platonov-ul lui mihalkov

piesă netereminată pentru pianină mecanică

v-am spus că nu-mi place deloc tarkovski (în afară de andrei rubliov)? în schimb, mă-nnebunesc după nikita mihalkov, al cărui film de 33 de ani, piesă neterminată pentru pianină mecanică - l-am revăzut ieri.

poate şi pentru că are la bază piesa fără titlu (platonov) - neterminată - a lui cehov. spun are la bază, pentru că viziunea regizorală este diferită de cea a lui cehov.
dacă cehov era profund şi tragic, mihalkov e aici burlesc. scena în care doctorul refuză cu cinism să meargă la o bolnavă ca să nu piardă petrecerea, refuz urmat de furia învăţătorului n-are nici o finalitate - se transformă imediat în comedie ieftină. la fel, furia de la sfârşit (vezi secvenţa de mai jos) a lui platonov.

prin felurite planuri şi cadre, jocuri de lumini şi umbre, teatru în film, poveste în poveste, regizorul ne scapă de plictiseala vorbăriei fără sens a personajelor plictisite.

vorbim, mâncăm, dormim şi iar dormim. şi o facem cu conştiinţa împăcată. avem pretenţii europene, dar dezvoltarea e asiatică, spune platonov.

acum ştiu şi sunt sigur: e de ajuns să trădezi o singură dată ce-ai iubit, ce-ai crezut, şi nu vei mai scăpa toată viaţa de lanţul minciunilor şi al trădărilor.

aş putea să fac analize, referinţe livreşti la cehov sau lermontov, picturale, la şişkin sau levitan, nietzscheene, despre apolinic şi dionisiac, dar eu zic c-ar fi mai bine să vedem filmul şi să ne bucurăm de el. o bijuterie cinematografică!

înainte

"...iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu"
matei, 13,28

hai că mă grăbesc s-ajung la slujba de-nviere, abia aştept să-l ascult pe popa soare, are-o voce aşa de frumoasă, chit c-am auzit că trăieşte cu clopotarul, da-i om bun, îmi citeşte de fiecare dată coliva la prima oră, mă-mpărtăşeşte – da şi io-i dau de fiecare dată 50 de lei. ai noştri nu e ca papistaşii ăia care violează copii, rabinii ăia care conduc bănci sau imamii care-mbrobodesc femeile să se explodeze-n avioane sau metrouri. c-am avut şi noi bivolari care-mbrobodeau fete să se culce cu ei, sectanţi care cereau bani şi-i trimiteau în america, ptiu drace!

noi, românii, ortodocşi de la sfântul andrei care cică era român, suntem cel mai credincios popor, ne botezăm toţi copiii - ăia pe care nu i-am avortat, fireşte - ne cununăm la biserică, chit că ne despărţim dup-un an, că ne batem între noi, ne-nşelăm, ne scuipăm şi plecăm la fraţii noştri latini din italia la produs. ne ducem la biserică mai rar, cine mai are timp cu serviciul ăsta la care merg şi duminică, poate-mi dă şefu un salariu mai mare, că piţipoanca aia care s-a culcat cu el imediat a primit, şi câte n-am mai aflat...!, la biserică mă rog pentru sănătate, că nu mă duc la medic decât pentru adeverinţă, mă rog să câştig la loto, îmi doresc demult un audi a7, că toţi maneliştii şi beizadelele au.

mâine tre să-mpart pentru sufletul lu tata, mare beţivan era, o bătea pe mama de-o zvânta, da şi ea avea o gură! dar ce să zic, ea i-a făcut toate pomenile, mare credincioasă, tot cu popa soare, pe-atunci era însurat popa soare, nu umbla cu clopotaru, merg să-mpart la vecina mihaela, mare curvă şi-aia, a-ntins toată scara, da se ţine bine, nu i-o muri mulţi înainte, doamne iartă-mă, c-am ţinut tot postul!

hai că vă las, şi poate ne vedem la-nvierea morţilor, ha ha, ce caraghiolsâc, să-nvie morţii, păi dac-o să-nvie tata, o s-o bată iar pe mama, o să-mi dea şi mie vreo scatoalcă, al naibii beţivan!
eh, asta e, viaţă grea! când o s-o trăim mai bine? poate pă lume-ailaltă...

