Solitudinea durează o sută de ani

Recunosc - am citit-o acum vreo zece ani, pe nerăsuflate, într-o zi şi ceva, mare parte într-un personal văratic Bucureşti-Constanţa. N-am rămas cu prea multe, ba chiar m-am pierdut cu totul în hăţişul Aurelienilor şi al Jose Arcadienilor.
Am recitit-o acum. De ce? Pentru că un cunoscut de-al meu, de cincizeci de ani, mi-a spus că e cartea care l-a marcat cel mai mult. Mirat, l-am pus să argumenteze. Uitam că sentimentele nu se argumentează...

În fine. De ce se cheamă un veac de singurătate? Păi, pentru că fiecare personaj trăieşte şi moare în singurătate. Desigur, se străduieşte – nu facem noi toţi asta? – să iubească, să facă ceva. Dar nu-i iese mai nimic. Trăirile sunt puternice, ard repede. Parcă un blestem atavic al solitudinii, berc de coada de purcel a Ursulei, traversează tot romanul, de la Adamul şi Eva stirpei Buendia/Macondo până la cel din urmă, halit de furnici. Iar acest blestem are miros de nostalgie şi gust înşelător de speranţă.

Evident, cartea colcăie de simboluri, există o admirabilă artă de a scrie, specific marqueziană şi, zic eu, inimitabilă, s-au scris zeci de tomuri despre acest roman.

Dar eu, eu cu ce am rămas? Păi cu câteva lucruri:
- Singurătatea ne paşte pe fiecare, ne înşelăm să credem că nu-i aşa. Dar paradoxal, trăim prin alţii – unica formă de nemurire (după Marquez, fireşte).
- Amintirile nu trec, ele ne umblă ca peştii prin sângele nostru
- Ceea ce învăţăm nu ne foloseşte la nimic, iar dragostea trece ca şi trecutul ca şi viaţa.
Pe scurt, carpe diem, fraţilor!


PS: Recomand până la urmă, Dragostea în vremea holerei.
 

Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Editura Rao, 1999, trad. Mihnea Gheorghiu