Pentru c-afară ninge...

Am ajuns ieri în Bucureşti iar azi tare m-am minunat de vremea de-afară, cu troienele de zăpadă dimprejur. Oamenii stau în casă, maşinile stau ascunse, Bucureştiul s-a liniştit detot. Mi-am amintit, proustieneşte, de copilărie, când erau mai multe zăpezi decât acum. Am înotat prin zăpadă uitându-mă-n sus la cerul de plumb pe care fulgii zburau puhoi ca funinginea. 

 

Nu, n-am devenit liric, dar am vrut să intru în atmosfera unui roman pe care tocmai l-am terminat anul trecut, şi care a fost o surpriză dintre cele mai plăcute. Pe măsura citirii romanului, nu ştiam de unde să-l iau. Avea acţiune, chiar subiecte ştiinţifice, multă istorie, dar era mai mult de-atât. Cred că era uimirea mea, ca cititor, în faţa unor istorii aparent banale, dar în spatele cărora scriitorul francez Stephane Audeguy a ştiut să realizeze o impresie extraordinară, şi nu cred că exagerez numindu-l un Monet al prozei. 

În carte, întâlnim, cum spuneam, ceva istorii şi istorie. De la întemeietorul "ştiinţei norilor" Luke Howard, se trece la pictorul mişcării norilor Carmichael, apoi la fizicianul norilor, până la un colecţionar japonez al istoriei norilor. Toţi sunt efemeri, la fel ca norii, dar lasă în urmă o urmă, pe care Audeguy o fructifică literar şi ne-o lasă pe undeva prin umbrele creierului, care e şi el, nu-i aşa, ne-o spune fizicianul John Abercrombie, un fel de nor, măcar prin formă.

Poate unora nu le va plăcea acest roman, dar dacă se vor îndepărta puţin, vor găsi ceva minunat. Nu se poate să nu privească, după aceea, altfel, norii.

Mai există o carte despre nori, a lui Petru Creţia, la fel de minunată, deşi mai subiectivă - poate-o voi reciti cândva...