Stăpânul cântecelor

Am citit acum trei ani, chiar de revelion, Jocul lui Ender, aşa c-am început anul mască. Acum, am apelat memoria involuntară şi am citit de acelaşi autor Săpânul cântecelor (Songmaster).

Ei bine, memoria s-a trezit şi-am putut retrăi aceeaşi plăcere a lecturii. Plus noi talente ale acestui genial autor de science-fiction. (Nu mă feresc să-l pun lângă Frank Herbert, căci dacă autorul lui Dune aducea în literatura SF religia, sub forma ei profetică, Orson Scott Card aduce arta - sub aspectul ei cathartic.

Ideea cărţii este cum faci artă, în speţă cum cânţi. Cum anume trăirile tale trec la ceilalţi care, ascultând, le recunosc în ei şi se transformă. E-un soi de manipulare aici, dar toate fiinţele vii sunt manipulate, spune Card, atâta vreme cât există o voinţă, ea e permanent îndoită şi răsucită, numai morţii îşi permit luxul libertăţii. Cartea concluzionează că în artă, propriile emoţii nu sunt niciodată de ajuns, ele trebuie amplificate de povestea altor vieţi trăite la intensitate - cu frumuseţe, durere şi speranţă.

Evident, ni se dă şi-o poveste - a unui adolescent crescut pentru a cânta în aşa fel încât toţi cei ce-l ascultă încearcă involuntar emoţii nebănuite - aşadar un creator de artă pură. Ei bine, obvios, de aşa ceva nu poate beneficia decât împăratul. Şi iată-l pe băiat implicat în jocurile politice ale imperiului (în care Pământul e-o planetă ca oricare alta). Nu vă spun ce se-ntâmplă, care sunt etapele vieţii lui, deşi cred că bănuiţi. Ci spun că nu-i un roman SF hard, pentru pasionaţii genului exclusiv, ci e potrivit tuturor oamenilor inteligenţi deschişi la viziuni noi despre politică, artă şi slăbiciuni umane.

Şi ca să punem şi puţină sare, nu trebuie uitate cele câteva scene cuminţi de homoerotism, care nu strică deloc cartea, ba chiar îşi găsesc locul lor "natural" - te face să te gândeşti şi la de-astea (care, de cele mai multe ori, în loc să ne pună pe gânduri, ne pune pe mişto.)

*

Nu trebuie uitate mulţumirile tăticului literaturii SF de la noi - MIHAI DAN PAVELESCU - ce conduce colecţia Nautilus a Nemirei şi care ne-a tradus şi această carte, printre alte sute - o piatră-n plus la edificiul science-fiction-ului românesc.

Orson Scott Card, Stăpânul cântecelor, Editura Nemira, 2008, traducere de Mihai Dan Pavelescu, 494 p

Şi la traduceri suntem în urmă...

Găsesc în Lire, via adina, un clasament al celor mai bune 20 de cărţi ale lui 2008:

- Ce que le jour doit à la nuit de Yasmina Khadra (locul 1)
- Drumul lui Cormac McCarthy (Pulitzerul lui 2007)
- Les déferlantes de Claudie Gallay,
- Muntele zburător al lui Christoph Ransmayr (la noi a fost reeditată Ultima lume la Rao, dar n-am auzit să fi fost remarcată - zace în librării, în favoarea lui McEwan sau Murakami)
- Lacrimosa de Régis Jauffret (o citesc şi eu, n-am terminat-o, dar urmează)
- L’enchanteresse de Florence de Rushdie
- Mort de surd de Lodge (îl pegăteşte Poliromu')
- Cum repară soldatul gramofonul a lui Stanisic (vezi şi filmuleţul meu din stânga)

Păi, oricât am vrea noi să recuperăm distanţe, la traduceri încă stăm în urmă. Aşa cum spunea şi Adina, vreo două cărţi au fost traduse pe la noi - dacă eşti un împătimit al literaturii, trebuie să cauţi pe net şi să iei variantele străine.
(De pildă, franţujii au tradus până şi ultima carte a lui Pynchon, Agaist the day, la noi Poliromu' se chinuie de câţiva ani cu Curcubeul gravitaţiei...)
Aşa era şi prin interbelic şi cred că aşa va fi mereu. Avem o mare problemă, noi românii - şi pe plan cultural - cu sincronizarea. Culmea e că n-o luăm niciodată înainte, ci rămânem în urmă.
Şi cică noi, românii, suntem deştepţi...