ultimul post (de 1 aprilie)

cred că postul de dedesubt a fost ultimul de pe acest blog, în semn de protest că n-am luat locul 1 la roblogfest (blog cultural). iar blogosfera culturală va rămâne văduvă!
paşte fericit tuturor!

un genial creator român - Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu este unul din poeţii mei preferaţi. surprinzător n-am nici un volum, dar calculatorul de acasă (de la părinţi) are multe din poeziile sale găsite mai demult onlain. am în schimb multe volume traduse de Mircea Ivănescu. pentru mine, ulise-le lui joyce, omul fără însuşiri al lui musil, kafka şi broch, chiar şi nietzsche înseamnă mircea ivănescu.

graţie lui zum, am descoperit un interviu cu acest genial creator român, care după moartea soţiei, şi-a asumat o recluziune ascetică în apartamentul său din sibiu. un interviu emoţionant, despre vremuri apuse, dar mai ales despre un om emoţionant.

câteva fragmente, dacă n-aveţi timp să parcurgeţi tot:

Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros.

Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.

În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.

... susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. [...] Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.

Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa. [...] Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.

inteviu de doina ioanid, cezar gheorghe, un cristian, apărut în observator cultural

săptămâna mea muzicală

deşi am avut o răceală cumplită, săptămâna trecută am petrecut două seri ce mi-au adus aminte de vechile mele pasiuni:

miercuri am fost la carmen de bizet la opera română, unde am savurat câteva bune interpretări - a feliciei filip (micaela) şi a lui călin brătescu (don josé). în ceea ce-o priveşte pe interpreta lui carmen, oana andra, mi s-a părut a avea o voce la debut şi o coregrafia nefinisată. iată:



vineri, am fost la sala radio, la un spectacol de muzică simfonică: s-a cântat concertul pe care eu îl iubesc cel mai mult, nr.1 pentru pian şi orchestră în re minor de brahms (la pian horia mihail - din romanian piano trio) şi simfonia a ix-a (lumea nouă) de dvorak. dirijorul a fost gerd schaller. nu pot decât să spun: superb!

iar dacă nu ştiţi despre această simfonie a lui dvorak, iată de ce n-are cum să nu vă placă:



am scris postul acesta spre reamintirea a spectacolelor muzicale.

singurătăţile se mai şi împart câteodată

provocat de octavian cu însemnarea lui, m-am grăbit să iau o carte scrisă de un autor tânăr italian - oare ce se mai scrie (bine) prin peninsulă?

un tânăr întâlneşte o tânără şi amândoi se-ndrăgostesc. sfârşit. dar nu în acest roman. pentru că tânărul mattia e singur, se mutilează frecvent şi are complexe de vinovăţie. tânăra alice e singură, anorexică şi şchioapă. el e iubit de un alt băiat, ea e urâtă de o altă fată. şi se-ntâlnesc să-şi unească singurătăţile.

ea şi mattia erau uniţi de un fir elastic şi invizibil, îngropat sub o mulţime de lucruri neimportante, un fir care putea să existe numai între doi oameni ca ei:doi oameni care-şi recunoscuseră propria singurătate unul în celălalt. (p. 309)

şi totul nu se opreşte aici, desigur. trec nişte ani, el devine matematician genial, ea devine soţie. rămân doar c-un sărut şi cu câteva lacrimi şi, evident, viaţa nu se opreşte aici, ea vrea mereu energie. şi povestea continuă.

o carte adorabilă, pe care n-am lăsat-o până ce n-am terminat-o în aceeaşi zi (aseară). de citit oriunde, oricând, de către oricine. o carte frumoasă, scrisă cu foarte mult talent, care în spatele poveştii ascunde şi lucruri profunde. o carte despre care orice-aş scrie, n-ar fi pe măsură.

o carte pe care-o aşteptam!

paolo giordano (foto), singurătatea numerelor prime, editura rao, bucureşti, 2009, traducere de cerasela barbone, 352 pagini
saitul autorului aici.

