călătorie pe mare cu don quijote

în aşteptarea - cred că până la urmă zadarnică - a jurnalului lui thomas mann, mă desfăt cu câteva notaţii diaristico-eseistice găsite aiurea. pentru că prefer încă scrierile socotite îndeobşte minore ale acestui scriitor german.

introducere

e în 1934. thomas mann are 59 de ani, are nobelul pentru casa buddenbrook, a scris muntele vrăjit şi primul volum din iosif. naziştii au iniţiat o campanie împotriva lui, aşa că locuieşte în elveţia.
iar el trece atlanticul pentru prima oară, alături de doar 20 de persoane (din cauza depresiunii economice). s-ajungă în america. şi pentru că această călătorie de 10 zile e un "prilej sărbătoresc şi serios", ia cu el don quijote şi ţine jurnal.

cuprins
una dintre talentele lui mann este divagaţia şi amânarea - preludiile foarte lungi - moştenit, cred, că de la balzac. aşa că iată-ne în acest jurnal cu zeci de panseuri personale şi inpersonale ivite din mintea călătoare a scriitorului.

găsim notaţii despre fluiditatea mării, despre acasă, despre unii călători, despre măsurarea timpului, despre breakfast, despre muzicanţii de pe vapor.

 

şi evident, câteva idei despre don quijote:

• don quijote este un produs al culturii creştine, al psihologiei şi al omeniei creştine (înjosirea şi înălţarea) (p.237)
• realitatea în realitate - don quijote şi panza ies din roman ca realităţi potenţate într-o lume care, ca şi ei, reprezintă o treaptă superioară a realităţii (curtea ducală) - este preluată şi de romantici (e.t.a. hoffmann)

am mai găsit 3 idei remarcabile:

• orice ar zice istoricii pesimişti, omenirea are o conştiinţă, fie numai o conştiinţă a bunului gust. (p.203)
• libertatea are nevoie de fondul contrastant al unei puternice încătuşări şi condiţionări, nu numai exterioare, ci interioare, adevărate. (p.248)
• pentru a pune bazele viitorului, nu este de ajuns să fim "contemporani", în sensul mişcării actuale, la care poate lua parte orice măgar, plin de trufie şi plin de dispreţ covârşitor împotriva liberalismuluii depăşit, care mai ştie ceva despre alte lucruri. trebuie să păstrăm timpul nostru în noi înşine, cu toată complexitatea şi contradicţiile lui, căci multilateralul [exprimat prin mit] nu unicul, pregăteşte viitorul. (p.243)

thomas mann, pătimirile şi măreţia maeştrilor, editura muzicală, bucureşti, 1972, traducere de iosefina şi camil baltazar, 136 pagini

coperta de aurelian petrescu

foto de aici.

café noir paris

mi-ar plăcea să fiu aici:

de aici.

lupta cărţilor contra traficului

de aici.

mij

ştiind că-mi place arghezi, mi-a zis că-mi va plăcea volumul. şi chiar aşa. peste tot, jocurile de cuvinte spulberă scorţoşeniile şi "profunzimile" tradiţiei noastre presudoeminesciene, chiar ale Esteticului cu e mare de dragul esteticului. descopăr dragostea de cuvinte şi bucuria dionisiacă:

Dac-aş şti, n-ar fi pe bune.
Dac-aş fi, tot nu ţi-aş spune.
Dac-aş vrea, n-aş vrea ca tu
să ştii dacă da sau nu.

Sau, în caz extrem, n-aş vrea
să ştii dacă s-ar putea.
Oricum tot n-aş mai fi sigur:
de-asta pot să te asigur. (p.63)

sau

Şarlotele iacătă freamătă
şansele-n lacăt sau camătă
aţi prins de la poale la vârf
le-nvolt le-nvolbur le-nvârt
le-mping în of la trag în ah iar
în splina de miere fierea zahar
îmi e
rom şi vanilie
(vremelnice zic-li-se) (p.54)

probabil că talentul lui florin dumitrescu stă în alăturările sonore: mijul mijind, nara-n nori, vaginul-sicriu Cişmigiu etc. evident sunt şi ceva nereuşite în rime - ţâţe/aţâţe, pubis/Anubis - dar nu ştii dacă nu sunt ironii jucăuşe.

şi uite-aşa mă uit eu la cer
prea fericit altceva să mai cer
prea înţelept ca să plâng
şi ca să râd prea nătâng. (p.48)

florin dumitrescu, încîntece, editura vinea, bucureşti, 2010, 88 pagini
coperta mugur grosu

blogul autorului aici.

decât o revistă

cred că numărul trei.

am remarcat - ca fiind bune:

• o super-faină bandă desenată de veronica solomon - bunica 13.
• un articol despre hipster.
• unul despre scamele din buric care cică vin din chiloţi.
• un articol fain a gabrielei piţurlea despre "frecarea cipicului".
• nişte fotografii faine de alex gâlmeanu cu oamenii de modă români.
• un articol despre cristi puiu:

[prin film] poţi livra o poveste precisă despre oameni pentru a face publicul să accepte că suntem slabi. să accepte slăbiciunile şi eşecurile noastre. nu vorbim suficient despre imperfecţiunile noastre şi cinemaul poate confrunta asta (p.119)

nu mă interesează oamenii pe care nu-i interesează cinemaul.

nu mi-a plăcut:

• articolul lui matei schwartz despre 2 surori regăsite la maturitate. e scris ca un fapt divers.
• n-am gustat nici povestea lui otto barbarul, dar nu din cauza personajului - fascinant de altfel - ci a modului de a povesti (benny panduru).

adrenergic vorbind,...