Maestrul comparaţiei, Ovidiu Şimonca

Nu, nu am citit toate cronicile la Scrisori către fiul meu, însă mi-a sărit în ochi cronica lui Ovidiu Şimonca din Observatorul cultural, intitulată Crema Soljeniţîn.

Ce afirmă O.Ş?:

1. Comparaţia lui Liiceanu cu Ivan Denisovici e una hazardată, nesusţinută nici estetic, nici moral, nici existenţial, e chiar blasfematorie. Nu înţeleg afirmaţia lui O.Ş. O comparaţie e o comparaţie - ea incumbă atât asemănări, cât şi deosebiri. Nu ştiu să scrie undeva că o comparaţie trebuie să îndeplinească şi alte criterii - morale, estetice, etc. - poate ne arată dl. O.Ş.

2. De asemenea, O.Ş. spune (Unde e mărturisirea?) că mărturisirile lui Liiceanu nu sunt autentice, adicătelea, după dicţionarul de antonime, ele sunt false, contrafăcute, născocite. Cum anume şi-a dat el seama de asta, nu spune.

3. Într-un alt alineat (Profesorul de sexualitate), criticul, cu intenţia – cred eu – a unei delegitimări, dă un citat din carte, comparându-l – estetic, moral şi existenţial, după criteriile sale – cu cele scrise de Bebe Mihăescu. Citatul este acesta:

“Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. Odată epuizate rezervele de candoare şi de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea cea mai căzută a fiinţei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntîndu-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este ruşine, pe care am vrut să nu le trăim, pe care am vrea să le uităm. Nimic nu mai este de salvat din clipa în care am fost văzuţi în chiloţi. Orice avînt, orice pornire de înălţare, orice poză în ochii lumii sînt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal“.

Ce e în neregulă cu acest fragment, dragi cititori?

Mă întreb în ce mod judecă unii critici literari de-ai noştri o carte, care sunt criteriile estetice după care judecă, ce anume valorizează ei când îşi dau cu părerea?

PS: Revista totuşi se scoate cu o altă recenzie – onestă şi mult mai bună – la aceeaşi carte, scrisă de Bianca Burţa-Cernat.

Cântecul de lebădă al lui Tolstoi

Înainte de-a o citi, m-am mirat de ce Harold Bloom, în cartea lui despre canon, alege, dintre toate operele lui Tolstoi, tocmai această nuvelă, apărută după moartea scriitorului.
După ce-am citit-o, am înţeles.
Fără a exagera, pot să afirm că această nuvelă e asemeni unei scrieri biblice. Are un nu ştiu ce inefabil, ce nu se descoperă la lectură, ci dacă te gândeşti mai bine după.

Tolstoi are un personaj. Hagi Murad. O căpetenie cecenă, ce are de făcut o alegere, între ruşii cuceritori şi cecenii tirani. În această alegere se amestecă motivaţii personale, politice, strategice, morale – vor prima, evident, considerentele personale – recuperarea familiei prizoniere. Care va avea ca rezultat fatal moartea personajului. Una eroică.
Spuneam că personajul este unic în literatură, Tolstoi reuşeşte să ridice personajul de la literar la mitic. Bloom spune că Hagi Murad are demnitate estetică, eu adaug că are o intuiţie semidivină, un vitalism supranatural, o generozitate şi o înţelegere supraomeneşti.

Ce mi-a mai pl[cut? Mi-a mai plăcut întreg capitolul XV, în care e zugrăvit portretul psihologic al împăratului prost Nikolai.

Abia aştept s-ajung la Constanţa, unde am Jurnalul scriitorului, în care să consult însemnările lui despre nuvelă.

În încheiere, excelentă iniţiativa noii edituri Univers de a include în colecţia Cotidianului cartea.

Lev Nicolaevici Tolstoi, Hagi Murad, Editura Univers, 2008, traducere Maria Khantashkezeva, 124 p.

