1 februarie 2020

„fracturi“ de mihail victus

mihail victus
fracturi
editura vremea, bucurești, 2019
176 pag broșate
coperta: mihail victus
pentru că mi-am propus să mai culeg uneori și câteva romane scrise de autori români, am început cu un autor tânăr, care-a debutat anul trecut la editura vremea, la a cărei lansare am și participat.

un om își scrie într-o cameră de hotel o tragedie la care a participat: un alt om a avut un accident din cauza lui, așa că e un prilej de a scrie un raport despre stările lui sufletești. (mai există și o relație bolnăvicioas cu două femei).

  1. e un roman scris foarte bine, frazele curg unele din altele, nici o piedică în lectură, poate fi citit fără oprire - ceea ce este un semn al unui scriitor plin de talent. 
  2. pe mine m-a dus la însemnări din subterană, povestirea lui dostoievski, doar că omul din subterană de aici este un om de suprafață, un om de marketing, de succes;
  3. mi-a plăcut exagerarea de către personajul însuși a „păcatelor“ sale - o vanitate foarte mare și supunerea față de regulile societății amorale în care trăim - ceea ce m-a făcut pe mine, ca cititor, să nu-l judec prea tare, până când, închizând cartea, să realizez că tocmai acestea vor fi fost păcatele noastre, ale tuturor - cele mici, de nesesizat, pe care tindem să le trecem cu vederea.
  4. nu mi-a plăcut titlul cărții, total neatractiv pentru mine.

14 iulie 2019

„sfârșitul lui eddy bellegueule“ de édouard louis

raport asupra violenței


eddy belleguelle („mutră frumoasă“) este primul nume al autorului francez, la care a renunțat - cum a renunțat și la satul din picardia - din nordul franței - în care a copilărit; copilărie pe care o descrie în acest roman.

1. e un roman al violenței (de altfel, al doilea roman al autorului, și el tradus la noi, se intitulează o istorie a violenței), în care aceasta nu e doar fizică - copilul o încasează aproape zilnic de la doi colegi - ci și verbală - a injuriilor din vecini și de la școală - ba chiar o violență educațională - mai ales din tatăl grobian și indiferent.

2. m-au uimit cel mai mult nu atât tendințele sociale - costi rogozanu ar spune că e un roman de stânga - cât m-a uimit sărăcia în care se zbăteau în anii '90 familiile de acolo. de pildă, familia lui cu 7 membri câștiga 700 de euro lunar. 
de asemenea, uimitor că nu-și puteau permite telefon (ce să mai zic de calculator!), copilul eddy trebuind să meargă la cabina telefonică.

3. impresionează mult lupta personajului - un băiețel până la urmă, un cosette de secol 21 - care nu înțelege de ce felul cum arată - un slăbănog efeminat - nu e acceptat de către cei din jur (nici chiar de părinți) și că i se cere să fie altcumva. o tiranie a celorlalți care-l bombardează din toate părțile și-i  fac viața un infern (nu-i așa, l'infer c'est les austres?).
aceasta pe fundalul poveștilor locale despre vecini, rude sau propria familie.

un roman pe care l-am citit pe nerăsuflate, scris cu claritate și tradus foarte bine de alexandru matei.
un (alt) bun exercițiu de sublimare în literatură.

édouard louis, sfârșitul lui eddy bellegueule (en finir avec eddy bellegueule), editura litera, bucurești, 2018, traducere de alexandru matei, 224 pagini broșate, coperta de flori zahiu

1 mai 2019

„un cuib de nobili. rudin“ de ivan sergheievici turgheniev

ivan s. turgheniev
 un cuib de nobili, rudin
 (Дворянское гнездо. Рудин) 
editura litera, bucurești, 2016
 trad. de m. sevastos și v. stoian
 378 pagini legate
 coperta de flori zahiu
o minune de roman!

sunt la al doilea roman de turgheniev, după părinți și copii - despre care am scris aici și despre care - îmi amintesc recitind impresia de acum 9 ani - îl găsisem și pe el frumos!

compus din 45 de capitole și un epilog, romanul este perfect construit: după ce fiecărui personaj îi descrie pe 2-3 pagini trecutul, autorul trece la treabă și spune apoi Întâmplarea.

la un conac de provincie rusească, unde personajele se cam plictisesc, un bărbat de 35 de ani, feodor ivanovici lavrețchi, sparge atmosfera lâncezitoare îndrăgostindu-se - evident - de-o fată tânără, cam bisericoasă de felul ei.

iar întreg romanul se construiește în jurul unei scene de dragoste, noapte, în curtea conacului - scenă care va rămâne în sufletul celor doi protagoniști ai poveștii. 

Lavrețchi ieși în grădină și cel dintâi lucru care-i atrase luarea-aminte a fost banca, aceeași bancă pe care petrecuse cândva cu Liza câteva clipe fericite, ce nu se mai puteau întoarce. Banca se înnegrise, se strâmbase. El însă o recunoscu; iar inima îi fu cuprinsă de un sentiment neasemuit de dulce și de amar: tristețea vie a tinereții dispărute, a fericirii de care te-ai bucurat cândva. (p. 217)

e tot ce-au avut ei mai bun, parafrazându-l pe flaubert, cu care turgheniev era mare prieten - c'est là ce que nous avons eu de meilleur!

un roman frumos, care spune că avem puține clipe frumoase în viață - și numai cu ele rămânem la sfârșit.

