24 noiembrie 2008

Învăţăturile lui Gabriel Liiceanu către fiul său Ştefan

Dacă prin Uşa interzisă ne-a surprins pe toţi cu sinceritatea sa afectivă, „filozoful” Gabriel Liiceanu ne convinge prin această ultimă carte că are vocaţie de creator. Dar nu a unei creaţii la care ne aşteptam cu toţii – un Sein und Zeit românesc, de pildă – ci a unei filozofii pornite „din nimicurile grave ale vieţii, menită să se potrivească oricui”. În termenii lui Rorty, pot spune Liiceanu se dovedeşte un autocreator, adică ajunge să se cunoască pe sine, confruntându-se cu propria contingenţă, inventând metafore noi.
Scopul declarat este să-şi facă provizii de afectivitate în generaţiile care vin din urmă, să se dăruiască, pentru că e ceva de făcut pe lumea asta.

În prima parte, o călătorie în America e izvor de numeroase mirări filozofice şi amintiri asupra bolii, senectuţii, medicinei, civilizaţiei americane, multe pline de amuzament. De pildă, cum te poţi face de râs învăţând germana; cum un simplu număr de telefon devine un adevărat cod hermeneutic, ce nefericiri aduce celebritatea.
În a doua partea cărţii, lucurile devin mai serioase, Liiceanu îşi descrie rădăcinile şi creşterea, în metafore livreşti şi filozofice. Îl descoperim pe omul „serios”. Dar în contraponderea digresiunilor raţionale, stau şi amintirile pline de savoare. Aflăm de prima întâlnire – astrală – cu Noica, de primele auto-erotisme, de primul sărut, de prima bătaie în stradă, de amintirea mamei, şi aflăm teorii şi opinii despre sensul vieţii, a traiului în doi, a iubirii.
Evident, nu m-am aşteptat să aflu întrebări definitive la aceste întrebări, dar adulmecări intelectual-viscerale, da.

Câteva citate:
A trăi înseamnă a fi neliber prin iubire.
Noica: ce bucurie că viaţa n-are sens:pot să-i dau eu unul.
Al. Dragomir: Pe mine mă interesează nu să fiu autor, ci să înţeleg. Nu vreau să mor ca un bou. Asta e tot.
În faţa vieţii avem 2 lucruri: 1) să ne trăim viaţa făcând lucruri cât mai plăcute, capabile să ne umple de bucurie; 2) să ne construim un sistem de iluzii şi să nu ieşim din el (cf. Uşa interzisă)
Dacă paradisul are o formă plauzibilă, ea e indisociabilă de infernul celuilalt sex.
Să faci binele poate fi şi dintr-o raţiune pragmatică.

Nu ştiu ce-aş mai putea spune despre această carte. Doar că este una din fascinaţiile anului acesta, alături de Zilele regelui. Că a contat fiecare clipă în care am citit-o, că e formidabilă. Că Liiceanu, măcar prin această carte de autor, va rămâne – poate ca Steinhardt cu Jurnalul fericirii.

Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Ed. Humanitas, București, 2008, 240 pagini

13 comentarii:

  1. sunt in curs de lectura si pot spune ca-mi place foarte mult. cartea tinde sa fie proustiana de-a dreptul. am remarcat si o structura de adancime a cartii, dar nu pot spune mai mult, ca n-am terminat cartea. are si greseli stilistice, pare scrisa uneori in graba. asta o face si mai autentica. e o carte frumoasa, plina de iubire reala si parca in ea liiceanu renunta aproape cu totul la fitze.

    RăspundețiȘtergere
  2. am terminat-o. totusi, n-as trece-o deocamdata la categoria capodopere. o capodopera este ceva care are cel putin 100 de ani, nu crezi?

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ironistul - in dex, inseamna operă artistică de o valoare excepţională; pentru mine o capodopera e ceva super "tare", indiferent cand e facuta. iar dintre cartile lui liiceanu - asta poate fi numita cea mai tare, capul, dintre operele lui, nu?...

    RăspundețiȘtergere
  5. s-ar putea sa ai dreptate, dar cine stie?

    RăspundețiȘtergere
  6. maaaaama...ce carte... eu nici n-o sa scriu decat un rand despre ea, ca nu se poate; te rupe...
    categoric e o capodopera...o capodopera de sinceritate, o capodopera literara, o capodopera umana; pe bune!

    RăspundețiȘtergere
  7. http://horiapatrascu.wordpress.com/
    Despre limitele nestiute ale domnului Liiceanu

    RăspundețiȘtergere
  8. @anonim - am citit recenzia, insa este privita dintr-un anumit unghi extrem de ingust. Marturisesc ca nu am citit Despre limita, insa orice grila de lectura "limiteaza" perceptiile...
    Cat despre ridicolul semnalat, exemplele sunt putine si nu sunt semnificative pentru economia cartii.
    Eu, personal, nu ma feresc de ridicol. Inseamna sinceritate si autenticitate. Sa te arati asa cum esti - chiar in chiloti, cum spune GL - este o mare incercare.
    Poate daca ar mai citi inca o data cartea, ca si cum n-ar fi scrisa de GL, ar scrie alta recenzie.

    RăspundețiȘtergere
  9. Cartea lui Liiceanu m-a incantat. Este autentica, frusta dar si plina de candoare. Este un fel de testament sentimental. Un loc in care autorul pare ca intelege finalmente ca iubirea este singura forma de supravietuire a individului. Intelege, accepta si afirma acest lucru, fara schimonosiri intelectualiste. Este copilul din Liiceanu care vorbeste copilului sau, Stefan. Si, o face impacat si plin de pace.
    Ar mai fi multe de spus. Dar, lectura imi este prea proaspata. Trebuie sa las gandurile si sentimentele starnite de ea sa se decanteze. Sentimentul pe care l-am avut citind-o a fost unul minunat.

    RăspundețiȘtergere
  10. Tocmai am terminat de citit ''scrisorile'' si ma gandeam pe parcursul lecturii ca m-as putea usor indragosti de un om cu mintea lui Liiceanu - m-a facut constant sa rad si sa lacrimez, mi-a mentinut treaza curiozitatea pentru urmatoarele pagini, mi-a dat pe neasteptate raspunsuri si m-a pus de multe ori pe ganduri. O carte ce trebuie cittita!

    RăspundețiȘtergere
  11. Gata, am citit si eu cartea. Tocmai am inchis copertele. Imi place totusi, mult mai mult, Intalnire cu un necunoscut. Cred ca aceea este si mai filosofica; sigur ca Scrisorile nu plictisesc nicio secunda, dar...
    Probabil ca am asteptari atat de mari de la Liiceanu incat vreau ca toate cartile lui sa fie exceptionale.
    Poate conteaza si ordinea in care le citeste pe acestea doua. Cine stie?

    RăspundețiȘtergere
  12. Gata, am citit si eu cartea. Tocmai am inchis copertele. Imi place totusi, mult mai mult, Intalnire cu un necunoscut. Cred ca aceea este si mai filosofica; sigur ca Scrisorile nu plictisesc nicio secunda, dar...
    Probabil ca am asteptari atat de mari de la Liiceanu incat vreau ca toate cartile lui sa fie exceptionale.
    Poate conteaza si ordinea in care le citesti pe acestea doua. Cine stie?

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...