Mediocritatea Elenei Vlădăreanu

În legătură cu nuvela proaspăt recitită a lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici:
Am citit cu o stupoare oripilantă în România liberă cum Elena Vlădăreanu afirmă despre Ivan Ilici că „este un individ mediocru, cu o viaţă mediocră, care face o descoperire pe masură de mediocră – aceea că va muri odată şi odată”.

Ştiind că Elena Vlădăreanu scrie poezii şi închipuindu-mi că foloseşte înţelesuri pe care nu le cunosc, am alergat la dicţionar, şi-am constatat că, dacă are dreptate că Ivan Ilici nu iese din comun, că este un om modest, lipsit pe alocuri de o mare inteligenţă – nu înţeleg şi pace de ce consideră Elena Vlădăreanu că descoperirea morţii este o descoperire mediocră.

Sau capacităţile artistice ale poetei sunt tocite, de nu înţelege valoarea existenţială a morţii, alături de cea a dragostei – ambele fructificate artistic din cele mai vechi timpuri până astăzi – sau nu este pe aceeaşi lungime de undă cu Tolstoi – ca să nu spun că nu a înţeles mai nimic din nuvelă.

Eu cred că Tostoi a urmărit să ne arate că descoperirea morţii îi dă lui Ivan Ilici o oarecare măreţie, îl scoate din mediocritatea de pân-atunci, îl miruieşte cu tragic, iar urletul de trei zile nu e de spaimă animalică, ci de deznădejde lucidă. Tolstoi vrea să spună că numai raportată la anumite experienţe – printre care şi moartea – viaţa poate căpăta vreun sens.

Nu înţeleg de ce o poetă care ar trebui să aibă anumite înţelegeri estetice şi ontologice, face o asemenea greşeală, în mod public.

Poate din superficialitate...

"Idiotul" lui Tolstoi

Mă gândesc ce anume să scriu despre acest roman. N-am cuvinte. Mă mir de ce nu l-am citit pân-acum, căci ar trebui tipărit în milioane de exemplare şi citit de toată lumea.

Scris pe la 70 de ani, înaintea capodoperelor Părintele Serghi şi Hagi Murad, a atins în mine un hot botton: Tolstoi arată cum să-i iubeşti pe oameni, când viaţa e de căcat. Sau ce faci când îţi dai seama de felul rău în care e orânduită lumea. Afli rar aşa ceva de la un scriitor – aceştia se opresc la a denunţa şi apoi a tăcea. Chiar şi Dostoievski.

Nu şi Tolstoi. El dă şi soluţii. Deloc ridicole.

Personajul Dmitri Ivanovici Nehliudov suferă o înviere morală, chiar în floarea vârstei. Hotărăşte de aceea să abandoneze viaţa de boier desfrânat de pân-atunci şi să trăiască în acord cu conştiinţa lui, adică în răspăr cu lumea. Împarte moşia ţăranilor, lasă huzurul şi alege să se ânsoare cu o prostituată, în temeiul unei greşeli faţă de acesta din tinereţe.

Cum se poate lupta omeneşte cu lumea fără să-ţi pierzi viaţa, ba chiar s-o câştigi – aceasta e lecţia universală a genialului scriitor rus.

După publicarea acestei cărţi, Tolstoi e excomunicat până la moarte de biserica ortodoxă rusă.
Evident, ni se arată lumea rea din Rusia perioadei ţariste – sistemele judecătoreşti, penitenciare şi instituţionale - nu într-un mod ştiinţific, cum avea s-o facă Cehov, ci artistic, emoţional. Însă fondul rămâne acelaşi – că aşa cum comunitatea e născută pentru om, de cele mai multe ori aceasta îl poate duce la pieire.
Puţine cărţi mi-au cutremurat sufletul cum a făcut-o cartea aceasta...

"Credinţe-s multe, dar duhul este numai unul singur. Şi în mine, şi în tine, şi în el. Aşadar, mai bine să creadă fiecare în duhul care-i în el şi aşa o să fie uniţi cu toţii. Fiecare să creadă în sine, şi toţi vor fi ca unul singur.

