Am terminat în weekend cartea lui Marias, a doua citită, Inimă atât de albă*, pot spune că m-a solicitat un pic, îmi plac autorii care te obligă la puţin efort de voinţă şi de gândire, şi de-abia la sfârşit am aflat apoteoza, deznodământul, crima macbethiană care pătează inima albă din titlu.
Un om pe la vreo treizeci şi ceva de ani, la jumătatea vieţii spune el, nu şi eu care deşi am aceeaşi vârstă mă cred încă tânăr, se căsătoreşte şi începe muncile căsniciei. Şi nu numai. Are parte de o mulţime de secrete – ale unui cuplu într-o cameră vecină de hotel din Havana, ale unei foste colege ce-şi caută alinarea masculină, chiar secretele tatălui său, ultimul fiind cel mai aprig, viaţa omului nu depinde de faptele sale, de ceea ce face, ci de ceea ce se ştie despre el, de ceea ce se ştie că a făcut.
Este o carte despre cuvinte, mai bine zis despre spunerea lor, nu există ceea ce nu se spune, despre povestit, totul poate fi povestit, chiar şi ceea ce nu vrei să afli, şi de care nu întrebi, şi totuşi când ţi se povesteşte, asculţi, lucru foarte primejdios, să asculţi înseamnă să ştii, să afli, să fii la curent, urechile nu au pleoape ce se pot lăsa instinctiv la auzirea celor rostite.
Cum spuneam mai jos, stilul e unul proustian, adică fermecător, foarte curgător, ca o apă, în actul de a povesti e de-ajuns să începi, un cuvânt urmează după altul, nici nu ştii când ai terminat şi vrei s-o iei de la capăt.
Este clar pentru mine că această carte e capodopera lui Marias, nu ştiu dacă voi mai citi ceva, însă m-a convins că şi în Spania se scrie bine, poate el e cel mai mare scriitor spaniol contemporan, nu ştiu de altul.
*Romanul e reeditat la Rao.
















