O carte sârbă super-bună de super-râs

N-AM MAI RÂS AŞA LA O CARTE de la suta de ani a lui Groşan. Hohoteam pur şi simplu roşu ca racul în metrou.

E o cărticică de numai 113 pagini, cu poante ce se revarsă una după alta de te-ameţesc. Scriitorul sârb – da, e sârb – e tare-al dracului!:
Un copil descrie întâmplări felurite din cotidianul familiei sale – mama naivă, tatăl beţiv, unchiul curvar, bunicul sentenţios şi două mătuşi nesatisfăcute.

Unchiul a adus acasă o tipă cu ochelari. Toţi au început să o ia peste picior, bombardând-o cu întrebări de genul: „Ce-ţi place ţie cel mai mult?”, la care ea a răspuns: „Două ouă şi-un cârnat.” Tata s-a prăpădit de râs, dar eu nu înţelegeam de ce. (p.27)

Locotenentul Vaculic m-a întrebat: „De ce nu donaţi şi voi sânge, acum, când este nevoie?”. „Iarăşi?”, l-a întrebat mama, cu gândul la vărsările de sânge care au avut loc de-a lungul istoriei. Tata s-a oferit imediat, dar bunicul l-a prevenit: „Ăştia au nevoie de sânge, nu de alcool!” (p.82)

Toate acestea aveau o singură denumire: „viaţă”, un cuvânt foarte des întrebuinţat, rareori înţeles. Nu toţi aveam încredere în acest cuvânt, dar, mai ales, în realitatea pe care o exprima. Eram mereu de părere că viaţa este minunată, pe când alţii ziceau că e o porcărie. (p.95)

Nu scriu mai multe despre carte, se cere citită şi-atât.
Scriitorul are 77 de ani şi trăieşte în exil la Berlin.
Ediţia e una tare frumoasă, cu o traducere excelentă, cu o prefaţă bună a tinerei germaniste Corina Bernic.

Bora Ćosić (foto), Rolul familiei mele în revoluţia mondială, Ed. Art, Buc, 2008, trad. Georgina Ecovoiu, 115 p

Alte fragmente aici.