Marele Gatsby

Am citit cu intârziere şi eu acest roman al lui Scott Fitzgerald. Mă mai chinuisem cu ceva ani în urmă cu marele Cei frumoşi şi blestemaţi – despre viaţa tinerilor americani din epoca jazzului. Evident, am văzut filmul, cu Robert Redford şi Mia Forrow. De vreo câteva ori, încă. Pot spune, arar, ce-i drept, că se ridică la înălţimea cărţii.

În fine, cartea destramă lucid mitul bunăstării americane, dincolo de care se ascunde frauda, plăcerea, mediocritatea maliţioasă şi altele. Dincolo de scena fericirii şi a etalării bogăţiei stau – când nu au stat altfel? – suferinţa şi parvenitismul. Cam asta este lecţia pe care o dă Scott Fitzgerald.

Ce e minunat în roman? Păi felul cum un om încearcă să cucerască lumea pentru femeia iubită. Care, odată cucerită, se dovedeşte a fi o ţoapă. Tragic. Importantă, arată autorul, e iubirea, nu împlinirea iubirii.

Mai este o chestie care mi-a plăcut, mai bine zis o imagine – o reclamă uriaşă la un oculist, adică un chip uriaş pe un panou uriaş cu ochi uriaşi - stă în mijlocul unui drum prăfos şi cenuşiu şi priveşte lumea ca un Dumnezeu atoatevăzător. (Nu mai ştiu dacă imaginea e şi în film, parcă e.)

Oricum, e un roman profund, foarte bine scris, care se citeşte uşor şi care lasă urme.
Mai are sens să amintesc de talentul genial al traducătorului Mircea Ivănescu? 

Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, Editura Polirom, Iași, 2002, traducere de Mircea Ivănescu, 264 pagini