Cum mă cheamă? Om. Câţi ani am? Nu i-am numărat şi nici n-am cum să-i număr, pentru că întotdeauna am fost şi voi fi întotdeauna. Cine ţi-e tată, zic ei, cine ţi-e mamă? N-am, zic eu, nici tată, nici mamă, afară de Dumnezeu şi de pământ. Dar pe ţar îl recunoşti? De ce să nu-l recunosc? El e ţar pentru el şi eu mi-s ţar pentru mine."


Lev Nicolaevici Tolstoi, Învierea, Ed Adevărul Holding, Bucureşti, 2008, traducere de Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Ludmila Vidraşcu, 508 p

Toţi suntem Ivan Ilici

Pauza de lectură nu m-a ţinut mult, am cedat în faţa citirii/recitirii câtorva opere de Tolstoi - că tot a reeditat Adevărul operele complete în ediţie de lux... Deci:

Cazacii este o nuvelă despre care critica spune că ar trata traiul simplu, sălbatic, din sânul naturii, în contrast cu cel din societatea evoluată bla bla. Eu zic altceva. Că, un pic calchiată după Eroul lui Lermontov, Tolstoi nu ia partea nici unui modus vivere, face mişto de amândouă în aceeaşi măsură.
Aici începe, iată, să se străvadă (Cazacii e printre primele nuvele) preocuparea lui Tolstoi pentru lucrurile cu-adevărat importante în viaţă - iubirea pentru ceilalţi versus iubirea pentru sine însuşi şi desăvârşirea morală.
Nu mi s-a părut o nuvelă formidabilă, e scrisă neizbutit, are rupturi destul de dure, planurile se întrepătrund artificial, personajele sunt cam slabe.

Părintele Serghi – una dintre ultimele povestiri ale geniului literar rus. M-a impresionat până-n străfunduri, mesajul a-ntâlnit o idee de-a mea – că trăim pentru câteva fapte pe care le facem – conştient sau nu – de-a lungul întregii vieţi, pe multe murim fără să ne dăm seama că le-am făcut.

În fine, un om se călugăreşte dintr-un anume motiv. Ajunge aproape un sfânt - prilej de pelerinaj. Dar nimeni decât el nu ştie ce-i în sufletul lui. De aceea va face o anume faptă, din i-raţiune, care-i anulează toată viaţa de până atunci. Căci de-abia după acea faptă, îşi va putea da seama care e de fapt rostul vieţii. De la o femeie săracă cu duhul. Aşa că iată-l plecând în Siberia, să se răscumpere.

Un fel de Crimă şi pedeapsă pe dos. Căci dacă la Dostoievski fapta e raţională, la Tolstoi ea e iraţională. Stilul e extraordinar, curge limepde spre cascada deznodământului...

Moartea lui Ivan Ilici. Ţopăim din dorinţă-n dorinţă, din socoteală-n socoteală, până când vedem că trupul începe să ne doară şi iar numărătoarea inversă e de neoprit. Murim. Noi. Eu. Ce facem? „Când n-am să mai fiu, atunci ce-o să fie?N-o să fie nimic. Dar unde-o să fiu eu, când n-oi mai fi aici? Oare asta-i moartea? Nu, nu vreau.” „Altfel se cade să fie. Tot pentru ce ai trăit şi trăieşti este o minciună, o amăgire care ascunde de tine viaţa şi moartea.”

Şi ce credeţi că face timp de trei zile, chiar Ivan Ilici înainte de-a-şi da duhul?...

O excelentă selecţie cu cele mai bune povestiri tolstoiene:
Lev Nicolaevici Tolstoi, Cazacii şi alte povestiri, Editura Rao, Bucureşti, 2000, 412 p, trad. S. Sanielevici, Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Irina Andreescu, Cezar Petrescu şi S. Recevschi.

Întrebare

Ştie cineva vreun loc unde pot găsi, din colecţia Cotidianul - Hagi Murad de Lev Tolstoi, în afară de saitul Cotidianul (a apărut acum o lună)? N-aş vrea volumul de la editura Tehnopres (?).

Lucruri bune livreşti în Constanţa

Astă vară, în concediu, am descoperit, în Constanţa, o nouă librărie (Str. Sarmisegetusa, nr. 30), a unui patron mai vechi într-ale comerţului livresc. Am găsit aici şi ediţii mai vechi, în stare nouă, alături de CD-uri, DVD-uri, chiar viniluri.