ştirea de pe strada salcâmilor

raiul găinilor mi s-a părut un titlu total nepotrivit pentru o carte, însă când am văzut traducerea în franceză, mi s-a părut genial: le paradis de poules.

de asemenea, sunt o babă comunistă. am abandonat-o după douăzeci de pagini, nu mă interesau gândurile unei babe nostalgice.

dar am făcut o nouă încercare cu raiul găinilor.

la început încântat de limbajul neaoş şi amuzant (a fost asemuit cu-al lui creangă) al autorului/personajelor, am tot aşteptat să se-ntâmple ceva, să aflu ceva, în afara de bârfele mici de cartier românesc post-comunist.

şi-a trebuit s-ajung pe la pagina 140 ca să aflu de fapt despre metafora titlului, în legătură cu un vis al lui relu covalciuc despre găinile somniei sale cum se nasc ele din spuma mării, cum el e dumnezeul lor şi vrea să le dea paradisul dar dă de un infern colcăitor.

mi s-a părut povestirea cea mai bună (de fapt, capitolul vii), însă de ce a trebuit să le parcurg şi pe celelalte nu prea am înţeles - astfel de conversaţii aud zilnic în troleibuz la pensionarii "bucureşteni" aduşi de ceauşescu de la ţară. unde-i aici arta - sau oi fi eu imun?

dar să revenim la capitolul cu pricina. povestirea mi s-a părut exemplară, relu covalciuc e un fel de erou mitic căruia i se dăruieşte o minune:

şi-atunci, măi frate, a început marea să se zbuciume şi mai tare, parcă lătra. lătra şi făcea spume. "bă relu covalciuc, da' prost mai eşti!", îmi strigă batjocoritor vocea care nu demult fusese mieroasă. şi dă-i râsete deşănţate. râsete cu spume. mie, ce să spun, mi se făcuse cam ruşine că picasem de fraier, dar asta era, încercam să fac pe niznaiul. iar spuma, să fiu al naibii!, o dată aruncată pe mal se trasforma în găini. găini albe, lucioase, cam la cinci kile bucata. într-o jumătate de oră, s-a umplut plaja de găini. cât te ţineau ochii, numai şi numai găini. se plimbau liniştite de ici, colo, scurmau, ciuguleau - ezact ca găinile mele din ţarc... "ale tale sunt toate, relu covalciuc", îmi spune prima voce, liniştită. "le vezi, omule?" dau din cap că da. "ale tale sunt toate, omule! să te porţi frumos cu ele!" dau din cap că da, că o să mă port frumos cu ele. (p.137-138)

relu covalciuc se trezeşte şi are o idee - să facă o bucurie găinilor. la un moment dat chiar îşi doreşte să fie găină:

mi-ar fi plăcut să moţăi cu capu-n pene, să mă doară în cur de toţi şi de toate, să nu mă mai cicălească nimeni şi să nu-mi trebuiească nenorocita asta de pensie. să nu mai am de plătit telefonul, curentul, gazul, apa şi cablul. să nu merg să votez. să nu mă enervez la ştiri. vă daţi seama ce minunată-i viaţa de găină? te plimbi de ici, colo cât e ziulica de lungă, fără grabă şi fără griji, mai ciuguleşt un viermişor, un grăuncior ascuns sub o surcică, te uiţi chiorâş cum trece avionul de stropit... puteţi să râdeţi, dar în dimineaţa aia, buimac de somn, m-am pomenit rugându-mă: "doamne-dumnezeule, dacă există un rai al găinilor, te rog să mă duci şi pe mine acolo". (p.143)

eu m-am gândit că-i o dorinţă umoristico-tragică să ajungi să-şi doreşti, ca român, să fii prost ca găina. bulgakov a descris viaţa de câine, kafka, de gândac, roth "viaţa" de sân, unii se gândesc să fie organe sexuale, dar mie nici prin gând nu mi-a trecut să devin vreodată găină. nici măcar în paradisul unor asemenea dobitoace. care se va dovedi că nu există - însă infern de găină, da.

drept concluzie, o carte amuzantă, uşurică, de weekend. cu un excelent capitol, cum spuneam. şi se pare (a scris micawber despre proză cu amănuntul) că fiecare volum de dan lungu are bijuteria lui.

dan lungu, raiul găinilor, editura polirom, iaşi, 2004, 196 pagini coperta de ionuţ broştianu

saitul autorului aici.