în volum mai e prezent primul roman al lui turgheniev, rudin. puțin cam tezist, are și el o poveste de dragoste, tot dintr-un matur și o tânără. a fost ok, dar nu mi-a plăcut la fel.

27 aprilie 2019

„roata plăcerilor“ de valeriu gherghel

valeriu gherghel

roata plăcerilor.
de ce n-au iubit unii înțelepți
cărțile?
ed. polirom, iași, 2018
260 pag. broșate
coperta de radu răileanu
o apologie pentru citit plină de farmec

cine nu-l știe pe valeriu gherghel ca universitar ieșean, poate-l știe ca blogăr, de aici: http://filosofiatis.blogspot.com/.
deși hermeneut și epistemolog, acest volum este un mănunchi de eseuri destinate celor care practică cititul.

numitorul comun al eseurilor este lectura, mai precis ce rol are ea în viața individului. citim de plăcere? învățăm ceva din cărți? dacă da, ce anume? ne este de folos cititul? cum s-au raportat alții, din trecut, la cărți?  ce credeau seneca, emerson, borges, montaigne ș.a. despre cărți? trebuie să cumpărăm cărți sau să ne dispensăm de ele? trebuie să mergem până la capăt cu o carte sau nu, dacă nu ne place? cum alegem cărțile bune? trebuie să recitim și dacă da, de câte ori?

este uimitor cum, prin hățișul atâtor întrebări, valeriu gherghel își compune eseurile într-un stil prietenos și erudit, și - ceea ce mi-a plăcut cel mai mult - auto-ironic. 

autorul eseurilor pare a nu se lua pe sine în serios - în cel mai bun stil montanian. însă, urmărindu-i subiectele atât de variate și urmărite cu atâta grație livrescă, nu ai cum să nu ți-l socotești maestru într-ale lecturii și să te așterni pe propriile gânduri.

cel mai mult mi-a plăcut penultimul eseu - știu pentru că am văzut cu ochii mei. mai precis, despre rolul cărții ca experiență nemijlocită, în sine, pentru cel ccare o citește. indiferent dacă e ficțiune sau chiar minciuni prăpăstioase fără legătură cu realitatea - nu înseamnă că este mai importanța decât experiența empirică. până la urmă, e important cu ce te alegi, și nu cum anume te alegi.

Lectura este o experiență propriu-zisă, face parte din viață, este o formă de a trăi activ, ne modifică, chiar dacă nu ne dăm seama de asta (p. 230)

în fine, o carte de eseuri livrești frumoasă și pasionant de interesantă.
fapt recunoscut de cititori printr-o a doua ediție.




9 aprilie 2019

„frate somn“ de robert schneider

robert schneider
frate somn
(schlafes bruder)
editura vremea, bucurești, 1997
trad. daniela ștefănescu
223 pag. broșate
coperta silvia cofescu
un minunat roman austriac

scris la 7 ani după parfumul lui patrick süskind, romanul scriitorului austriac are ca personaj principal tot un geniu al simțului - de data aceasta al auzului. doar că acțiunea nu are loc la paris, ci într-un sat uitat de lume din autria secolului 19 - vorarlberg.

sărac și singuratic, johannes elias alder, simte că e ceva ciudat cu el și, într-o criză mistică telurică, devine „geniu al sunetului“ - având ca semn distinctiv pupilele galbene.

doar că, spre deosebire de eroul olfactiv al lui patrick süskind, ce căuta minunea mirosurilor în afară, eroul muzical al lui robert schneider caută sunetul în el însuși, în viața chinuită pe care o trăiește - pe care apoi o exhibă în cântecul de orgă:

În decursul anilor și condiționat de zdruncinarea progresivă a sufletului, a găsit însă într-un limbaj al sunetelor atât de năvalnic, cum n-a făcut-o nici un maestru dinaintea lui sau după el (p. 196)
când, un episod îl trimite la o hotărâre extremă - de a nu mai dormi niciodată, de a nu mai fi vreodată cuprins de somn, fratele morții:


Episodul în care Elias se tăvălise o dat în iarba, cufundată în noaptea neagră, a pășunilor abia încolțite, își desfăcuse brațele și picioarele și își înfipsese degetele în iarbă, de parcă ar fi trebuit să se țină strâns de astă lume mare, rotundă, frumoasă. Îți aminti de vorbele pe care le cântase în noaptea aceea: „Cine iubește nu doarme! Cine iubește nu doarme!“... (p. 195) 

ediția princeps, 1992

îmi va rămâne în minte chipul unui copil pe care-l întâlnește în biserică elias, în momentul răzvrătirii împotriva lui dumnezeu. atât de ciudat și parcă înfircoșător mi l-a descris autorul, încât filmele de groază mi-au fost basme pentru copii - căci n-am știut prea sigur dacă acel copil era dumnezeu sau era diavolul.

un roman foarte foarte frumos, despre o lume rurală, descrisă mitic (dar și thomasmannian-ironic) de către autorul austriac - o lume construită în jurul unui personaj poate ușor neverosimil, însă cu multe, multe însușiri.



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...