De curând, am aflat chiar că au un sait de comercializare online a cărţilor. Aici. Ba au şi blog.

Supertare!

Pentru Constanţa, unde cultura lasă mult de dorit...

Impresii de Paris 4

(continuare de aici, de aici şi de aici)

A doua zi a fost planificată pentru Luvru. Se spune că îţi trebuie nu ştiu câţi ani să vezi toate operele de-aici. Eu mi-am rezervat vreo câteva ore, în care să văd monumentele istorice care m-au fascinat dintotdeauna, precum şi câteva picturi.

Evident, c-am colindat puţin prin centru, am descoperit L'église de la Madeleine, cea mai frumoasă biserică pe care-am văzut-o pân-acum. Nu-mi venea să cred că este o biserică şi nu un templu.

(Pe-acolo am coborât şi într-un veceu public, de belle epoque, unde m-am uşurat cu o plăcere de nedescris - erau acolo gresii şi marmuri vechi şi frumoase.)

Evident, după ce-am ajuns în Place de la Concorde, am luat-o spre Grădinile Tuilerie, unde am mâncat la o terasă plină de turişti. Din păcate, a trebuit să abandonez Champs-Élysées.

În Luvru mărturisesc că m-am rătăcit. În sensul că, în loc să urc în muzeu, mă tot învârteam prin galeriile comerciale. Dar am reuşit până la urmă să urc în apartamentele lui Napoleon al III-lea, prietenul românilor. Evident, fastul de-aici m-a lăsat mască.

Păi m-am repezit apoi la monumentele asiro-babiloniene, leagăn de civilizaţie umană. N-am făcut prea multe poze, dar mai era puţin şi spărgeam sticlele să ating cu mâna ceea ce-au atins primii oameni civilizaţi.

După ce m-am săturat de istorie, am coborât la câţiva olandezi, preferaţii mei, prilej cu care am descoperit câţiva iluştri necunoscuţi, dar maeştrii ai culorii. Am trecut prin sala Rembrandt, cu picturile Valois-ilor şi Bourbonilor.

Evident c-am ajuns şi în sala Renaşterii, unde am surprins un tânăr schiţând după un tablou (rar am văzut la noi aşa ceva - e drept, noi n-avem Luvru):

Dar deşi am zis că n-o să văd Gioconda, trecând pe lângă, m-am oprit la cea mai mediatizată pictură a lumii. Nu e cine ştie ce iar mie mărturisesc că mi-a plăcut să admir alte opere, mai puţin celebre care şi-au pus amprenta asupra inimii mele mai mult decât ea.

După vreo patru ore, am renunţat. Ochii, mintea, inima mi-au devenit brusc imune la orice formă/conţinut de artă, aşa că m-am grăbit să ies.

(Evident, după ce m-am mai rătăcit un pic.)

Per ansamblu, pe mine m-a impresionat mai mult Luvrul ca atare decât ceea ce am găsit în el. Măreţie, frumuseţe, eleganţă, artă. Minune.

Ştire academică

Aflu de la White noise că Premiul Academiei pe 2006 a fost luat de Mirii nemuririi de Radu Aldulescu.

Mă bucur, pentru că mie mi-a plăcut, deşi - recunosc - are unele imperfecţiuni...

Dar decât Cimpoieşu... :)

Buzzati pe scenă

Aseară mi-au desăvârşit frumuseţea serii nişte montări excelente ale unor povestiri (fantastice, desigur) de Dino Buzzati.

Amuzante, cu mici stângăcii scenografice, dar cu un car de talent.

Unde? La etajul 4 - Pod - al Casei de Cultură Grigore Preoteasa.

Au, desigur, şi blog.

Marketing editorial

Una dintre cele mai frumoase cărţi citite în ultimii ani este Cititorul a lui Berhard Schlink. Din păcate, cartea e epuizată la Polirom, în schimb tocmai s-a făcut un film cu Kate Winslet şi Ralph Fiennes . Motiv pentru Random House să republice cartea. La noi Poliromul ce mai aşteaptă?

Later edit - am aflat ca Poliromul asteapta coperta de la cei ce fac filmul. Misto! Deci o reediteaza.

