au existat şi seamănă, fie că eşti în URSS sau în România. Cum spune Ernu, cine ştie cunoaşte, iar cine nu ştie nu va afla niciodată (p.202).

Acum, când copiii născuţi atunci au crescut şi pot pleca oriunde, pot trăi oriunde, fără vreo graniţă, constată că nu există mari diferenţe între oamenii Terrei. Ştim de la Churchill că democraţia nu este cel mai bun tip de societate, ci e cea mai puţin rea. Năravurile oamenilor sunt aceleaşi, numai că undeva ele se manifestă într-un fel, altundeva, altfel. Depinde de noi să alegem.
Mi-a plăcut cartea, am retrăit unele amintiri din acea lume. Mi-a plăcut eroul Sterlitz, spionul familist; de asemenea oda tualetului sovietic. În capitolul Sex în URSS, aflu că partea cea mai erotică a corpului era acel mic detaliu ce se vede prin deschizătura de la nasture. De asemenea că talcioc vine din rusă, că carcaletele din coniac şi votcă se numea la ei Ursul furios, iar cel din spirt şi apă Moartea albă. Şi alte chestii de ţi-e mai mare dragul să le citeşti...

Totuşi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Ernu – “compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.” Nu vreau să mă explic. Pur şi simplu nu pot fi de acord.

Vasile Ernu, Nascut in URSS, Polirom, 2007

Întoarcerea la geniu

Pentru că ediţia mea din Balzac - de unsprezece volume, apărute sub îngrijirea regretatei Angela Ion - s-a oprit la scenele din viata pariziană, adică fără cele militare, de la ţară, politice, mai ales cele filozofice, am cumpărat câteva din Studiile filozofice, apărute demult, într-o colecţie de Opere cu coperţi roşii, la Editura de stat pentru literatura si arta. Aşa că m-am apucat de Căutarea absolutului - romanul pe care Balzac îl iubea nespus.
 

Dragul de Balzac, ce dor mi-a fost de el! Romanele contemporane citite în ultimul timp nu mi-au acoperit acea sete pe care doar acest mare romancier mi-a potolit-o în anii studenţiei mele. Căci ce ambiţie mai mare să descrii o întreagă lume într-un aşa de variat repertoriu? Ce ambiţie de cititor să citeşti cât mai mult din Balzac? Dar numai aşa descoperi bijuterii literare, de gândire şi de simţire, altfel necunoscute. Ce se mai citeşte în afară de Moş Goriot, Eugenie Grandet sau Iluzii pierdute? Iar Balzac nu e el fără Pescuitoarea in apă tulbure, Beatrix, Gobseck, Femeia părăsită, Memoriile a două tinere îndrăgostite, Ursule Mirouet, Liturghia ateului - pe multe le-am şi uitat...

În fine, l-am reîntâlnit pe inocentul Balzac, ce judecă lumea capitalului, a faimosului sou cu ochii moralistului. Dar mai ales a omului cu un bun simţ înăscut, inadaptat la toată această civilizaţie pe care, descriind-o, o critică.

Oamenii nu se schimbă, nici Balzac nu s-a schimbat, a rămas acelaşi inocent inadaptat. Răpus de pierderea forţei sale vitale - forţa geniului pe care-acesta o sacrifică operei.

Bietul Balzac, a murit nefericit, cu Hanska lui regăsită după ani de suferinţi amoroase, ne(re)cunoscut ca suprema valoare a romanului european din toate timpurile. Franţijii se-nebuneau pe-atunci după Misterele Parisului a lui Eugene Sue devenit dintr-o dată, prin această carte, bogat...

Alerg să termin Căutarea absolutului, oare Baltazar Claës îl va fi găsit oare?...

Coup de foudre/vent

Dacă n-aţi citit încă această carte, căutaţi-o şi citiţi-o degrabă. E o încântare. Un roman în cel mai bun sens al cuvântului. Adică roman însemnând o carte pentru amuzamentul tuturor, în care se povestesc întâmplări extraordinare, antice - ca în Măgarul de aur, Satyricon etc. - moderne - ca-n Jane Eyre, Marile speranţe, Eugenie Grandet etc. - sau contemporane - ca în romanul de faţă.

Citesc pe coperta a 4-a că e asemănată cu Numele trandafirului. Dar este mult mai frumoasă, lipsită de acele livrisme ce, în cartea italianului, înăbuşe acţiunea. La spaniol , stilul e mai simplu, jucăuş, bogat în lirisme, deşi întâmplările sunt de cele mai mute ori foarte întunecate, gotice - cum tot coperta a 4-a spune.

Nu ştiu ce-am aşteptat de n-am citit acest roman mai devreme, deşi ştiam încă de-acum câţiva ani - la noi nu se tradusese - că în Spania e bestseller. Probabil, notorietatea Codului lui DaVinci îmi asociase cuvântului bestseller noţiunea de carte proastă.

Romanul fascinează. Încă de la început, ca orice roman bun: Un copil rămas fără mamă e dus de tatăl său într-un loc secret al oraşului. Nu are voie să spună nimănui ce va găsi aici. Din acest loc secret îşi va lua o amintire - o carte - Umbra vântului scrisă de un autor obscur. Şi aventura începe. Umbra vântului îl va duce într-o odisee a Barcelonei, iubirii, prieteniei, vieţii. Pompos, dar adevărat. 

N-am terminat de citit, dar mi-e ciudă că am altele de făcut ce mă împiedică să-mi continui lectura. Nu vreau să povestesc nimic din carte, şi nu pentru că asta i-ar lua din farmec.

Înc-o vorbă - nu ştiu cum e originalul, dar traducerea lui Dragoş Cojocaru este excelentă, mai ales în cazul limbajului porcos al personajului filozof Fermin.

PS: Cartea poate fi dăruită drept cadou, oricui - e pentru toţi. 

Carlos Ruiz Zafon, Umbra Vântului, Editura Polirom, Iaşi, 2005,  traducere de Dragoş Cojocaru, 481 de pagini

Coperta de Manuela Oboroceanu