...există mai multe spaţii/dimensiuni ce pornesc din cel unic real. în aceste spaţii se ajunge cu ajutorul creierelor spaţioforilor - nişte oameni-monştri închişi în nişte cuve care-şi oferă sistemul nervos. cam acesta este instrumentarul tehnic inventat de sebastian a. corn pentru această nuvelă de aventuri, adrenergic.

personajul tamerlan banks - de ce tamerlan şi de ce banks e de aflat - este hipster-ul cărţii - are 2 gagici în acelaşi timp şi e îndrăgostit de prietena rivalului. se droghează cu aleuxyl şi e specialist în călătorii spaţiale neuronale. vrea să tragă clapa industriaşilor lumii şi se împrieteneşte cu "rezistenţa" din underground. de asemenea, colaborează cu turboskellii - fiinţe virtuale ce populează spaţiile despre care vorbim.
aşa că tamerlan porneşte în aventura vieţii sale reale/virtuale/hiperreale.

111 pagini de urmăriri, jocuri de putere, surprize - un univers surpinzător pentru sefeul nostalgico-fantastic de la noi. cyberpunk ar spune unii, doar science-fiction foarte bun aş spune eu. o lectură plină de adrenalină - (adr)energică - o esenţă tare de sefe românesc excelent, ce confirmă aşteptările mele de cititor (amator) de sefe.

o lectură mult mai bună chiar decât multe lecturi străine sefe.
şi-un final neaşteptat.

sebastian a. corn, andrenergic, editura millenium press, satu mare, 2009, 111 pagini
coperta de vlad mihai botta

blogul autorului aici.

postare apărută şi aici.

trăim într-o permanentă halucinaţie

jean baudrillard

hiperrealitatea

1. a fost odată un tip care a vrut să vadă grotele rupestre de la lascaux. dar nu i-a fost permis, ci invitat frumos să vadă o replică a acestei peşteri, la 500 de metri mai încolo - una falsă, ca cea reală să nu fie deteriorată. vede prin vizor originalul, dar se poate plimba în voie prin copie. wtf?

2. acelaşi tip a stat de vorbă cu un expert care a calculat că decretarea stării de urgenţă pentru prevenirea unui seism ar declanşa o panică atât de mare, că efectele ar fi mai dezastruoase decât ale catastrfei în sine. wtf?

3. iar când tipu, în loc să iasă în oraş, iese din oraş, ca s-ajungă la hipermarket, unde nici piaţă nu face - cumpără ce nu-i trebuie, nici nu se plimbă - unde oare e natura?, nici nu cunoaşte nimic - totul e permanent la fel, se apucă să scrie o carte.

tipul e filozoful francez jean baudrillard şi zice că de prin anii '50 nu mai trăim într-o lume reală. nu mai există scopuri, ci procese. vorbim fără scop, muncim fără scop, studiem fără obiect, facem cercetări de dragul cercetării - e obligatoriu la facultate etc.
lumea de azi e un simulacru de lume. trăim printre simulacre, simulând, spune baudrillard. nimic nu mai e real, ci e hiperreal. trăim în prelungirea societăţii moderne - ultima "cu adevarat" reală. trăim într-o postlungire. avem hiper-marketuri, hiper-mărfuri, hiper-viaţă.

trec repede la alte exemple, să ne-nţelegem:
nu mergem pe jos, dar facem jogging; nu ne mai privim, dar avem instituţii care ne urmăresc; nu mai suntem spectatori, ci doar terminale teve; nu mai discutăm, ci comunicăm prin tehnologie. muncim făcând grevă; confirmăm "sistemul", creând o criză; dovedim "adevărul" prin scandal; dovedim "puterea" prin atentate; dovedim "reprezentarea politică" prin sondaje; dovedim "pacea" prin război.
avem "informaţia", dar ne lipsesc mizele, învestirea, istoria, cuvântul.

(primul capitol îl găsiţi în engleză aici.)

soluţia?
evident, redescoperirea sensului, a scopului. a imaginarului. Întoarcerea.

misiunea sefeului (a science-fiction-ului)

baudrillard împarte simulacrele în 3 categorii:

• una a utopiei, unde imaginarul urmăreşte un ideal (natural sau transcendent);
• una a science-fiction-ului, unde imaginarul urmăreşte să proiecteze lumea reală (cu tehnologie, globalizare, roboţi etc.) într-un alt univers necunoscut sau ideal;
• una a simulării, unde imaginarul nu mai există.

evident că sefeul "clasic” a anunţat ceea ce trăim acum, dar niciodată până la capăt şi complet. nici "lui" nu i-ar veni să credă realitatea i-a depăşit "visele". astfel încât acum e distanţat de lumea de azi, păstrând privirea sa proiectivă tot spre "viitor", cu ajutorul imaginaţiei.

ei bine, baudrillard i-a rezervat sefeului o soartă mai bună, chiar una de salvare a lumii:
el, science-fiction-ul, are misiunea de a descrie/denunţa acest hiperreal de azi care distruge realul şi ficţionalul - părinţii sefeului - venind puţin dincoace de "oglindă", rămânând aici, în lumea aceasta şi de a prelua/salva literatura "culturală" nemaiexistentă.

cu alte cuvinte, science-fiction-ul pe care-l propune baudrillard este unul întors către lume, pe care oamenii îl pot folosi pentru a-şi conştientiza absurdul pe care l-au construit ei înşişi. este o misiune admirabilă şi uriaşă pentru un gen socotit de mulţi minor.

(2 eseuri în engleză aici)

jean baudrillard, simulare şi simulacre, ideea design & print, editură cluj, 2008, traducere de sebastian big, pag. 89 - 93

poza autorului de aici.