Ce-mi voi cumpăra în iarna asta?

Anul acesta îmi voi mai cumpăra următoarele cărţi pe care abie le-aştept:

- la Rao, Binevoitoarele lui Jonathan Littell (scriitor american de origine evreiască, a scris în franceză şi locuieşte în Spania - evident, nazişti, evrei şcl.) Cartea a luat în 2006 Premiul Academiei Franceze şi Goncour (am vrut s-o iau în franceză, dar sunt touşi vreo 700 de pagini). Traducerea e a lui Vasile Savin - probabil bună - de care-am văzut chiar O iubire a lui Swann (sic!) la noua Univers şi tot aici traduce la colecţia Cotidianul.

- tot la Rao va apărea o ediţie nouă de Opere alese GOETHE cu traduceri noi - cea a lui Jean Livescu şi-a Sevillei Răducanu pe care-o am n-are scrierile ştiinţifice şi cele autobiografice.

- la Nemira a apărut Poarta lui Frederik Pohl, o carte tradusă mai demult la noi, dar pe care n-am găsit-o atunci.

*

Mă hotărâsem să nu mai iau cărţi, dar iată că nu mă pot lăsa de-acest viciu îngrozitor... Mă-ntreb ce voi face cu cărţile adunate pân-acum, dacă nu voi avea copii... (Într-o vreme mă gândeam să le donez pe toate.)

???

Nu ştiu ce să scriu despre-această carte. Zău! E-al doilea Doctorow pe care-l citesc (după Cartea lui Daniel), primul pe care-l şi termin.

E scris bine, cu sfătoşenie, are acţiune, parfum de epocă, intrigă poliţistă (ceva în genul Trilogiei lui Auster, însă mult mai slab, după mine, Auster avea schimbări existenţiale, tensiuni, luări prin surprindere, etc.)

Dar. Labirintul apelor nu străluceşte prin nimic. N-are un anumit zvâc care s-aprindă colo, un neuron, de la care să-ţi rămână aroma. 

America începuturilor. O dispariţie misterioasă. O investigaţie detectivistică. Bani. Corupţie. Mistere ştiinţifice.

Ceea ce-i iese bine - cum bine se spune pe coperta 4 (am început, vai, să citez de pe coperta 4!) - e atmosfera New York-ului, ce şerpuieşte nevăzută printre pagini.

Un autor, deja clasic. Habar n-am de ce. Zău!

E.L. Doctorow, Labirintul apelor, Ed. Rao, Buc, 1999, trad. Simona Neagu

Deloc literatură

Evident, am aflat multe biografisme "auto-ficţionale" ale autorului, mi-am regăsit unele amintiri şi frustrări din propria copilărie şi pubertate - ceea ce mi-a plăcut.
Evident, m-am amuzat cu sinceritatea dezarmantă, pe alocuri chiar cinică, a personajului/autorului - ceea ce mi-a plăcut.
Am râs de-a dreptul la unele faze, de pildă cea legată de sfaturi practice despre cum să săruţi mi-au produs hohote în plin metrou.
Evident, am citit-o repede, în 2 zile, are un limbaj simplu , uneori de lemn (autorul şi-a dat licenţa în oracole de liceu, cum aflăm de la prefaţator), ironic asumat kitschios - ceea ce mi-a plăcut.
Am recitit O călărire în zori (prima oară am făcut-o aici) şi-am găsit-o (ca şi Cărtărescu, sic!) excepţională (ca şi ultima parte a povestirii din Poveşti erotice româneşti) - ceea ce mi-a plăcut.
Surprinzător însă - per ansamblu - şi asta cu siguranţă din cauza îmbâcsirii din ultima vreme cu subiecte legate de copilăriile fericite din ceauşism - vezi Orbitor, Travesti, Băiuţeii, Muzici şi faze, Regele alb, chiar Exuvii şi Derapaj - nu pot spune că mi-a plăcut.

Dar am citit Luminiţa, mon amour, cu care Cezar "se scoate" din plin. Şi aştept să-şi găsească timp pentru a scrie ceva şi mai bun, de care, atât cât îl cunosc eu, cu siguranţă că e capabil, şi mai mult decât atât.

Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, 203 p.